Array
(
    [6] => Array
        (
            [id] => 590
            [nume] => Nu arăta asta, că nu e de bine!
            [descriere] => 
 



 

Am fost dură cu Rareș. I-am zis că sunt atât de furioasă, că aș putea să-l închid într-o cameră, sau să-l ameninț, sau să-l lovesc și i-am dictat cu degetul să plece din calea mea. Și eram! Și eram furioasă pe el justificat, ca să se-nțeleagă. Apoi, a plecat la o vecină, iar eu am rămas singură în casă, cu o furie pe care n-am reușit nicicum să o păcălesc, cum fac de obicei.

 

A naibii furie, îmi vine! Zace în mine de atâta timp. Ocupă atâta loc! N-ar ieși, n-ar lăsa ea cale liberă vulnerabilității. Furia exprimată este, pentru copilul din mine, egală cu neacceptarea și cu neiubirea de către ceilalți. Nu există nuanțe. Furia nu se exprimă. Punct.

 

M-am simțit imediat o mamă rea, o vină care acoperea încet-încet, ca ceața, nevoia de a manifesta criza. Dacă Rareș ar fi fost acasă, i-aș fi cerut iertare pentru răbufnirea mea. Cum să-i spun că îmi vine să-l lovesc, ce mamă sunt eu?! Am dat să plâng, dar n-am putut.

 

Noroc că nu era acasă! Am avut timp să analizez ce se întâmplă cu mine. E ca atunci când mănânci când nu ți-e foarte foame și reușești să distingi aromele, mesteci calm și te surprinzi că, de fapt, îți place mai degrabă acrul decât dulcele.

 

Cum copilul nu era acasă și n-am putut să înăbuș cu ‚Iartă-mă!’ sentimentul de mamă rea, care își  amenință copilul că pune furia pe el, m-am tot dus înspre ce se întâmplă cu mine. Iar cu mine, cea furioasă, chiar și cu motiv, s-a întâmplat mereu ce s-a întâmplat demult, acum mai bine de 30 de ani, la mamaia în curte. Și pot să spun că frica este o emoție mai puternică decât orice altă emoție. Frica paralizează.

 

Aveam 5 ani, cred. Oricum, nu eram la școală. Într-un grup de copii, printre care și sora mea cu un an mai mare ca mine, la mamaia. Într-o confruntare de forță cu sora mea, după provocări repetate ale ei, într-un exces de furie din nedreptate, am pocnit-o tare peste față. Mamaia n-a văzut decât urmele palmei mele pe fața ei și urlete de durere. Nimic din ce se întâmplase înainte. Și m-a bătut! Tare! Și m-a numit în fel și chip. A fost șocant. Mi-a fost frică. Apoi, nimeni n-a mai vorbit cu mine în ziua aia.

 

Nu știu sigur dacă doar situația asta este responsabilă pentru lanțul cu care gâtuiesc azi furia din mine. E scena pe care creierul meu a scos-o din lagărul amintirilor.

 

Tot n-am manifestat furia nici după ce mi-am amintit episodul (ăhăă, cred că-i cale lungă!), dar măcar am înțeles de ce nu pot să fiu dură când chiar e cazul să fiu. Mă pierd în explicații. Nu pot să pun limite ferme. Nu pot să arăt partea asta a mea. Ceva din mine urlă: ‚Nu arăta asta, că nu e de bine!’ Ceva din mine care, la 5 ani, a primit o definiție pentru cine sunt eu dintr-o situație nerepetată, neînțeleasă, dureroasă.

 

Tot ce trăim are legătură cu noi, nu cu ceilalți. 

 

Ah, furie, îți vin eu de hac! Te scot afară! Chiar și după 30 de ani. :)

 

Sursa foto aici.

            [visible] => 1
            [order] => 382
            [updated_at] => 2018-06-14 14:39:11
            [categorie] => 64
            [data] => 1528948800
            [meta_description] => Am fost dură cu Rareș. I-am zis că sunt atât de furioasă, că aș putea să-l închid într-o cameră, sau să-l ameninț, sau să-l lovesc și i-am dictat cu degetul să plece din calea mea. Și eram! Și eram furioasă pe el justificat, ca să se-nțeleagă. Apoi, a plecat la o vecină, iar eu am rămas singură în casă, cu o furie pe care n-am reușit nicicum să o păcălesc, cum fac de obicei.
            [meta_keywords] => furia, exercitiu, amintiri, durere, frica
            [comments_number] => 0
            [homepage_dropdown] => 0
            [asociat_name] => UN BĂTRÂNEL, O ZI DE TOAMNĂ REVELATOARE ȘI UN STUDIU DESPRE VIAȚĂ
            [asociat_link] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/585/Un-b%C4%83tr%C3%A2nel,-o-zi-de-toamn%C4%83-revelatoare-%C8%99i-un-studiu-despre-via%C8%9B%C4%83/
            [asociat_name2] => O MEDALIE DE BRONZ ȘI TREI LECȚII VALOROASE PE CARE VIAȚA I LE-A PREDAT ÎNTR-O SINGURĂ ZI
            [asociat_link2] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/589/O-medalie-de-bronz-%C8%99i-trei-lec%C8%9Bii-valoroase-pe-care-via%C8%9Ba-i-le-a-predat-%C3%AEntr-o-singur%C4%83-zi/
            [publish_date] => 1528948800
            [autor] => 1
            [advertorial] => 0
            [pic] => userfiles/articole/590/furie.jpg
        )

