Am dat din cap si am reusit sa scot cuvintele: "Cu siguranta, cezariana!" Asta se intampla la orele 7 dimineata, miercuri, 19 mai 2010.

Aprecierea cu care il investisem pana atunci pe domnul doctor Eduard Balasa s-a transformat, in acele momente, in respect deosebit pentru omul Eduard Balasa. A stiut cum sa imbrace informatia pur medicala, astfel incat sa ma determine sa iau decizia care se impunea, in contextul dat, nastere prin cezariana.

Si, imediat dupa ce a primit acceptul meu pentru nastere prin cezariana, a purtat o discutie lamuritoare si cu sotul meu, bazata pe un dialog cu un interlocutor dornic sa primeasca toate informatiile si sa cunoasca toate riscurile la care eram supusi eu si bebelusul nostru. Sotul meu stia ca eu primisem, pana in acel moment, doua doze de epidurala si voia sa se asigure ca eu si piticul vom fi bine. Ulterior am aflat ca domnul doctor l-a informat constant si personal pe sotul meu in legatura cu evolutia starii mele. Ii multumim si ii suntem recunoscatori.

Durerile erau din ce in ce mai intense si, de la un moment la altul, simteam ca o sa cedez... Regret ca s-a intamplat asa, nu pentru mine, ci pentru ca a fost umbrita emotia cu care am visat timp de aproape 40 de saptamani ca il voi astepta pe Rares.

Am avut o relatie speciala cu bebelusul meu dintotdeauna. Isi facea zilnic simtita prezenta, cu surle si trambite. Ca sa stiu cu siguranta in ce pozitie statea in intrauterin, aveam nevoie sa-mi confirme medicul la ecograf, intrucat el era foarte activ si, cand se misca, se misca cu tot corpul. Nu am simtit o manuta sau un piciorus intinzandu-se, cum auzisem din povestile altor mamici. Copilul meu crea un adevarat cutremur. Asa comunica el cu noi. Am stiut inca de atunci ca va fi un copil iute.

Surprizator pentru mine, daca sotul meu imi atingea burta intr-un loc, in acel loc ii raspundea Rares, din interior. Si acum, copilul meu rezoneaza foarte bine cu emotiile tatalui sau.

Desi pare ciudat, am simtit o usurare in momentul in care am primit, prin cateter, din nou anestezie, anestezia locala pentru cezariana. Desi nu m-am exteriorizat, contractiile fusesera atat de dureroase, incat cu greu am reusit sa cobor din scaunul cu rotile si sa ma urc pe masa de operatie. Acum, eram fericita ca pot, in sfarsit, sa ma bucur de minunea care urma sa se intample. Nu aveam nimic altceva in gand, decat: "O sa-l vad, o sa il tin in brate!"

La orele 9:05 dimineata, miercuri, 19 mai 2010, am auzit un glas puternic! Era Rares al meu. L-as fi recunoscut din zece bebelusi, dupa forta cu care plangea. A primit nota 10. Bebelusul nostru a avut la nastere 3.350 kg si 51 de cm. Au fost cele mai pure si cele mai emotionante clipe din viata mea acelea in care am simtit obrajorul lui lipit de al meu.

Mi-am permis sa traiesc din plin momentele acelea. Adica sa plang ... Nu era, cum ma asteptam, de altfel, un plans obisnuit. Era unul spasmotic. Ma descarcam. Lacrimile imi curgeau siroi pe obraji. Nu mai puteam controla trairile. Tremuram, dar nu firesc, ci "convulsiv". Mi-au administrat imediat ceva prin branula.

Am ajuns la sectia de Terapie Intensiva a clinicii, unde tremurul spasmotic a continuat. Le-am auzit pe asistente spunand: "Nu se poate sa o vada sotul asa!" Mi-au mai administrat ceva.

Intalnirea cu sotul meu a fost aproape la fel de emotionanta ca si intalnirea cu minunea noastra. Eu inca tremuram, dar nu atat de puternic. El, palid cum nu l-am mai vazut pana atunci, mi-a spus multe cuvinte frumoase. Si mi-a aratat o poza cu Rares. Mi s-a parut cel mai frumos bebelus.

Dupa ce a plecat sotul meu, a inceput sa-mi fie foarte frig. Am cerut o patura. Am adormit si m-am trezit, dupa cateva zeci de minute, transpirata. Erau firesti manifestarile mele. In decurs de douasprezece ore, primisem doua doze de anestezie epidurala si una foarte puternica, anestezia locala pentru cezariana, nu dormisem deloc doua nopti la rand, durerile fusesera epuizante si ele. Apoi emotia intalnirii cu Rares.

Telefonul meu suna continuu. Mama, tata, surorile, prietenii voiau sa ma felicite. Eu nu puteam vorbi. In momentul in care m-am simtit pregatita, i-am telefonat mamei mele. Nu eram pregatita. Nu am reusit sa-i spun prea multe cuvinte. Am asigurat-o ca sunt foarte bine, insa emotiile ... Nici mama nu a spus prea multe cuvinte. Plangeam amandoua!

Apoi am adormit. Nu am simtit nicio durere. Nimic. Eram obosita. Atat de obosita, incat nu am miscat nici picioarele. A doua zi ma durea un picior. Desi pare de necrezut, facusem o escara la un calcaiul stang.

A fost greu, insa, pentru Rares, as mai trece de zece ori prin asta. Rares este minunea mea, a noastra. Rares este un copil special. Am dat nastere prin cezariana unui copil minunat. Merita. Si orice copil merita!

Nu pot descrie in cuvinte ceea ce am simtit a doua zi, cand mi-am tinut bebelusul in brate. Chiar se naste acel sentiment profund: sentimentul matern!

"A facut parte din mine aproape 10 luni. Acum il tin in brate si e tot parte din mine. El e. Pe el l-am simtit, lui i-am vorbit, i-am pus muzica, i-am citit povesti, l-am plimbat. E mare. Cum a incaput?!", vorbeam eu cu mine. Era exact cum mi l-am inchipuit, semanand leit cu tatal sau. Era minunat! Era perfect!

Sentimentul matern s-a nascut din minunea de a fi imbratisat o parte din mine.

L-am pus la san. Au venit, pe rand, membrii familiilor noastre sa-l cunoasca. Multi. A stat numai in brate. A fost alintat, mangaiat, iubit.

In prima noapte cu bebelusul meu, nu am dormit. Deloc. Nu am putut sa inchid ochii. Ramasa iar singura cu el, nu ma saturam sa ma uit la el. Mi se parea ca, daca adorm, o sa pierd momentele pretioase.

Si ii sopteam: "Te iubesc. Esti cel mai iubit bebelus din lumea mare de bebelusi!"