Copilul meu mi-a redeschis cartea pierduta cu imagini din copilarie.
Pana sa il am pe Rares, problema mea, marturisita, de altfel, apropiatilor, era ca eu nu am amintiri din copilarie. Aveam cateva amintiri, dar izolate. Si multe dintre acestea nu puteam garanta daca erau ale mele sau insusite din ceea ce au povestit mama sau sora mea mai mare.
Cu siguranta, amintirile mele proprii sunt cele care au, ca generator, simtul olfactiv. Mirosul floral de sapun imi aminteste de serile in care mama ne strangea langa ea, pe mine si sora mea mai mare, in pat si ne spunea povesti si ne canta. Aroma de cozonac in cuptor ma duce inapoi cu multi ani, in bucataria mica a bunicii. Mirosul de lemn arzand ma poarta in serile de vara din copilarie cand, cu cortul pe malul Dunarii, faceam foc de tabara. La fel, aerul proaspat de munte, umed, de dimineata, imi aminteste de un anumit concediu cu familia.
Copilul meu m-a trimis, pur si simplu, fara efort, fara sa imi fi propus macar, in copilarie. Revenind, mi-am rezolvat probleme a caror cauza nu o cunosteam, tocmai pentru ca al meu constient nu o putea specifica in timp si spatiu. Reintorcandu-ma in trecut, am gasit parghii de care sa ma prind in prezent.
M-am autoanalizat, autoeducat, avand propriile exemple, m-am cunoscut din nou pe mine. Si cel mai pretios aspect, mi-am amintit sa fiu copil!
Mi-a reamintit vocea mamei cantandu-ne, mie si surorilor mele, cantecele pe care nu credeam ca mi le mai amintesc. Ascultand cu Rares "Vine, vine primavara" sau "Saniuta fuge" sau "De ziua ta, mamico!" m-am localizat, cu ochii mintii, in ipostazele in care cantam aceste cantece, copil fiind. Si am putut resimti chiar si trairea de atunci.
Au fost la fel de emotionante momentele in care, citind pentru Rares poezii, precum "Gandacelul", "Catelusul Schiop", de Elena Farago, "Iarna pe ulita" a lui George Cosbuc sau "Zdreanta" a lui Tudor Arghezi si altele, mi-am dat seama ca le pot recita din memorie, fara sa privesc foaia, si chiar intonand ca mama.
Mi-am amintit cat de mult ma linistea melodia pe care sunt puse versurile poeziei "Pelanga plopii fara sot". Mama obisnuia sa ne-o ingane, fara versuri. Asa il adormeam si eu pe Rares cand era bebelus...
Am trecut si eu prin "febra" de proaspata mamica.
Cand mi-am pus copilul pentru prima data pe picioare, intr-o noapte agitata, mi-am amintit, intre somn si veghe, cum o leganam pe sora mea mai mica. Si chiar si ce simteam. Aveam 9 ani si foarte multi copii care ma asteptau afara, la joaca. Intram in casa pe furis, sa nu ma vada mama sau sora mai mare, impinsa de foame, vrand sa fug inapoi cu un codru de paine. Daca ma prindeau, eram retinuta pentru un mic-mare ajutor. Era simplu sa ma trimita cu un "comision". Daca trebuia sa o culc pe sora mai mica, era tragic, pentru ca dura o vesnicie.
Ma puteam auzi cantand "Nani, nani", nicidecum pe un ton calm si cald, si vedea leganand-o cu miscari repezi. Promisesem copiilor ca revin imediat. Doamne, cate pierdeam afara! Cand am deschis ochii, am realizat ca ma comportam la fel, desi eram mama. Cum sa adoarma un copil asa?! M-am relaxat, am scazut intensitatea vocii, am incetinit ritmul picioarelor si copilul meu a adormit imediat.
In postura de parinti, eu si sotul meu nu am reusit sa ne sincronizam inca de la inceput. Am mai spus-o, nu stiam cum sa facem o echipa in trei, nu stiam ca noi trei nu presupune si nu necesita o partajare intre noi doi. Asa incat au aparut tensiuni, contraziceri, victimizari. Am evitat sa ne certam de fata cu copilul, nici nu stiu daca s-a intamplat vreodata, dar se crea un val de energie negativa intre noi.
Dragul meu, iti multumesc pentru ceea ce eram noi doi si, mai ales, pentru ceea ce suntem noi trei!
Copilul nostru a simtit si ne-a si transmis-o, de fiecare data, cu mijloacele lui. Rares-bebelusul era agitat, plangea. Rares-copilul avea un comportament menit sa ne atraga atentia, era furios, apoi, agresiv. Nu pot uita momentul "deja-vu"! Eram in masina, eu si sotul meu ne contraziceam pe o tema, nu ne certam, nicidecum. Copilul nostru a avut, atunci, o reactie care mi-a amintit, ca un flash, o situatie tensionata din copilarie, context in care eu am replicat la fel: "Mami, tati, nu va mai certati!"
M-am uitat la el si m-am revazut pe mine. Eu-copilul sufeream, simteam teama, un soi ciudat de vina si o tensiune pe care nu o puteam gestiona. Eu-mama m-am simtit vinovata, foarte vinovata, tocmai pentru ca puteam vedea in sufletul unui copil. Si stiam exact ce simte copilul meu. Am plans, atunci... Dar am si inteles esentialul: parintii ii pot oferi confort si siguranta si protectie copilului daca ei doi se iubesc si sunt in echilibru!
In prima zi la gradinita a copilului meu am fost si mama si copil, din nou. Nu mi-am propus asta. Insa, in momentele ce au urmat desprinderii efective, fizice, a copilului meu de mine, am dat o fuga in copilarie. Si eu si sora mea abia asteptam prima zi de gradinita, mama ne vorbise despre cat este de frumos si cum ne vom juca. Asa l-am pregatit si eu pe Rares pentru gradinita.
Gradinita nepotrivita poate naste o trauma
Ce regret este ca nu mi-am amintit inainte ceea ce am simtit cand am vazut-o pe mama plecand, asa as fi stiut cu adevarat ce inseamna sa-l pregatesc pe Rares pentru gradinita. As fi stiut cat este de important sa-i repet ca eu nu voi sta cu el la gradinita, dar ca va fi in siguranta si eu voi veni sa il iau. Apoi, faptul ca am empatizat cu el l-a ajutat sa se adapteze mai usor la gradinita.
Prima data cand ne-am jucat cu creta pe asfalt, am retrait jocurile copilariei mele. Erau multe jocuri si rar aveam creta. Cel mai adesea, foloseam bucati gasite de BCA si eram foarte fericiti. Prima data cand am dansat cu copilul meu in brate, mi-am amintit de momentul in care, avand 5-6 ani, am dansat Lambada pe o scena, purtand o fusta clos croita de mama.
Prima oara cand am jucat cu Rares "de-a v-ati ascunselea" (el isi ascundea doar ochii si striga "gata!") m-am vazut iar copil, ascunsa in vechea lada de la pat, am resimtit si emotia intunericului si bucuria ca am ascunzatoarea perfecta.
Copilul meu mi-a amintit sa fiu copil. Cu el, am retrait bucuria aceea pura, dezinteresata, am ras din nou cu toata gura, mi-am permis sa fiu ridicola, sa ma amuz, sa dansez, sa ma joc, sa ma bucur de lucruri marunte.
Copilul meu este cel mai bun psihanalist al meu.
Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/1314523