    [5] => Array
        (
            [id] => 589
            [nume] => O medalie de bronz și trei lecții valoroase pe care viața i le-a predat într-o singură zi
            [descriere] => 
Rareș a venit de la Cupa Olteniei karate kyokushin cu bronzul și cu trei lecții învățate într-o jumătate de zi. Lecția nerenunțării, lecția credinței că forțe nebănuite din noi ne ridică de unde ne-au doborât alții, lecția spiritului de echipă, una puternică și armonios construită, Shinto Club Constanța, Sensei Gelu Oprea.

 

Prin viață nimeni nu trece doar ca să treacă. Viața ne provoacă în fiecare zi să-i înțelegem cursul, dar, într-o anumită zi, ne trimite la olimpiadă. Și nu ca să ne testeze cunoștințele și să ne clasifice, ci ca să vedem noi că putem mai mult decât credeam că putem și să facem încă un pas înainte. Asta a făcut, sâmbătă, 31 martie 2018, cu copilul meu de aproape 8 ani.

 

Cât despre mine, în aceeași singură jumătate de zi, am aflat adevărul despre karate kyokushin, sportul pe care îl știam bazat pe concentrare, forță interioară, tehnică, dar violent și nemilos.

 

Văzusem cu ochii mei cum, la un alt club la care copilul meu a mers o singură dată, un antrenor de karate a lovit fără milă, în timpul antrenamentului, o fată de doar 13 ani, ca să-și aducă aminte să „țină garda sus”. Chiar dacă în sufletul meu știam că este un caz particular, că violența acelui om nu definește calitatea de antrenor și nu este o metodă de durizare, folosită, în general, în karate, n-am putut să nu mă îndoiesc că există omul care să descopere și să consolideze abilitățile înnăscute ale copilului meu (coordonare și mobilitate), descoperindu-i și hrănindu-i întâi forța interioară. Până l-am cunoscut pe Sensei Gelu Oprea. Omul. Apoi, mentorul.

 

Iar adevărul e că sportul numit karate e unul care cheamă în ring fizicul, psihicul și spiritul. Deși dur, nu este unul violent. Agresivitatea, acel instinct primar, se descarcă și face loc concentrării pe mișcare controlată, curată și sigură. Și, la fel cum omul sfințeste locul, adevărul în karate kyokushin este neapărat predat de un sensei adevărat. Sub îndrumarea lui, copiii se desăvârșesc ca oameni, iar adulții își găsesc echilibrul.

 

După un an de karate kyokushin, Rareș a reușit să transforme energia aia neuniformă, de copil într-una compactă și creatoare. Are mult mai multă încredere în forțele proprii, e mai calm și mai așezat. Mai puternic, mai echilibrat. După ziua de sâmbătă, a înțeles și el toate astea și le-a găsit locul în el.

 

N-am vrut să-mi însoțesc copilul la concurs. M-am temut că va fi rănit și va răni. M-am temut că inima mea strânsă îl va chema în brațele mele atunci când are nevoie să acceseze abilitățile de luptă. N-a fost deloc așa. A plâns, dar după prima luptă, ca descărcare. A plâns, dar după a doua luptă, când s-a simțit nedreptățit. Și n-a mai vrut să continue. L-am ținut în brațe pe rând. I-am ținut discursuri de motivare pe rând. Am încercat să-i explicăm ce nu era de explicat, ci de simțit. De-aia trecea prin ce trecea, pentru că viața avea pregătită pentru el lecțiile cele trei:

 

1. Lecția nerenunțării. Cel mai mare dușman al reușitei e abandonul. Într-un concurs, ca în viață, nu premiul este câștigul, ci experiența însușită pe drumul spre premiu. Când renunți la ea, pierzi cea mai importantă șansă de a reuși. S-a întâmplat ca Rareș să fie nedreptățit și a vrut să renunțe, pentru ca, mai apoi, să se întâmple să ajungă din nou în ring, luat pe sus și pe negândite de un coleg care i-a fost în spate la fiecare luptă. S-a luptat și a reușit. Nu cred că va mai renunța.

 

2. Lecția credinței că forțe nebănuite din noi ne ridică de unde ne-au doborât alții. Și, când a intrat din nou în luptă, a făcut-o cu o forță care părea că-l surprinde până și pe el. Cred că acum știe că în el are tot ce îi trebuie pentru a reuși, indiferent de ce cred și spun alții despre el.

 

3. Lecția spiritului de echipă. A trăit-o el. Toți colegii l-au susținut, deși cu ani mulți înaintea lui, ca pe unul de-al lor, nu ca pe un copil. Cosmin, cel care a transpirat în spatele fiecărui coleg, înlocuindu-l pe Sensei, care a fost arbitru, nu l-a lăsat să nu se întoarcă și să-și demonstreze că poate. Apoi, a văzut spirit de echipă la ceilalți. Nu toți au participat la campionat, dar au venit ca susținători. La categoria seniori, au luptat doi de-ai noștri pentru medaliile de aur și argint. S-au luptat, nu s-au bătut. În nicio lovitură nu a existat violență. Forță, da.

