Inainte de a fi eu gravida, intrand in contact cu o graviduta, chiar si numai vizual, bucuria ca va aduce pe lume un copil era umbrita de sentimentul profund de teama ca aceasta va trebui sa nasca. Aveam o teama teribila de intalnirea cu bisturiul, intr-un fel sau altul.
Teama aceasta poate fi tradusa printr-o trauma pe care am suferit-o in copilarie, la o simpla operatie de apendice. Nu s-a intamplat nimic ce mi-ar fi putut pune viata in pericol. Nici pe departe. A fost o conjunctura emotionala care mi-a afectat marcant relatia cu orice medic al carui instrument este bisturiul. Poate asa se explica si manifestarile pe care le-a avut copilul meu, pana de curand, la orice contact cu o persoana in halat alb.
Am facut aceasta scurta introducere ca sa intelegeti ce sentimente multicolore m-au incercat la aflarea vestii ca sunt gravida.
Chiar si cand am luat decizia de a avea un copil, in sufletul meu, am facut un "heei-rup". A fost ca atunci cand ma urcam in cel mai inalt tobogan, copil fiind, cu inima batandu-mi tare, si ma dadeam imediat ce ajungeam sus, fara sa-mi permit sa ma gandesc la teama care m-ar fi impins inapoi.
Imi placeau prea mult copiii ca sa nu pot trece peste. Mi se pare ca o femeie este cu adevarat implinita cand devine mama, fie ca da nastere unui copil, fie ca este mama adoptiva. Tot mama este.
In consecinta, nu m-am gandit la momentul nasterii, daca o sa aleg nastere naturala sau nastere prin cezariana, ci doar la bucuria de a ma implini, ca femeie. Am reusit sa ma detasez de un viitor mai indepartat si m-a impulsionat emotia cu care ii voi da vestea cea mare sotului, apoi, parintilor si surorilor mele, prietenilor.
La mine, la noi, s-a intamplat la 3 luni de la momentul la care ne-am propus sa avem un copil. Foarte repede.
Saptamana 4 de sarcina - Jurnalul sarcinii
Sigur ca, dupa prima luna, am avut diverse stari care m-au facut sa cred cu tarie ca sunt gravida. Mi-aduc aminte ca unele mirosuri imi provocau greata, nu suportam fumul de tigara, parca ma incercau niste dureri in zona abdominala si pelviana, ca de menstruatie, parca-mi batea inima mai tare, imi crescuse pofta de mancare, sufeream transformari hormonale. Eram gravida. Sigur eram gravida.
De fapt, erau doar autosugestii, multe dintre ele, datorate articolelor pe care le citeam pe internet, referitoare la primele semnele de sarcina. Am facut si trei teste de sarcina, doua in prima luna si unul in a doua luna. Si m-am oprit. Nu voiam sa devina o obsesie.
A treia luna, septembrie 2009, am decis sa fac ceva in momentul in care imi venea in minte intrebarea: "Oare sunt gravida?!". Si cantam, citeam, dadeam drumul la televizor, deschideam calculatorul. Orice. Era si greu pentru mine sa nu ma gandesc, date fiind emotiile contradictorii care imi navaleau in suflet.
Ciudat, paradoxal sau logic, in luna in care eram deja gravida, septembrie 2009, nu am simtit nimic, dar nimic. In a doua saptamana din luna, asteptam, aparent, linistita, menstruatia. Aveam obisnuitele dureri de dinaintea menstruatiei, care, pana atunci, incepeau sa se faca simtite in ziua cu pricina. Le-am considerat, trei zile la rand, simple dureri lunare. In dimineata de dupa data fixa si ultima la care incepea un nou ciclu menstrual, am fost sigura, inauntrul meu, ca sunt gravida. Dar nu am spus nimic nimanui. Voiam sa fiu sigura, mai ales ca ar fi fost cadoul cel mai potrivit pentru aniversarea sotului meu.
Dragul meu, iti multumesc pentru ceea ce eram noi doi si, mai ales, pentru ceea ce suntem noi trei!
Asa incat, a doua zi de intarziere a menstruatiei, am cumparat un test de sarcina. Am mers acasa. L-am facut si am iesit din baie tremurand. Trebuia sa ma intorc dupa cateva minute sa vad rezultatul. Atunci au inceput emotiile sa ma copleseasca. M-am uitat de zeci de ori la testul de sarcina cu doua liniute roz, am citit de mai multe ori indicatiile de pe cutie...
Da, se confirmase, eram gravida. Nu aveam nevoie de o alta confirmare. Imi era suficienta aceasta. Am fost 90 de procente sigura ca sunt insarcinata dupa prima zi de intarziere a menstruatiei. Intotdeauna, pana atunci, durata ciclului mentrual a fost de 28 de zile sau mai putin, niciodata mai mult.
Primul meu impuls de atunci, dintotdeauna, de fapt, cand ma incearca emotii puternice, a fost sa plang. Si am plans in hohote. Se amestecau emotiile pozitive, de bucurie exacerbata, cu emotiile provenite din teama ca o sa nasc. Acum isi faceau loc si temerile, pe care le ascunsesem in momentul "heei-rup": "Cum o sa nasc?!" "O sa fiu o mama buna?!"
Nu stiu daca toate femeile simt asa in momentul in care afla ca vor da nastere, in maximum 36 de saptamani, unui suflet. Eu asa am simtit si am trait cele mai intense emotii de pana atunci, toate laolalta: bucurie, teama, extaz, indoiala, implinire, panica!
La acestea s-a adaugat emotia cu care urma sa-i dau cadoul sotului. Imi pare rau ca nu l-am filmat ... Nu se astepta! Nu i-am zis, am scris. I-am oferit punga in care erau cadoul si o felicitare. Nimic nou. A deschis intai felicitarea... Nu a spus nimic, dar grimasele de pe fata lui traduceau aceleasi emotii contradictorii pe care le traisem eu si le traiam iar, odata cu sotul meu. Le-am retrait si cand am dat vestea ca sunt gravida parintilor si surorilor.
"Heei-rup-ul" m-a ajutat. Acum ca eram gravida nu-mi mai puteam permite sa-mi fie teama de nastere. In primul rand, sufletul care se dezvolta inauntrul meu era mai important decat propria persoana. In al doilea rand, nu mai puteam da inapoi, nasterea era iminenta si, deja, mintea mea era indreptata spre solutii. In al treilea rand, nasterea stiam ca este o un fleac fata de raspunderea pe care si-o asuma o mama cand aduce pe lume un copil.
Sentimentul matern s-a nascut din minunea de a fi imbratisat o parte din mine.
De la teama infioratoare legata de momentul nasterii, gravida fiind, singurele ganduri referitoare la acel moment se indreptau in cele doua directii: daca sa aleg nasterea naturala sau nasterea prin cezariana, cu emotii, dar fara panica...
