Tatal meu provine dintr-o familie in care mancarea era principiul de baza, iar iubirea se simtea, nu se arata, niciodata. Bunicul meu patern nu m-a imbratisat niciodata, iar, cand am incercat eu sa il imbratisez, m-a respins cu: "Nu, nu, eu nu sunt cu d-astea!"
Mama provine dintr-o familie tipica pentru acea perioada. Oamenii se ghidau dupa "ce va zice lumea". Copiii nu ieseau din cuvantul parintilor, iar, daca o faceau, nuiaua ii corecta. Respectul pentru parinti implica adresarea "bre, matale, dumneata" si relatia parinte-copil era una de subordonare. Insa in familia mamei mele era si multa iubire, caldura, grija pentru educatia si viitorul copiilor.
Multa vreme, nu l-am inteles pe tata! Tata ne-a iubit si ne iubeste mult, insa nu a stiut niciodata sa ne-o arate. Copil fiind, am suferit. In adolescenta, m-a afectat. Parca aveam asa, un handicap emotional, ceva lipsea. Ca adult, m-am impacat cu mine insami si cu modul de a iubi al tatalui meu.
El chiar ne iubeste, dar nu poate exprima ceea ce i-a fost interzis in copilarie: dovada de afectiune. Acum, mama fiind, nu il mai judec, dimpotriva, il inteleg si il iubesc (mereu l-am iubit) si incerc sa il ajut sa-si exprime sentimentele pozitive.
Citeste si: Este foarte important modul in care spunem NU copilului. Putem comunica sau putem interzice!
Avand atat de multa iubire si devotament si protectie si sustinere din partea mamei si dorinta de a simti toate astea si din partea tatalui, am invatat ce este ideal sa-i transmiti copilului. Si niciodata nu am avut teama ca iubirea ar putea sa faca rau sau ca iubirea este prea multa. Niciodata.
Sunt multi parinti care nu isi inconjoara copiii cu gesturi de iubire dintr-o teama ca acestia devin rasfatati si greu de educat sau dintr-o convingere ca asa se vor descurca mai bine in viata. Oare?!
Eu consider ca nu trebuie sa ne pregatim copiii pentru o lupta. Viata nu este dura, nu este o lupta, este o insiruire de experiente. Din fiecare avem ceva de invatat. Viata nu este roz, gri, neagra, este cum vrem noi sa ne-o facem. Depinde de noi sa vedem partea plina sau partea goala a paharului. Depinde de noi sa evoluam sau sa fim autosuficienti. Si depinde si de noi cum isi vor trai copiii nostri viata.
Citeste si: Cum ajutam copilul sa-si construiasca destinul? Ridicandu-i o temelie solida, nu scriindu-l noi pentru el.
In alta ordine de idei, iubirea fata de copil implica rasfat, alint, respect, atentie, timp acordat, dar rasfatul (asa cum il intelegem noi astazi, cu conotatie negativa) este diferit si independent de iubire. Copilul se comporta neadecvat (rasfatat) nu din prea multa iubire, ci din prea putina grija pentru crestere si educare.
Rasfat nu este atunci cand il iei in brate dupa ce a facut o obraznicie si comunici cu el, ii explici ce te-a suparat, unde consideri tu ca a gresit si ce are de invatat din ce s-a intamplat, ci cand il iei in brate dupa ce a facut o obraznicie si nu comunici, vrei doar sa taca. Deci, nu despre iubire este vorba.
Copilul meu stie ca mami si tati il iubesc pana la cer si inapoi, neconditionat, chiar si cand face obraznicii. Si ii aratam iubire prin cuvinte, gesturi, actiuni, prin grija pe care o avem ca el sa se dezvolte armonios, sa fie un adult liber, curajos, independent, deschis, curios, responsabil, un tata care stie, la randul lui, sa daruiasca ceea ce a primit in copilarie.
Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/624188