 

Și a plâns iar, dar după ce a ieșit învingător în ultima luptă, de un prea plin de emoții de toate felurile. Apoi, s-a dus la Cosmin și i-a fost recunoscător. (Drăguț este că luptătorul Rareș și-a dorit un papagal, pe care l-am luat acasă exact în ziua în care ne-am întors de la campionat și pe care l-a numit Cosmin.)

 

Deși medaliile se iau individual, Shinto Club Constanța, Sensei Gelu Oprea a demonstrat că sportul karate kyokushin este un frumos sport de echipă.

 

 

Mulțumim și felicitări tuturor băieților! Toți campioni. Echipa toată s-a întors acasă câștigătoare.

 

 

Cristi Datcu - medalia de aur kumite, categoria juniori 16-17 ani;



Alex Banu - medalia de bronz kumite, categoria juniori 16-17 ani;



Rareș Nastase - medalia de argint kumite, seniori;



Robert Nicolau - medalia de aur kumite, seniori;



Vlad Popa - medalia de bronz kumite, juniori 10-11 ani;

Bogdan Anton - medalia de bronz kumite, juniori;



Dragoș Stroe -  medalia de aur kumite, juniori 6-7 ani;



Ovidiu-Rareș Angheliu - medalia de bronz kumite, juniori 6-7 ani.

 

 

Mulțumiri în plus, Răzvan, pentru momentele pe care cu profesionalism și inspirație le-ai surprins în fotografii. Recomand omul și fotograful profesionist, Răzvan Militaru!

 

 

Mulțumim, Sensei Gelu Oprea, și felicitări! Recomand omul și sensei-ul Gelu Oprea și Shinto Club Constanța!  Înscrieți-vă și înscrieți-vă copiii cu încredere la numărul de telefon 0722 445 964, Sensei Gelu Oprea.

 





            [visible] => 1
            [order] => 381
            [updated_at] => 2018-04-05 13:20:00
            [categorie] => 60
            [data] => 1522900800
            [meta_description] => Rareș a venit de la Cupa Olteniei karate kyokushin cu bronzul și cu trei lecții învățate într-o jumătate de zi. Lecția nerenunțării, lecția credinței că forțe nebănuite din noi ne ridică de unde ne-au doborât alții, lecția spiritului de echipă, una puternică și armonios construită, Shinto Club Constanța, Sensei Gelu Oprea. Adevărul e că sportul numit karate e unul care cheamă în ring fizicul, psihicul și spiritul. Deși dur, nu este unul violent. Agresivitatea, acel instinct primar, se descarcă și face loc concentrării pe mișcare controlată, curată și sigură. Și, la fel cum omul sfințeste locul, adevărul în karate kyokushin este neapărat predat de un sensei adevărat.
            [meta_keywords] => karate, kyokushin, cupa olteniei, shinto clib, constanta, sensei, cel mai bun sensei, gelu oprea, campion, cel mai bun club, sport pentru copii, cupa, campionat, concurs, karate copii, cel mai bun antrenor karate
            [comments_number] => 0
            [homepage_dropdown] => 0
            [asociat_name] => Cum a reușit o mamă să lipească aripile tăiate de o profesoară
            [asociat_link] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/521/Cum-a-reu%C8%99it-o-mam%C4%83-s%C4%83-lipeasc%C4%83-aripile-t%C4%83iate-de-o-profesoar%C4%83/
            [asociat_name2] => Nu vă feriți copiii de frustrări
            [asociat_link2] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/584/Nu-v%C4%83-feri%C8%9Bi-copiii-de-frustr%C4%83ri/
            [publish_date] => 1522900800
            [autor] => 1
            [advertorial] => 0
            [pic] => userfiles/articole/589/3Q4A0365_copy.JPG
        )

    [4] => Array
        (
            [id] => 588
            [nume] => Esti și tu prea sensibilă?
            [descriere] => 
 



 

Sunt diferită, asta e cert și mi-e clar. Cei mai mulți oameni se bazează pe cele cinci simțuri. Eu mai simt ceva. Și simt mai mult. Și, când se umple paharul, plâng. De fapt, plâng și până să se umple paharul.

 

„Ești prea sensibilă!” mi s-a transmis în multe feluri de cum am ieșit în lume. Până atunci, era normalitatea mea, pe care mama a îmbrățișat-o cu firescul iubirii de mamă. Cred că pe la 6 ani a fost primul duș cu apă rece. Sensibilitatea mea se dovedea a fi o slăbiciune și-mi doream tot mai mult să fiu ca ceilalți. N-am reușit. Încă mai am zile când vreau asta. Dar trec, toate trec. Azi e una dintre ele.

