O trauma emotionala a unui parinte (si aici nu fac referire neaparat la un moment crucial din punct de vedere emotional, includ si mici evenimente, situatii, contexte neintelese, neclarificate la momentul respectiv), "nevindecata", se poate transmite copilului.

Aceasta este o concluzie la care am ajuns traind o experienta de acest fel cu copilul meu. Exista, insa, si temei stiintific: o echipa de cercetatori de la Universitatea Emory, din SUA, a realizat un studiu, pe animale, care confirma ca experienta traumatica a unui parinte afecteaza ADN-ul din substanta de procreare si, automat, comportamentul uneia sau al mai multor generatii.

Asa cum acceptam ideea conform careia cele mai multe dintre afectiuni sau predispozitii catre o anumita afectiune se transmit genetic, ar fi ideal sa consimtim ca ranile emotionale ale parintilor pot fi preluate de copii. Un aspect emotional care il framanta pe viitorul parinte sau, mai mult decat atat, resentimente fata de un personaj al copilariei sau fata de o situatie dificila, neinteleasa, in copilarie, pot constitui parte din informatia genetica cu care se naste copilul.

De aceea, cred ca este bine ca, inainte de a lua decizia sa avem un copil, sa facem o introspectie si sa incercam sa vindecam rani pe care le cunoastem, situatii din viata noastra pe care nu le-am inteles, relatii din care am iesit in dezavantaj, fara sa intelegem de ce. Sa cerem raspunsuri la intrebari, intrebari pe care le-am adresat indirect, fiind copii, prin reactii contra (furie, plans, razvratire, agresivitate), nestiind, la momentul acela, sa intrebam direct.

Noi nu am facut-o.

Bunica sotului meu mi-a povestit ca sotul meu, pe cand avea 3-4 ani, o facea de ras, raspunzand cu injectivele: "proasto, urato, cacacioaso", cuvinte pe care le cunostea ca fiind nepoliticoase, oricui ii adresa, culmea, chiar si un compliment. Bunica gasea de cuviinta sa-l certe, chiar sa-l articuleze pentru lipsa de buna purtare. Nu stia ca acestea erau reactii impulsive ale unui copil revoltat, fata de o situatie care nu-i era confortabila, dar fara legatura cu persoana care i se adresa.

Cand noi eram copii, parintii si bunicii nostri nu au avut acces la informatie asa cum avem noi. Nu stiau sa interpreteze atitudinea de razvratire a copilului, prin cuvinte, reactii, si, bineniteles, corectau efectul, nicidecum cauza.

Acum, avandu-l pe Rares, am trait aceeasi experienta: copilul meu se revolta, pe la 2 ani si jumatate, fara motiv, cu reactii si cuvinte, chiar si la un compliment. Eu am inteles ca Rares a preluat un aspect nereglat, la nivel de intelegere a actiunilor adultilor, poate, al tatalui-copil si l-a reexprimat.

Citeste si: Cum evit sau temperez crizele de furie ale copilului meu. Experiente de mama.

A urmat o perioada in care am citit despre cum sa corectezi agresivitatea copilului. Am gresit, punand in practica una dintre metodele despre care citisem ca da rezultate: educarea prin pedeapsa - izolarea. Insa mi-am reparat gresala. I-am repetat ca-l iubesc, mai des decat de obicei, ca-l inteleg, ca-l sustin si ca sunt mandra de el ca a reusit sa depaseasca un anume moment de plans, agresivitate, razvratire.

Nu l-am cercat pentru reactii, doar i-am spus ca nu e in regula sa se comporte asa si ca eu il consider un "baiat adevarat". Si perioada a trecut, cu siguranta, fara repercursiuni in viitorul apropiat sau foarte indepartat.