Multi parinti se declara neputinciosi in fata crizelor de furie ale copiilor lor. Si ele se repeta cu o frecventa epuizanta si cu o intensitate crescanda. Din propria experienta va spun, este nevoie doar de rabdare, empatie si comunicare. Si nu va asteptati ca rezultatul sa fie imediat, pentru ca un copil are nevoie de timp.
Relatia adult-copil este una asimetrica, prin simplul fapt ca adultul are puterea de a-l constrange pe copil. Abia cand se stabileste o legatura simetrica si de reciprocitate la nivel de comunicare, copilul nu va mai reactiona in defensiva si contra-atac. Cu cat un adult devine mai puternic ("puternic" imbraca "autoritate", "impunere", "interzicere" ), cu atat copilul raspunde cu o forta sabotoare mai mare.
Cine il cunoaste pe Rares bebelusul si copilul mic stie cat era de iute, agitat, cu tendinta permanenta de a transpune in fapte furia. Copilul meu este, acum, prietenul nostru. Hotaram impreuna, acceptam propuneri, ne respectam parerile, dispozitiile, ne intelegem si toleram temperamentele, suntem o echipa.
Am sa va spun, cu exemple, cum procedez eu cand copilul meu face o criza de furie marcata de comportamente despre care stie ca sunt neadecvate.
Este foarte important modul in care spunem NU copilului. Putem comunica sau putem interzice!
Copilul meu plange si ma loveste. Rares se asteapta sa facem o activitate si, din motive obiective (ploaie, stare de rau, schimbare de program), nu putem respecta planul. Cobor la nivelul lui si incerc sa ii explic, cu argumente, insa fara un plan de rezerva. Rares nu accepta refuzul si incepe sa planga, chiar sa ma loveasca. Din impuls, uneori, il imping, ii dau replici taioase, de genul "Inceteaza!", ii adresez intrebari provocatoare: "De ce faci asa?!", "De ce nu intelegi?!". Niciodata rezultatul nu este favorabil, dimpotriva.
Am invatat ca este ideal sa descriu ce simt, sa vorbesc despre mine, pentru ca Rares sa vorbeasca la randu-i despre el: "Rares, ma doare cand ma lovesti. Da, ma doare. Cred ca si pe tine te-a durut ca nu putem merge in parc si ai incercat sa faci sa ma doara si pe mine! Uite, pierdem timp pretios, certandu-ne. Hai, te rog, sa ne gandim impreuna ce alta activitate putem avea. Eu sunt deschisa. Astept de la tine propuneri." Asa am rezolvat si criza de furie si am castigat un prieten. Copilul meu isi cere iertare ca m-a lovit, ne imbratisam si ne spunem ca ne iubim "pana la cer si inapoi" si ne jucam.
Copilul meu arunca furios obiecte. Sigur, face o selectie. Nu arunca jucariile sale, ci obiecte de care ne pasa mie si sotului meu: telefon, telecomanda, poseta, haine ale noastre. In timpul crizei, Rares pur si simplu nu ma aude. Daca ii spun "Opreste-te!", "Nu mai face asa!", furia ia proportii, pentru ca acestea sunt interdictii. Solutia testata de mine ca fiind foarte eficienta este: Ii iau din mana obiectele pe care isi doreste sa le strice si le inlocuiesc cu jucariile lui preferate. Furia se transforma, in cateva zeci de secunde, in buna-dispozitie si actiunea nu mai este una de contra-atac, ci imbraca forma unui joc. Apoi, profit de deschiderea lui si ii explic cat este de important sa fim veseli, sa radem si, mai ales, sa ne spunem unul celuilalt ce ne supara, in loc sa fim furiosi.
Copilul meu m-a invatat cum sa procedez cand el are un comportament urat
Copilul ne pedepseste. S-a intamplat sa-l lasam pe Rares la maia peste noapte, in conditiile in care stabiliseram ca vom lipsi doua-trei ore. Nu il mintiseram, insa, venind sa-l luam acasa, el adormise deja. A doua zi, s-a comportat cu noi urat. Totul a culminat cu o criza de furie fara sa fi existat un motiv concret. Copilul meu plangea tare si ma respingea. Singura solutie a fost rabdarea. Am stat langa el, semn ca nu imi era indiferent. Nu l-am condamnat, nu i-am vorbit, doar l-am acceptat si l-am inteles. Cand am simtit ca s-a descarcat, l-am luat in brate si l-am invitat sa vorbim. Am inceput eu:
"- Nu mi-a placut comportamentul tau. Eu nu cred ca merit sa te porti asa cu mine, cu noi. Si observ ca esti foarte suparat, chiar suferi. Imi spui, te rog, cu ce am gresit noi?
- Mami, voi m-ati mintit. Ati zis ca stati putin (si mi-a aratat degetul mic. Atat inseamna putin, cateva ore, stabilit impreuna). Si m-ati lasat mult. Am si dormit la maia. Tu nu mi-ai zis ca o sa dorm.
- Da, ai dreptate. Dar, sa stii, noi nu te-am mintit. Noi am lipsit exact cat am stabilit, putin (si i-am aratat degetul lui mic). Insa, cand ne-am intors sa te luam acasa, tu adormisei deja. Dormeai ca un ingeras! Am preferat sa nu iti stricam somnul si am decis ca este mai bine sa te lasam sa dormi la maia. Ne pare rau ca s-a intamplat asa si ca tu te-ai simtit mintit."
Apoi, ne-am impacat si ne-am imbratisat toti trei si ne-a spus ca ii pare rau ca s-a comportat cu noi urat si ca ne iubeste.
Copilul vrea ceva interzis. In perioada care a urmat diagnosticarii lui Rares cu intoleranta la proteina din laptele de vaca, am inlaturam orice urma de lapte sau derivat din alimentatia lui. A fost foarte dificil, mai ales ca piticul nostru ne ajuta la cumparaturi si obisnuia sa adauge in cos si cate un desert care continea lapte.
Insa am gasit solutia salvatoare de criza de furie in hipermarket, preluarea diagnosticului si empatia: "Dragul meu, pe noi doi ne doare burtica de la lapte. Te inteleg perfect, si mie mi-e pofta de X. Insa eu nu vreau sa ma simt rau. Uite, iti propun sa facem noi prajitura noastra fara lapte, ce zici?! Hai sa cumparam ingredientele!"
O alta situatie: Este o ora tarzie pentru Rares si el vrea sa se uite la desene. Eu, epuizata, ii spun: "Nu, nu te las sa te uiti la desene. Este tarziu si trebuie sa te culci!" Sigur, pentru ca i-am interzis, l-am provocat sa-si dovedeasca autoritatea si a inceput sa planga si sa se lupte cu mine. Imediat, m-am repozitionat si i-am spus: "Da, stiu ca vrei sa te uiti la desene. Inteleg dorinta ta, insa eu iti cer sa te culci. Tu inca nu cunosti ceasul, insa eu te anunt ca este ora 22:30. Este timpul sa ne culcam, daca vrem sa il primim in vis pe Peter Pan..."
Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/452511