 

Ajută să-mi repet că faptul că simt mai mult și mai multe e un plus, doar să nu mai arăt oricui, e risipă de energie bună și risc iminent să se umple paharul. Ajută și un mișto făcut de mine însămi. Ce, cine o mai dă din râs în plâns ca tine și, când plânge, nasul înfundat îi grohăie?! Ajută și să știu că mai sunt oameni ca mine, așa că te întreb direct:

 

Tu? Ai simțit vreodată că nu te potrivești în lumea asta? Că tu ai de învățat comportamente care pentru ceilalți sunt obiceiuri? Ca și cum ai fi aterizat după o lungă călătorie, timp în care nimic din ce știai nu mai e la fel, sau că ai venit ca în vizită din celălalt colț al lumii - atât de diferite sunt culturile -, doar că pentru toată viața? Și încerci din răsputeri să te adaptezi? Ești și tu prea sensibilă? Îndrăznesc, poate, chiar extrasenzorială?

 

Sursa foto aici.

            [visible] => 1
            [order] => 380
            [updated_at] => 2018-03-05 17:29:16
            [categorie] => 64
            [data] => 1520226000
            [meta_description] => Tu? Ai simțit vreodată că nu te potrivești în lumea asta? Că tu ai de învățat comportamente care pentru ceilalți sunt obiceiuri? Ca și cum ai fi aterizat după o lungă călătorie, timp în care nimic din ce știai nu mai e la fel, sau că ai venit ca în vizită din celălalt colț al lumii - atât de diferite sunt culturile -, doar că pentru toată viața? Și încerci din răsputeri să te adaptezi? Ești și tu prea sensibilă? Îndrăznesc, poate, chiar extrasenzorială?
            [meta_keywords] => sensibila, extrasenzoriala, plangi des, plangi mult
            [comments_number] => 1
            [homepage_dropdown] => 0
            [asociat_name] => Într-o lume de dacă, avem dragostea
            [asociat_link] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/540/%C3%8Entr-o-lume-de-dac%C4%83,-avem-dragostea/
            [asociat_name2] => Dacă nu poți să faci asta, te rog, dragă mamă, ai grijă de tine!
            [asociat_link2] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/562/Dac%C4%83-nu-po%C8%9Bi-s%C4%83-faci-asta,-te-rog,-drag%C4%83-mam%C4%83,-ai-grij%C4%83-de-tine!/
            [publish_date] => 1520226000
            [autor] => 1
            [advertorial] => 0
            [pic] => userfiles/articole/588/prea_sensibila.jpg
        )

    [3] => Array
        (
            [id] => 587
            [nume] => De ce se imită atât de prost
            [descriere] => 
Am multe începuturi în notițele telefonului, cele mai multe scrise noaptea, tastate neinteligibil de către oricine altcineva decât mine, unele îmbucurător de lungi, altele făcute buchet într-o propoziție. Dimineața, deși-s ale mele, îmi pare că eu doar le dezvolt. Mă folosesc de ele ca de cafea.

 

La fel, când ideile sunt ale copilului meu. Cea pe care o reiau aici e a lui și e notată în miezul zilei cam acum două săptămâni, notiță uitată de o memorie care are nevoie permanent să șteargă ca să facă loc, lasată în urmă de programări, cărți de citit, alte începuturi. Dar mă iau cu vorba și tot nu trec la subiect.

 

„De ce se imită atât de prost?”, atât mi-am notat. Am știut că e suficient ca să refac scena.

 



 

„De ce se imită atât de prost?”, m-a întrebat Rareș cu mâinile în gulerul hainei mele. N-a așteptat, mă ademenise doar, ca un abil orator.

 

Uite, se simte că nu e blană naturală. Cad firele, care fire se vede clar că sunt colorate artificial. Vezi? Și sunt tăiate toate la aceeași lungime, prea groase și prea putin moluțe, știi tu. Știi cum se simte blana la pipăit, nu? Și mirosul...

 

Ai fi zis despre el că nu are răspunsul la ‚De ce?’. Că-l așteaptă încă de la cel cu mai multă experiență dintre noi doi. Chiar nu-l avusese cu trei secunde în urmă. Și ce mă bucur acum că nu m-am grăbit eu să-l învăț din experiența mea.

 

Nici nu înțeleg de ce se mai complică oamenii să imite, că n-au cum s-o facă decât prost. Știi de ce, mami? Că ei nu simt!

 

 

O, cât de bine simte el la 7 ani! Nu știe să pună neapărat în cuvinte ce știe el cu sufletul, dar eu am înțeles. Și-i sunt încă o dată recunoscătoare pentru că mă provoacă să mă întorc la intuiție.

 

Orice imitație se face fără simțuri, sau doar cu o parte din ele. Ce e trecut prin suflet, chiar dacă e inspirat, nu mai e imitație. Iar, o ușor de scăpat printre degete, dar mare diferență! Că, de altfel, nimic nu mai e nou în sine, totul s-a făcut deja.

 

Dar un lucru pe care pui mâna cu viziunea ta, cu însuflețire și bucurie nu mai e o imitație, e nou și valoros prin tine.

 

Am mai înțeles că nu vorbea neapărat de gulerul meu de blană artificială. Și nici doar despre lucruri. Nu fusese de la început (la fel cum nici răspunsul), dar devenise un pretext să vorbim despre oamenii care joacă aparența, care imită prost.

