Pana sa deveniti parinti, ati fost spectatori. Si erati fie visatori la gandul ca veti fi la randu-va parinti, fie parte din completul de acuzare a parintilor care nu sunt in stare sa educe un copil. Stiu, am gandit si eu la fel, si eu am fost spectatoare.
Si cea mai confortabila perspectiva a spectatorului este, cred, aceea de acuzator. Cel mai simplu si mai autentic, tipic romanesc mod de a aborda o situatie care nu va place si cu care inca nu v-ati confruntat este de a judeca si a acuza. Am trait-o si eu atat de-o parte cat si de cealalta a baricadei.
Ca spectatoare a unei situatii in care mama isi pierdea cumpatul in fata comportamentului neadecvat al copilului, am apreciat ca eu, cu siguranta, m-as fi comportat altfel: "Ce rost are sa ridici tonul?! Nu ajuta la nimic." Si am ridicat de nenumarate ori tonul, in situatii de conflict cu copilul meu. "Ce rost are sa-i tii predici cand el nici macar nu te aude, pentru ca plange cu zgomot?!"
Si am facut aceeasi greseala, din impulsivitate si influentata de presiunea sociala. Da, am gresit si eu de multe ori, de foarte multe ori, in fata copilului meu.
Copilul meu a raspuns la dragoste, intelegere si calmitate. Asa am ajuns sa ma repar pe mine insami.
Insa, sunt reactii si abordari pe care nu mi le-am permis niciodata ca mama. Nu mi-am umilit niciodata copilul. Nu l-am agresat. Nu l-am amenintat. Nu l-am lovit si eu dupa ce a cazut. Nu am urlat. Nu i-am vorbit urat. Nu l-am tarat dupa mine impotriva vointei lui. Nu am fost niciodata seful. Nu i-am spus niciodata "nu, pentru ca asa vreau eu", ci cu explicatii si argumente plauzibile.
Nu de putine ori, am fost de cealalta parte a baricadei si am simtit privirile acuzatoare ale persoanelor care erau in stadiul de a-si dori un copil si, mai ales, ale parintilor ai caror copii nu transpuneau inca in fapte furia. Rares nu a avut crize acute de furie in public, nu s-a tavalit niciodata pe jos, urland si cerand, insa a avut de multe ori, pana la varsta de 3 ani, un comportament neadecvat. Eu fie l-am ignorat, fie l-am inteles si am empatizat cu el. Atunci, am putut chiar si auzi: "Uite, cum nu e in stare sa-l educe!" sau "Dati-i, doamna, doua palme la fund, sa vedeti cum se cuminteste!".
E atat de simplu sa fii spectator. Si nu, nu esti obiectiv, esti doar neexperimentat si neimplicat. Da, stii teorie, si eu am stiut, dar e atat de greu de pus in practica teoria cu si despre propriul tau copil. Sunt atat de multe coordonate care influenteaza, in primul rand, calitatea concentrarii, apoi, ca efect, capacitatea de reactie.
Da, "tine de tine si de cum vrei sa traiesti", insa tine si de psihicul tau obosit si de dorinta acuta de a te odihni si de incapacitatea, la un moment dat, de a te "reface". Stiu, tot greseli se numesc, dar este cu atat mai dificil cu cat te si confrunti cu situatii noi carora trebuie sa le faci fata "acum si aici".
Spectatori putem fi toti, parinti mai putini. Parinti adevarati, care sa puna binele copilului mai presus decat confortul propriu, care sa isi creasca si educe copilul in spiritul libertatii, al independentei, al increderii in fortele proprii, al formarii unei constiinte si unui caracter de OM.
Sentimentul matern s-a nascut din minunea de a fi imbratisat o parte din mine.
Pe de alta parte, pe vremea cand eram simpli spectatori, eu si sotul meu eram ca doua floricele, naivi si nestiutori. Mai ales eu. Priveam admirativ si ne imaginam in locul parintilor pe care ii vedeam in parc tinandu-se de mana si impingand relaxati un carucior. Ea, senina si frumoasa, coafata, machiata, stilat imbracata. El, atent si curtenitor cu ea, privindu-si mandru si cu zambetul pe buze bebelusul dormind in landou. Totul parea atat de simplu, iar dorinta de a avea un copil se concretiza deja in planurile noastre.
Va pot marturisi o frantura din discursul meu: "Ce familie frumoasa. Deci, se poate. Putem si noi. Vezi?! Tine doar de cum vrei sa traiesti, poti sa zambesti sau sa fii incrancenat... Si cum sa fii trist in fata unei minuni?! Iti dai seama? Sa vezi ca are ochii tai, parul meu, cred ca te topesti cand iti zambeste! ..." Era minunat.
Ceea ce nu stiam atunci si nici cand ne imaginam fericiti si lipsiti de griji, cu puiul nostru dormind intre noi sau zambindu-ne cald, este ca acei tineri se bucurau fie de un bebelus a carui stare de somn era mai prelungita decat starea de veghe, fie de un ajutor pretios.
Cred ca, fara naivitate si un pic din "nestiind cu adevarat ce urmeaza", am mai amana momentul deciziei de a avea un copil. E simplu sa aduci pe lume un pui de om, e foarte greu procesul de crestere si educare a unui copil. Si nu pentru ca pune copilul multe probleme, ci pentru ca nu poti fi, in acelasi timp si cu rezultate excelente pe toate planurile, (si acum voi puncta din perspectiva femeii) si mama, si sotie, si menajera, si bucatareasa, si femeie cu serviciu. Mai ales fara un ajutor.
Este greu si pentru ca este diferenta de la cer la pamant intre ceea ce iti imaginezi ca va fi si cum este cu adevarat sa fii parinte.
Cand mi-am propus sa fiu mama nu am stiut despre mine ca sunt un copil
Stiu, credeai ca exagereaza mamicile care te avertizau ca, pentru o perioada, nu vei mai dormi, ca nu vei mai avea aceeasi relatie cu partenerul, ca nu vei primi ajutorul care ti s-a garantat, ca viata ta se va schimba radical. Sau credeai ca tu o sa poti face lucrurile altfel, ca tu esti mai puternica, mai optimista, mai toleranta. Vei afla sau ai aflat deja, nu au exagerat.
Urmeaza o perioada mai grea pentru tine, pentru voi, insa merita efortul. Un copil caruia i te daruiesti iti va fi cel mai bun prieten, cel mai devotat "companion de drum". Cu el vei construi cea mai sincera, mai frumoasa si mai sfanta relatie de iubire. O spun din propria experienta, cu toata sinceritatea si din toata inima.
Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/1367008