"Lea are zece luni si de cateva saptamani merge de-a busilea. Intr-o seara, parintii erau asezati in bucatarie, iar ea se indrepta catre ei, venind din salon. Intre cele doua camere trebuie coborata o treapta de 15 centimetri. Ajunsa in dreptul treptei, pune o mana in gol, tatoneaza locul, apoi se sprijina in maini si trimite catre mama ei o privire graitoare, ce spune, parca:

- Mama, e un obstacol, vino sa ma ajuti, stiu ca vei veni, te astept.

Avantul mamei e imediat, se ridica de pe scaun, dar sotul ii pune o mana pe brat si-i spune:

- Las-o singura!

- Dar ieri si-a facut un cucui in cap cand se juca in curte, e primul cucui din viata ei ...

Tatal ii vorbeste fetitei:

- Poti sa cobori singura. Poti sa o faci. Iti pui o mana jos, pe urma pe cealalta, nu e inalt ...

Copilul incearca, ezita, cerceteaza golul, da inapoi si trimite iarasi catre mama o privire de asteptare increzatoare, de pasnica rugaminte, privirea unui copil care stie ca poate conta pe ajutorul binevoitor al mamei.

Mama rezista cu greu. Negocieaza cu sotul ei:

- Nu ma duc sa o ajut, numai ma apropii putin.

Se duce si se asaza pe vine la un metru de copil si, la randu-i, ii spune, din priviri:

- Vino, poti!

Incordarea dureaza trei minunte lungi. E mult trei minute. Cu indrazneala, din privire in privire, sprijina o mana, apoi pe cealalta, apoi picioarele si, triumfatoare, se indreapta singura catre parinti, in strigate de BRAVO."

Jacques Salome, "Mami, tati, ma auziti?"

Daca mama Leei ar fi rostit cuvintele "Vino, poti!", insa privirea ar fi vrut sa o opreasca, cu teama "O sa iti faci un alt cucui!", Lea nu ar fi coborat treapta.

Privirea este primul canal de comunicare intre parinti si copii. Privirea parintilor este foarte valoroasa in comunicarea cu copilul, poate, mai valoroasa decat cuvintele in sine.

Copiii nostri, pana in faza in care incep sa articuleze, ne vorbesc din priviri. Le intelegem perfect cererile fara ca ei sa le exprime in cuvinte. Privirea este modalitatea prin care micutii nostri ne intreaba. Oare de ce nu realizam ca, fiind unicul lor mijloc de comunicare cu noi, privirea noastra le ofera primul si principalul raspuns?!

Verbalizarile noastre sunt cele care insotesc privirea si, de multe ori, aceste doua raspunsuri sunt contrastante. In situatia aceasta, copiii vor prelua, ca raspuns, privirile parintilor. Vor auzi, insa nu vor asculta cuvintele.

Privirea nu este controlata, cum sunt vorbele, este instinctiva si transmite cele mai reale si mai sincere mesaje. De aceea, daca parintii au ei insisi indoieli, privirea le va trada.

In incercarea de a-mi ajuta copilul sa se adapteze la gradinita, am pus in practica diverse metode. Facand o retrospectiva a evenimentelor, metoda care l-a ajutat cu adevarat pe Rares sa accepte gradinita a fost aceasta:

De fiecare data cand il lasam la gradinita, desi il lasam plangand, eu zambeam si ii spuneam ca il iubesc si ca o sa vin sa-l iau. De fiecare data cand il luam de la gradinita, il primeam cu bratele deschise, cu bucurie si dragoste si il felicitam pentru ca s-a descurcat minunat, desi el plangea.

Si nu pentru ca foloseam cuvinte incurajatoare, ci pentru ca privirea mea si cuvintele pe care le rosteam transmiteau copilului meu acelasi mesaj: "gradinita este un loc in care tu esti in siguranta, ti se acorda atentie, afectiune, credit!".

Citeste si: Surpriza adevarata este cea care nu are un pret si nu se vinde la magazin, ci vine din suflet!

De indata ce eu insami am avut convingerea ca aceasta este gradinita potrivita pentru copilul meu, ca este in siguranta intr-un spatiu in care eu nu sunt prezenta fizic, pentru a-l proteja, privirea mea a fost senina, zambitoare si incurajatoare.