 

Orice vine nou înspre noi și intră în prima cameră din creier, cea mai ușor de accesat, dar și cea mai aglomerată,  și rămâne acolo, nu pleacă mai departe în creier, cu atât mai puțin în suflet, e doar o imitație. E informație tocită, cum spuneam în liceu, nu și învățată.  Așa ajungem să vrem să-i învățăm pe copii, prin discursuri, să fie blânzi și buni, noi înșine, duri și reci; să fie deschiși și receptivi, noi, închiși și goi; să nu lovească, folosind însă educativa palmă la fund; să fie încrezători și curajoși, dar cu subtila rușinare; să fie tot mai buni în fiecare zi, dar sub amenințarea retragerii iubirii.

 

Imităm concepte și idei. Și o facem atât de prost pentru că nu le simțim!

 

Sursă foto aici.

            [visible] => 1
            [order] => 379
            [updated_at] => 2018-02-02 12:47:50
            [categorie] => 63
            [data] => 1517547600
            [meta_description] => Orice vine nou înspre noi și intră în prima cameră din creier, cea mai ușor de accesat, dar și cea mai aglomerată,  și rămâne acolo, nu pleacă mai departe în creier, cu atât mai puțin în suflet, e doar o imitație. E informație tocită, cum spuneam în liceu, nu și învățată.  Așa ajungem să vrem să-i învățăm pe copii, prin discursuri, să fie blânzi și buni, noi înșine, duri și reci; să fie deschiși și receptivi, noi, închiși și goi; să nu lovească, folosind însă educativa palmă la fund; să fie încrezători și curajoși, dar cu subtila rușinare; să fie tot mai buni în fiecare zi, dar sub amenințarea retragerii iubirii.
            [meta_keywords] => imitatie, prost, imita, concept, aparenta, nou, copil, oameni, simtim
            [comments_number] => 0
            [homepage_dropdown] => 0
            [asociat_name] => Cum a reușit o mamă să lipească aripile tăiate de o profesoară
            [asociat_link] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/521/Cum-a-reu%C8%99it-o-mam%C4%83-s%C4%83-lipeasc%C4%83-aripile-t%C4%83iate-de-o-profesoar%C4%83/
            [asociat_name2] => Un bătrânel, o zi de toamnă revelatoare și un studiu despre viață
            [asociat_link2] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/585/Un-b%C4%83tr%C3%A2nel,-o-zi-de-toamn%C4%83-revelatoare-%C8%99i-un-studiu-despre-via%C8%9B%C4%83/
            [publish_date] => 1517547600
            [autor] => 1
            [advertorial] => 0
            [pic] => userfiles/articole/587/se_imita_prost.jpg
        )

    [2] => Array
        (
            [id] => 586
            [nume] => Dacă pornești de la premisa că el trebuie să tacă și să asculte, ai greșit din start
            [descriere] => 
 



 

Față de tine.

 

Față de el, am scris zeci de rânduri cum. În fața ta, va învăța să construiască grimase, gesturi, comportamente, care, cu timpul, vor ajunge o mască atât de natural lipită de fața lui, că o să-i pară că-i chiar el, din păcate. Dar știi ce? El poate că va avea șansa să te ierte și să se elibereze de tine și de toți pe care-i ascultă conștiincios. Tu?! Îți scapă printre degete firicelele, alea mărunte, dar semnificative, și rămâi în mâini cu trofeul, imaginea copilului care nu te face de râs în lume.

 

Dacă tu crezi că doar tu-l înveți pe el, trăiești într-o iluzie din care ai să te trezești dând vina pe adolescență, anturaj, școală, societate.

 

N-ai s-ajungi să-l cunoști. Și, hei, astfel, pierzi șansa de a te redescoperi pe tine. Aștepți în gară, cu spatele la peron, în gardă, cu ochii când cercetând hoții din jur, când fixând bagajul în care ai tot ce ai, în timp ce trenul tău se îndepărtează. În vâltoarea în care te-au aruncat cei pe care i-ai ascultat tu și pe care societatea încă o întreține subtil, a iluziei perfecțiunii educației, a copilului apretat, pierzi realitatea copilului, cea mai sinceră oglindă a ta.

 

N-ai s-ajungi la măreția și puritatea sufletului lui. N-o să-ți spună ție despre dumnezeul din oameni, n-o să-ți definească fericirea așa cum o vede el și cum n-ai citit în nicio carte până acum, n-o să-ți povestească despre viață într-o logică pe care o auzi doar la conferințele Ted, n-o să-ti dezvăluie nimic din genialitatea lui. Dar nici n-o să te scufunde prin experiențe ca un val care te bagă din nou la fund după ce apuci să iei o gură de aer, pentru că asta e viața cu un copil nelegat cu ‚Trebuie!’.

 

Copilul ăsta nu mai e cum erai tu și cum erau copiii odată, slavă domnului! Copilul ăsta te ajută să faci curat în tine, să mături rușini și vine, frici și angoase, dacă-l asculți.

 

Copilul ăsta se zbate în brațele tale să te învețe că e în regulă să nu împarți dacă nu vrei când ție ți-e rușine să faci ceva ca să-i aduci jucăria din mâna altui copil, când, de fapt, ți-e teamă să nu te judece ceilalți că esti rea. Ai putea să înveți de la el să fii la fel de blândă cu tine cum ești cu ceilalți, nu acolo, pe loc, ci acasă, în tihnă, gândindu-te la situație, și să fii recunoscătoare copilului tău, sau ai putea să nu vrei să te gândești la nimic și să-l faci pe el să te asculte, acolo, pe loc, doar ai datoria să-l înveți lecția generozității.

