Toata sarcina m-am pregatit pentru o nastere naturala si am ajuns sa nasc prin cezariana.

Pana de curand, sub influenta experientei personale, raspundeam tuturor mamicilor care ma intrebau: "Eu as alege, fara doar si poate, nasterea prin cezariana". Insa experienta surorii mele mai mari a inclinat balanta covarsitor spre nastere naturala, insa nastere cu epidurala.

In septembrie 2009, imediat ce am avut confirmarea ca sunt gravida, am hotarat ca voi naste natural, am ales nastere naturala cu epidurala. Nu pentru mine, ci pentru copilul meu. Decizia de a naste natural am luat-o facand un rationament cat se poate de simplu: din doua rele, o aleg pe cea mai putin rea. Si nasterea naturala, in comparatie cu nasterea prin cezariana, are mai multe avantaje decat dezavantaje, in primul rand, pentru copil, si, in al doilea rand, pentru mama. Nasterea naturala este un proces natural, dincolo de orice aspect.

Cred ca a fost tot un "heei-rup". Nu m-am documentat, nu din ignoranta, ci din teama ca voi empatiza cu o experienta negativa a altei mamici care a nascut natural. Si nu voiam sa primeze confortul meu, teama de durere sa alimenteze indoiala pe care o aveam in suflet. Nu am vizualizat niciun video care sa prezinte o nastere prin cezariana si, in niciun caz, unul cu nastere naturala. Din acelasi motiv.

Am citit, in schimb, despre modalitatile de relaxare si am pus in practica toate exercitiile pentru o nastere usoara: exercitiile Kegel, care antreneaza muschii pelvieni, exercitiile de respiratie in travaliu, mersul pe jos, gimnastica de sarcina.

Doctorul cu care am nascut eu si care ne-a supravegheat pe mine si fat pe toata durata sarcinii este Eduard Balasa. Am rezonat foarte bine cu dumnealui, ca om, in primul rand. Am apreciat calmul, umorul fin si siguranta cu care ne-a impartasit, la fiecare consult, atat mie, cat si sotului meu, toate informatiile medicale. Sincer, sotul meu a fost mai "insarcinat" ca mine, daca tin cont de consecventa si perseverenta cu care se informa despre nastere. El a adresat doctorului 80 de procente din intrebarile legate de starea mea de graviditate.

De indata ce am intrat in saptamana 36 de sarcina, sotul meu s-a pregatit pentru nastere si ma intreba zilnic: "Tie chiar nu ti-e frica de nastere?!" Sigur ca aveam foarte mari emotii, dar niciodata, pe parcursul sarcinii, nu mi-am permis mie insami sa cad in capcana fricii. Cu atat mai mult, pe ultima suta de metri. Sotul meu era preocupat sa-mi fie mie bine si sa fie sigur ca intervine imediat ce Rares al nostru dadea semne ca vrea sa ne si vedem. Domnul doctor l-a linistit, foarte amuzat, in schimb, la intrebarea "cum o sa stie el care sunt contractiile?!": "Stati calm, sotia va sti!"

Contractiile au inceput intr-o zi de luni, 17 mai 2010, orele 15, cand sotul meu nu era cu mine. Sustinea niste prieteni intr-un moment tragic.

Eram in saptamana 40 de sarcina.

Avea dreptate doctorul, stii care sunt contractiile! I-am telefonat sotului, care m-a intrebat daca mai pot rezista o ora sau este cazul sa vina acasa urgent. Bineinteles, puteam rezista. Am incercat sa nu ma panichez. Stiam de la domnul Balasa care sunt situatiile in care trebuie sa ajung la clinica imediat: contractii regulate, la interval de mai putin de 10 minute, daca se rupe apa, sangerari.

Contractiile erau regulate, intense, insa nu mai dese de 10 minute. Am hotarat sa mergem la clinica la orele 22. M-a consultat un medic ginecolog de garda in noaptea respectiva si m-a asigurat ca nu voi naste "nici intr-o saptamana", colul nefiind deschis. Am plecat acasa cu indicatia sa iau o anumita pastila care sa opreasca acele contractii, nefiind de travaliu.

Nu am dormit deloc in noaptea ce a urmat. Contractiile persistau ca intensitate, durata si frecventa. A doua zi de dimineata, am revenit la doctor. Paradoxal, contractiile au incetat de indata ce am pasit in clinica. Domnul Balasa m-a consultat. Colul era inca inchis.

