Consider ca greseala pe care o facem noi, parintii, este ca nu pornim de la premisa corecta fata de micut: noi apartinem copilului, nu copilul noua! Noi suntem "masinaria" prin care respira, simte, cunoaste, se dezvolta copilul nostru. Este o idee pe care am auzit-o de curand, m-a facut sa ma gandesc si sa analizez propriul comportament, ca mama.

Suntem lipsite (si o sa folosesc genul feminin, pentru ca, de obicei, mamele petrec cel mai mult timp cu copilul) de rabdare, atentie, epuizate, ne dorim clipe de liniste, independenta, intelegere si apreciere din partea celor apropiati.

Insa nu am simti toate astea daca ne-am raporta la ceea ce simte micutul, daca am compara situatia noastra cu dependenta involuntara pe care o are puiul nostru de noi. Toate acestea ne fac vulnerabile, ne determina sa actionam sub impuls si pe moment, ne limiteaza la noi, nu ne lasa sa rezolvam cu adevarat situatia.

Daca am privi un context anume, tensionat, din unghiul celuilalt (si asta este un exercitiu pe care fiecare dintre noi ar trebui sa-l incerce, nu neaparat in relatia cu copilul sau), al micutului, in cazul nostru, am realiza ca el este cel care are nevoie, care simte si care, mai mult decat noi, nu intelege. Ne are doar pe noi si informatia, explicatia, intelegerea ar trebui sa vina din partea noastra.

Copilul, inca din stadiul de nou-nascut, priveste, simte, cunoaste ceea ce ii aratam noi. Daca noi suntem in impas, emanam energie negativa, iar copilul o va primi, fara indoiala si fara sa o inteleaga, va fi un copil agitat, un copil plangacios, un copil furios. Si reactiile bebelusului: plans, tipat, stare de veghe prelungita, agitatie trebuie sa reprezinte pentru noi, mamele, "cuvintele" prin care el ne spune ca ceva nu este in regula. Iar raspunsul si solutia sunt la noi!

Copilul meu a raspuns la dragoste, intelegere si calmitate. Asa am ajuns sa ma repar pe mine insami.

In sprijinul a ceea ce gandesc eu acum, vreau sa va povestesc o situatie care mi-a ramas intiparita in minte. Rares avea 2 luni si eu eram deja epuizata de noptile nedormite, de plansul lui de fiecare data cand ii schimbam scutecul, de agitatia si plansul lui la fiecare baita, de treburile casnice (mai degraba, de lipsa timpului si stresul ca nu pot avea casa in ordine, asa cum era inainte sa se nasca Rares), de monotonia si stereotipia cu care faceam totul de 2 luni. Rares dormea putin si adormea cu greu iar eu ma lamentam permanent.

Era aproape de miezul noptii si il leganam in brate pe Rares, plimbandu-ma prin casa. Eram transpirata, obosita si faceam niste miscari mecanice, chiar bruste. Mama, fiind la mine, m-a rugat sa o las sa incerce sa-l adoarma ea si, dupa un timp, am acceptat, oricum, cu convingerea ca, daca eu, mama lui, nu reusesc, ea nicidecum. Surpriza mea a fost ca Rares s-a linistit imediat in bratele mamei mele si a adormit.

Atunci nu am inteles de ce. De fapt, nu puteam sa accept, cred. Acum inteleg! Eu consideram ca eu sunt defavorizata, insa nu m-am gandit atunci ca Rares simtea prin mine, patrundea intr-un mediu nou si la propriu si la figurat, nu cunostea, doar simtea!

Si, de indata ce a auzit o voce calda, a simtit o respiratie calma, niste brate care se miscau lent, neagresiv, copilul meu s-a linistit, pentru ca s-a simtit protejat (asa cum era in mediul intrauterin, singurul pe care-l cunoscuse pana atunci si in care era in siguranta) si a adormit ...