 

Copilul ăsta vorbește peste tine despre drepturile lui, despre respectul care nu cunoaște vârsta și care nu datorează nimic acestui număr, despre dreptate și adevăr, despre libertate de simțire și exprimare, iar tu te faci mică, mică, ba chiar zâmbești obrajii roșii și încerci să înăbuși entuziasmul revoluționar, adesea interpretat ca tupeu, al copilul eliberat de eterna ‚Ce-a fost întâi, oul sau găina?’. Ai putea să înveți de la el să fii asumată. Cum ești cu el acasă, așa să fii și în lume. Să-i întreții entuziasmul, care are rădăcini în tine. Să spui cu voce tare că tu l-ai crescut așa. Fără teama că n-o să mai aparții grupului.

 

Copilul ăsta de azi, dacă nu tace și ascultă, te poate învăța atâtea despre frumusețea adevărată, aia care nu e împroșcată cu norme și standarde, aia simplă, pe care o porți cu naturalețe și fără cutremur în tine. Aia care întâi e a ta și pe care abia apoi o pot vedea și ceilalți. Te poate învăța din nou curajul, dar nu pe cel pe care îl ai bolduit în minte, care e opus fricii, ci curajul de a merge mai departe, admițând că ți-e frică. Te poate dezvăța de perfecțiune.  

 

De dragul cui pierzi toate astea?

 

Sursa foto aici.

            [visible] => 1
            [order] => 378
            [updated_at] => 2018-01-25 12:51:21
            [categorie] => 52
            [data] => 1516856400
            [meta_description] => Copilul ăsta de azi, dacă nu tace și ascultă, te poate învăța atâtea despre frumusețea adevărată, aia care nu e împroșcată cu norme și standarde, aia simplă, pe care o porți cu naturalețe și fără cutremur în tine. Aia care întâi e a ta și pe care abia apoi o pot vedea și ceilalți. Te poate învăța din nou curajul, dar nu pe cel pe care îl ai bolduit în minte, care e opus fricii, ci curajul de a merge mai departe, admițând că ți-e frică. Te poate dezvăța de perfecțiune.      De dragul cui pierzi toate astea?
            [meta_keywords] => copilul de azi, tace, asculta, viata, genialitate, invata
            [comments_number] => 1
            [homepage_dropdown] => 0
            [asociat_name] => Lecția 1 pe 2017, copilul meu este un dar
            [asociat_link] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/520/Lec%C8%9Bia-1-pe-2017,-copilul-meu-este-un-dar/
            [asociat_name2] => Un bătrânel, o zi de toamnă revelatoare și un studiu despre viață
            [asociat_link2] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/585/Un-b%C4%83tr%C3%A2nel,-o-zi-de-toamn%C4%83-revelatoare-%C8%99i-un-studiu-despre-via%C8%9B%C4%83/
            [publish_date] => 1516856400
            [autor] => 1
            [advertorial] => 0
            [pic] => userfiles/articole/586/copil_care_tace_si_asculta.jpg
        )

    [1] => Array
        (
            [id] => 585
            [nume] => Un bătrânel, o zi de toamnă revelatoare și un studiu despre viață
            [descriere] => 
 



 

Am ajuns într-un moment al vieții mele când am înțeles niște mici, dar semnificative diferențe. Una dintre ele e asta: corpul viețuiește, mintea supraviețuiește, doar ființa poate să trăiască. Și poate să trăiască mult!

 

Până să înțeleg asta, mă auzeai bravând că eu nu-mi doresc să trăiesc mult. Mă uitam în jur la bătrânețea care mă înconjura și o vedeam schimonosită și cocârjată. Mă înfiora gândul la o viață întemnițată într-un corp greoi și neputincios, sugrumată într-o minte din ce în ce mai mică, atât de dependentă, dar atât de solitară.

 

Declicul s-a produs într-o secundă. Conduceam. Pe trotuar, un bătrânel îmboșcănat pentru o zi de toamnă blândă, cu tălpile băgate doar jumate în niște gumari care nu-i putuseră cuprinde cipicii de lână deja, sau poate că ei ar fi putut dacă bătrânul mai avea forța să împingă, cu o geacă de trening groasă de pe la vreun nepot, peste care își trăsese un ilic împletit de baba lui, dar care nu mai părea să-I fie alături, ori era mai bătrână și mai bolnavă ca el, că era descusută ici-colo și vechea ei peticeală, cu niște pantaloni de tercot gros, de pe vremea când era gras și în putere, ținuți pe talie cu un cordon care mi-a amintit de șnurul de la coarda de sărit. Bătrânul era în fața curții lui și se certa cu copiii care uitaseră să-i aducă măcar o cană cu apă, cu hoții țării, cu huliganii care nu-i lasă să guverneze pe ăia de la putere care vor să le mărească pensiile, cu vecinii, cu dumnezeu, mărunțind din gură și târșind cu gumarii frunzele uscate în lături, doar să nu mai fie în poarta lui. Ascuțenia feței îi arăta mânia și ura pe toți și pe toate, parcă și pe propriul corp, că încă mai trage de el. Grimasa era a omului orbit, dar nu de soare, care fusese înșelat în cea mai mare credință a lui: că, dacă muncești o viață, ții de femeie și de copii, nu furi, nu dai în cap, ăia de i-am enumerat mai sus o să-ți asigure o bătrânețe liniștită. Ceilalți sunt de vină pentru ce i se întâmplă, numai el nu. Hoții, huliganii, copiii, vecinii, dumnezeu, el nu.

