Dacă mama a greșit în creșterea și educarea noastră, a mea și a surorilor mele, greșeala a fost prea multă implicare. Mama a fost permanent lângă noi, la fiecare pas, cu intenții foarte bune. Mama voia să ne protejeze, să reușim, să știm că putem. Mama ne-a oferit prea mult din ea și ei prea puțin.
Nu a făcut nimic în locul nostru, nu despre asta este vorba. Ne-a dat nouă toată energia ei, pe toată. A trăit pentru noi, nu pentru ea. A uitat de viața ei și a trăit-o pe a noastră. S-a luptat să ne fie nouă bine. Iar nouă ne-ar fi fost suficient să îi fie ei bine...
Și a creat, repet, cu cele mai bune intenții, o echipă. Noi trei, apoi, noi patru eram o echipă, fără antrenor. Rolul antrenorului îi revenea celei care avea argumentul cel mai solid. Eram invincibile. Vorbeam ore în șir și ne luam resursele una de la cealaltă. Nici măcar nu ne dădeam sfaturi, doar idei. Era spiritul acela de echipă care ne motiva și ne făcea să fim sigure pe noi. Nu făceam nimic una în locul celeilalte, dar ne susțineam. Eram sprijin emoțional una pentru cealaltă. În echipă, totul era echilibru, iar noi eram complete.
Cred că ideal ar fi fost să ne învețe să găsim în noi înșine sprijinul emoțional, nu în echipă. Cred că ideal ar fi fost să ne învețe să ne pansăm singure rănile. Apoi, să fie lângă noi, dar să trăiască viața ei. Să fie fericită cu viața ei. (Doar că, pentru o viață fericită în doi, este nevoie de doi.) Noi ne-am fi hrănit cu starea ei de bine, nu provocată de noi, ci a ei, necondiționată, naturală și permanentă.
Așa n-aș mai fi plâns în hohote când s-a măritat Geani, nu m-aș fi simțit pierdută în primul an (de fapt, în toți anii) în București, nu aș fi avut nevoie să o am pe mama lângă mine, eu însămi fiind proaspătă mamă. Nu aș fi implorat-o pe soacra mea să vină cu noi la spital cînd Rareș convulsiona în brațele mele și nu m-ar fi durut atât de tare refuzul...
Citește și: Multă vreme, nu l-am înțeles pe tata!
Și eu, ca și mama, în calitatea de mamă, am tendința de a uita că exist... Deh, modelul! Dar mă tratez! În fiecare situație în care comportamentul meu natural ar înclina către a fi mai mult decât suportul permanent și necondiționat al copilului meu, îmi cobor mie însămi bariera.
Vreau ca al meu copil să știe că va avea mereu susținerea mea, dar că poate și singur. Că are tot ce îi trebuie în el.
Să simtă că suntem o familie frumoasă. O echipă. O echipă în care fiecare vine cu frumusețea lui, cu forța lui, cu energia lui. Nu ne-o luăm unul de la celălalt. Vreau ca al meu copil să știe că suntem mai puternici împreună pentru că fiecare dintre noi este puternic singur. Că suntem mai fericiți împreună pentru că fiecare vine cu bucuria lui. Că ne iubim foarte mult, "cel mai mult, până la cer și înapoi", și că asta nu înseamnă să uităm de noi înșine.
Citește și: Dragul meu, îți mulțumesc pentru ceea ce eram noi doi și, mai ales, pentru ceea ce suntem noi trei!
Și îmi amintesc mai des de mine. Vreau ca Rareș să simtă că eu sunt împlinită și fericită cu viața mea, că viața mea este ca o grădină cu flori și că el este cea mai înmiresmată dintre ele. Vreau să am grijă de mine, pentru ca el să aibă grijă de el.
Și, cel mai important, fiecare trăiește viața lui!