Dat fiind faptul ca era de garda, mi-a recomandat sa raman, pentru a putea urmari indeaproape starea mea. In dupa-amiaza respectiva, conform protocolului, mi s-a facut o testare pentru un posibil raspuns al organismului meu la xilina, componenta a anesteziei, care are si rolul de a dilata colul. La orele 20, sotul meu a plecat acasa. Imediat dupa plecare lui, au reinceput contractiile. Stabilisem cu asistenta de pe sectia de ginecologie sa o anunt in momentul in care contractiile erau mai dese de 8, 9 minute.

Mi-aduc aminte ca au devenit atat de intense si de dese contractiile, incat abia mai respiram si uitam, de la o contractie la alta, cat a durat si cat timp a trecut. Incepuse travaliul. Erau orele 24. Am inceput sa pun in practica toate metodele pentru o nastere usoara, pe care le exersasem indelung pe toata durata sarcinii. Nu a fost usor, dar nici nu mi-am pierdut cumpatul. Nu era cale de intoarcere.

Am ajuns in sala de nasteri. M-au monitorizat. Contractiile erau la interval de 3, 4 minute si extrem de intense. M-au cuprins emotiile. I-am telefonat sotului, care a ajuns in 10 minute. Cred ca s-a teleportat, altfel nu-mi imaginez cum a putut sa ajunga atat de repede. Le-am telefonat surorilor mele, nu mamei mele. Daca as fi auzit atunci vocea mamei, totul s-ar fi naruit. Cand am emotii puternice, plansul meu nu se comporta firesc. Si nu era momentul sa las garda jos.

Domnul doctor, in urma consultului, mi-a recomandat sa ma relaxez. Aveam dilatatie de 2 cm abia. Mi-a spus: "In cateva minute va veni doamna anestezist si va va introduce cateterul pentru anestezia epidurala. Ati putea sa dormiti un pic dupa." Cum sa dorm?! Eu adorm foarte greu de cand ma stiu. In acele momente, in niciun caz.

Am primit doua doze de anestezic. Efectul epiduralei s-a pierdut incepand cu orele 5 dimineata. Spre dimineata, contractiile nu mai erau atat de frecvente si domnul doctor a constatat ca dilatatia nu e mai mare de 3 cm. Ceva nu era in regula. Desi mi-a spus foarte calm ca ar fi bine sa mergem la un ecograf sa vedem ce se intampla, eu am simtit ca o sa cedez. Ceva nu era in regula!

Ca sa ajungem la ecograf, am coborat cu liftul, am strabatut receptia. Si am dat cu ochii de sotul meu. Cumplit! El ma intreba, transfigurat, ce se intampla si nu am scos niciun cuvant. Nu pentru ca nu stiam ce sa ii zic, ci pentru ca, cuvintele nu mi-ar fi putut iesi fara hohote de plans...

La ecograf, domnul Balasa mi-a expus, cu rabdare si calm, situatia in care ma aflam: "Fatul nu s-a angajat corespunzator pentru o nastere naturala fara probleme. Prezentatia este cefalica, cu capul in jos, insa nu are barbia flectata pe piept. Rares al nostru are prezentatie frontala, ceea ce inseamna ca diamentrul caputului, la expulzare, va fi mai mare decat spatiul fizic prin care trebuie sa iasa. Va recomand cezariana!"

Sentimentul matern s-a nascut din minunea de a fi imbratisat o parte din mine.

Eu nu am raspuns. Nu puteam vorbi. Era prea mult pentru mine. Nu dormisem doua nopti, durerile fusesera si erau, din nou, foarte puternice, nu le puteam nici macar compara cu vreo alta durere de pana atunci. Ajunsesem in punctul in care nu mai functiona "heei-rup-ul". Desi, poate, suna cidat, eu nu eram pregatita pentru cezariana si nici energie pentru a ma debloca!

La lipsa mea de raspuns, doctorul a simtit nevoia sa-mi aduca argumente suplimentare. Intelesese gresit tacerea mea: "Doamna, stiu ca sunteti curajoasa, ati dovedit-o, insa o nastere naturala, in contextul de prezentatie frontala a fatului, ii poate pune sanatatea, chiar viata, in pericol: oasele craniului se pot impreuna." Am dat din cap si am reusit sa scot cuvintele: "Cu siguranta, cezariana!"