 

Totul s-a derulat ca o secvență de film, doar că era realitatea pură desfășurată în ochii mei și care avea să mă trezească.

 

Unde alergăm zi de zi? Spre ce? Cu ce așteptări pentru bătrânețile noastre? Sub ce pretext amânăm să trăim?

 

Acum, nu-mi doresc să ajung nici la 80 viețuind sau supraviețuind, dar zău că nimic nu mi-ar face ființa mai împlinită decât să trăiesc peste 100 de ani.

 

Când am dat peste filmulețul de mai jos, din care am să iau doar ce-mi trebuie pentru a explica mai pe larg ce înțeleg eu prin a trăi mai mult de 100 de ani, mi-am amintit de bătrânel și ce m-a trezit atunci.

 

Dacă vă întrebați, ca și mine, care este secretul longevității și ce-i face pe unii să trăiască mai mult decât alții, o să fiți uimiți că nu o alimentație sănătoasă, nici faptul că au făcut mulți copii, sau că au dus o viață activă, sau că s-au îngrijit de sănătatea corpului lor, sau că n-au avut ori au renunțat la vicii, nici măcar o gândire pozitivă. Iată care spune un studiu că sunt cei mai importanți doi predictor pentru o viață lungă:

 


	
Integrare socială (social integration)
	
Legătura cu familia și prietenii apropiați (close relationships)


 

Vreau să încep cu al doilea predictor. De când mă știu, las intenționat la final ce-mi place. Copil, dacă aveam două cupe de înghețată, una de caco, alta de vanilie, o mâncam pe cea de cacao întâi, că-mi plăcea mai puțin, dar o mâncam cu bucuria că ce e mai bun urmează încă.

Deci, close relationships. Cred că acesta este cercul nostru intim, de confort și siguranță. Sunt relațiile cu oamenii care ne iubesc așa cum suntem, cărora putem să le arătăm temeri, slăbiciuni, greșeli, visuri care pot părea de nerealizat, iar ei nu ne întorc spatele, nu ne judecă, nu se grăbesc să pună o etichetă, nu ne critică constructiv, care ne ascultă, se bucură cu noi și sărbătoresc existența noastră în viața lor, ne îmbrățișează chiar și numai cu o privire. Sunt oamenii care ne iubesc, și punct! Dacă-i avem în viața noastră, trăim mai mult. Și-i avem nu pentru că suntem norocoși, din noroc îi putem avea alături doar pentru o vreme, ci pentru că ei au găsit la noi întâi toate astea.

 

Acum, despre cel mai important predictor, o surpiză pentru cei mai mulți dintre noi, pentru longevitate, social integration. Se referă, spune studiul, la cum și cât de mult interacționăm cu oamenii pe care îi întâlnim în fiecare zi.

 

Am înțeles că facem parte din lume. Iar, pentru ca lumea să ni se deschidă chiar și cu oportunități la bătrânețe, nu e suficient să ținem de nevastă și de copii, să nu furăm și să nu-i dăm în cap.  Adică, corpului și minții noastre poate le este de ajuns cât să supraviețuiască, dar ființei noastre nu. Și vine vremea când ființa noastră încă vrea și poate, dar n-o mai ajută nici corpul și nici mintea.

 

Cred că e foarte important să ne înconjurăm de oameni, să fim cât de prezenți putem noi în viața de zi cu zi, să zâmbim un “bună dimineața!” femeii de serviciu pe scară, să facem schimb de păreri cu doamna de la magazin, dar nu din politețe (politețea mi se pare o normă socială care, deși pare că ne apropie, ne îndepărtează unii de ceilalți), ci pentru că am înțeles că toți suntem parte dintr-un întreg. Nimeni nu e mai presus ca nimeni, fiecare dintre noi are de învățat pe cineva ceva și are de învățat de la acel cineva altceva.

 

E un schimb natural care ne ține ființa vie.

 

Să fim deschiși, să acceptăm diversitatea oamenilor, să râdem, dansăm, glumim mai mult, chiar dacă asta înseamnă să dormim mai puțin. Să renunțăm la cum trebuie să fie oamenii din jurul nostru și să îi plăcem pentru ce sunt ei.

 

Și vom trăi mai mult. Altfel, doar supraviețuim până când ajungem doar să viețuim, întocmai ca bătrânelul de pe Baba Novac.

 

 



 

Sursa foto aici.

