"- Mami, mi-ai luat o surpriza?!
- Da, o ai in fata ta.
- Unde e? Nu o vad, arata-mi-o!
- Eu sunt surpriza ta. Am venit cu dragoste si bucurie. Surpriza inseamna bucurie, nu?!
- Dar, mami, vreau o surpriza adevarata. Tu nu esti surpriza, tu esti mami, tot timpul vii cu dragoste si bucurie, nu e nicio surpriza, ca eu stiu. Surpriza e cand eu nu stiu si surpriza e cand imi dai ceva in mana!"
Am avut acest dialog cu Rares in receptia gradinitei, in timp ce il imbracam pentru a pleca acasa. Erau si alti parinti care venisera sa isi ia copiii de la gradinita. Replicile lui Rares se precipitau si el devenea furios. Copilul meu era atat de furios, incat a inceput sa ma loveasca.
Eu stiam ca, daca voi incerca sa-l corectez, el fiind furios, il voi provoca. Asa incat, nu am reactionat in niciun fel. L-am ignorat. El a continuat. Chiar un coleg de-ai lui de grupa i-a atras atentia ca "nu este frumos sa dai in mami". Aparent, eram un munte de rabdare si intelegere. In realitate, plangeam in sufletul meu.
M-am simtit neputincioasa, umilita si ... vinovata! Atunci, am gandit: "Clar, am gresit undeva!". Undeva. Am "pronuntat" acest cuvant in mintea mea, ca si cum nu as fi stiut exact unde, ca si cum nu as fi gresit intentionat, ca si cum mi-as fi recompensat copilul fara sa cunosc consecintele. "Undeva" implica mai mult decat sensul lui, ma absolvea de vina, macar pe sfert, imi acorda circumstante atenuante. Si, daca ar fi fost doar recompensa ...
Nu, am cumparat, de fapt, pentru cateva minute, cu o jucarie, timp pentru activitatea noastra. Intr-un moment in care aveam atat de multa treaba, atat eu cat si sotul meu, ca nu puteam sa oferim copilului atentia cuvenita si asteptata. A fost suficient sa gresim o data! Apoi, i-am cumparat mici surprize, pentru a-l bucura. Si nu numai noi, ci si apropiatii. Fara sa ne dam seama, copilul nostru a inceput sa creada ca i se cuvin.
Nu am agreat niciodata metoda cresterii si educarii unui copil prin recompensa. Am inteles ca nu este eficienta, dimpotriva, neconstructiva si chiar distrugatoare de prietenie adevarata si sincera intre parinti si copii. Dar, am mai spus-o si o repet: teorie privind psihologia copilului cunosc, dar este foarte greu de pus in practica, ca mama, in relatia cu propriul copil. Ca parinti, facem greseli. Important este sa le recunoastem la timp si sa le indreptam.
Copilul meu a raspuns la dragoste, intelegere si calmitate. Asa am ajuns sa ma repar pe mine insami.
Am iesit din gradinita cu gandul sa continuu discutia cu copilul meu, sa ii punctez ca a gresit. Insa, ajunsa in masina, unde ne astepta sotul meu, am inceput sa plang. Nu puteam sa mai vorbesc ... M-am linistit si i-am povestit sotului ce s-a intamplat, fara sa il privesc macar pe Rares. El era vizibil afectat si dornic de impacare. Chiar mi-a si marturisit: "Mami, iarta-ma, imi pare rau, stiu ca am gresit cand te-am lovit, dar, uite, tu nu mi-ai adus surpriza!"
Deci, stia ca s-a comportat neadecvat, ii parea rau, dar nu intelesese inca ce era mai important. Valorile adevarate nu sunt cele materiale, sunt cele nepretuite. Tot ce este material are un pret si nu este neaparat valoros, ci folositor sau nu.
Am incheiat, din priviri, un acord cu sotul meu si m-am adresat lui Rares: "Uite, stiu ca iti doresti foarte mult dinozaurul acela, este o jucarie cu un pret mare, dar ne-am gandit sa ti-l cumparam acum. Este o surpriza, asa cum ti-ai dorit!"
Copilul meu nu a stiut cum sa reactioneze, l-am bulversat. Era paradoxal, eu eram suparata pe el, nici nu il priveam si, deodata, sa-i fac o surpriza ...
Tot drumul am fost suparata, nu am cedat incercarilor lui de a se impaca. Am intrat suparata in magazin, fara sa il tin macar de mana. Copilul meu a incercat sa ma prinda de mana si eu am refuzat. Atunci, a inceput sa planga, suferea cumplit. Iar eu am fost, aparent, nepasatoare la suferinta lui, dar, in realitate, in sufletul meu plangeam odata cu el. Insa nu m-am tradat, am rezistat eroic.
I-am cumparat surpriza, asa cum mi-a descris-o el, "Surpriza e cand eu nu stiu si surpriza e cand imi dai ceva in mana!", fara bucurie si fara dragoste impartasita. Nu s-a bucurat deloc. A continuat sa planga, cu dinozaurul in mana.
Cum ajutam copilul sa-si construiasca destinul? Ridicandu-i o temelie solida, nu scriindu-l noi pentru el.
Si l-am privit si i-am vorbit: "Vezi, Rares?! Surpriza nu inseamna cadouri, decat daca ele sunt daruite din suflet, cu dragoste si bucurie. Noi ti-am facut surprize pentru ca te iubim, dar am gresit. Am gresit nu pentru ca ti-am facut surprize, ci pentru ca nu ti-am explicat ca surpriza adevarata este cea care nu are un pret si nu se vinde la magazin, ci vine din suflet!"
Apoi ne-am impacat, ne-am imbratisat si ne-am bucurat impreuna de dinozaur.
Cu siguranta, a inteles, dar, cu siguranta, voi fi nevoita sa ii repet explicatiile.
Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/277085