 

            [visible] => 1
            [order] => 377
            [updated_at] => 2018-01-20 14:43:28
            [categorie] => 64
            [data] => 1516424400
            [meta_description] => Dacă vă întrebați, ca și mine, care este secretul longevității și ce-i face pe unii să trăiască mai mult decât alții, o să fiți uimiți că nu o alimentație sănătoasă, nici faptul că au făcut mulți copii, sau că au dus o viață activă, sau că s-au îngrijit de sănătatea corpului lor, sau că n-au avut ori au renunțat la vicii, nici măcar o gândire pozitivă. Iată care spune un studiu că sunt cei mai importanți doi predictor pentru o viață lungă
            [meta_keywords] => studiu, viata lunga, longevitate, ted, video, batranete, predictor
            [comments_number] => 0
            [homepage_dropdown] => 0
            [asociat_name] => Inteligența emoțională, deși nepredată și nenotată în școală, este cheia reușitei școlare, în carieră, viață. Studiu TransformingEd.
            [asociat_link] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/457/Inteligen%C8%9Ba-emo%C8%9Bional%C4%83,-de%C8%99i-nepredat%C4%83-%C8%99i-nenotat%C4%83-%C3%AEn-%C8%99coal%C4%83,-este-cheia-reu%C8%99itei-%C8%99colare,-%C3%A
            [asociat_name2] => Nu vă feriți copiii de frustrări
            [asociat_link2] => https://www.jurnaluluneimame.ro/articol/584/Nu-v%C4%83-feri%C8%9Bi-copiii-de-frustr%C4%83ri/
            [publish_date] => 1516424400
            [autor] => 1
            [advertorial] => 0
            [pic] => userfiles/articole/585/old-1507781_1920.jpg
        )

    [0] => Array
        (
            [id] => 38
            [nume] => A răbufnit la școală.
            [descriere] => 
Alexis e un copil bun. A suferit și suferă în continuare în urma divorțului dintre mine și tatăl lui. Avea numai 3 ani. Acum are 13 ani. Tatăl lui locuieste în alt oraș, are o parteneră care are, la rândul ei, un copil și, de curând, a părut încă un ingeraș din relația tatălui cu partenera sa.

 

Alexis își iubește tatăl, chiar dacă nu au avut o relație bună. Și tati îl iubește pe Alexis, fapt de necontestat. Dar noi, părinții lui, nefiind compatibili, nici stilul parental nu este compatibil. Tata are multe regului, căci are nevoie el, în viața lui, de ordine și regului, pe care le transferă copilului însă.

 

Tristețea și furia lui Alexis sunt legate de regulile pe care el le găsește incorecte. Un bun exemplu, tati nu a venit la ziua lui, pentru că a considerat că Alexis trebuie să meargă la el, să sarbătorească ziua cu el, tatăl lui, și cu familia lui, cea veche (părinți, frați, nepoți) și cea nouă (partenera, fetița acesteia și copilul lor). Asta este regula pentru a putea fi împreună de ziua lui. Dar Alexis îl voia pe tati doar pentru el, măcar de ziua lui. Tati oferă familiei lui prezența sa în fiecare zi. Alexis nu îl vede pe tati decât dacă merge el la tati sau dacă vine tati la el, cam la două saptămâni.

 

Și, de ziua lui, îl voia pe tati numai pentru el. Tati a refuzat să vină, iar Alexis s-a supărat. Suferă, nu i se pare drept, îl vrea pe tati și cum are el nevoie de el.

 

La școală, într-o pauză, Alexis a răbufnit! Victima a fost o doamnă care se plimba cu un bebe în cărucior, pe lângă școală, careia Alexis i-a adresat injurii, cuvinte murdare, reproducând cea mai urâtă înjurătură pe care a citit-o pe internet de pe telefonul unui coleg. Evident, mama, adică eu, a fost chemată la școală. Alexis era amenințat cu scăderea notei la purtare. Am explicat conjunctura, copilul meu și-a cerut scuze, eu mi-am cerut scuze, situația s-a aplanat. Dar relația cu tata, chiar dacă s-a reluat după câteva luni, va genera în continuare suferință, frustrări care îi afectează lui Alexis relațiile și situația școlară.

 

’Nu e corect’, vorba lui Alexis, să transformi un copil într-un adult. El va trebui să fie adultul în relația cu tata. Nu e corect! Iar eu, uneori, simt că nu mai am soluții... Ce pot să fac?

 

Sursa foto aici.

            [data] => 1475035200
            [autor] => Katona Marcela Măriuca
            [comments_number] => 0
            [meta_title] => A răbufnit la școală.
            [meta_description] => Tristețea și furia lui Alexis sunt legate de regulile pe care el le găsește incorecte. Un bun exemplu, tati nu a venit la ziua lui, pentru că a considerat că Alexis trebuie să meargă la el, să sarbătorească ziua cu el, tatăl lui, și cu familia lui, cea veche (părinți, frați, nepoți) și cea nouă (partenera, fetița acesteia și copilul lor). Asta este regula pentru a putea fi împreună de ziua lui. Dar Alexis îl voia pe tati doar pentru el, măcar de ziua lui. Tati oferă familiei lui prezența sa în fiecare zi.
            [meta_keywords] => rabufnit, tristete, furie, tata, divort, familie, copil, adolescent, scoala, frustrare, relatie
            [visible] => 1
            [order] => 20
            [updated_at] => 2016-09-28 11:24:02
            [autor_email] => marcela_kato@yahoo.com
            [autor_link] => 
            [pic] => userfiles/experiente/38/rabufnirea_adolescent.jpg
            [experienta] => 1
        )

)