Știi, îți ziceam într-o postare anterioară că am învățat de la copilul meu să-i fiu doar mamă. Adică să-l iubesc și atât. Azi, vreau să dezvolt.
Ori de câte ori are copilul meu un comportament care nu-mi place, înainte să acționez, mă întreb:
Ce ar face iubirea acum?
Și, prin iubire, mă refer la acea parte din mine care e liberă de judecăți și prejudecăți, de frică și suferințe, de cum trebuie. Mai precis, eliberată. Care nu vede totul în alb și negru, ba iubește nuanțele pastel. Nici nu mai fuge de negru. Acea parte care devine din ce în ce mai mare în fiecare zi.
Iubirea e mai mult decât o emoție, e o forță cu care pot înfrumuseța lumea. Și am ajuns într-un punct al vieții mele în care am înțeles că iubirea, ca să o pot folosi ca o forță, nu este necesar decât să o conțin. Ce înseamnă asta? Să o simt pentru mine. Mă privesc îndeaproape și-mi văd imperfecțiunile. Imperfecțiuni într-o societate cu șabloane, altfel, sunt mărci personale. Le văd. Nu le mai ascund. Le accept. Fac pași mărunți înspre mine. Mă văd frumoasă așa cum sunt. Și doar frumoasă fiind pot înfrumuseța lumea.
Sunt liberă și ofer libertate. Mă respect pe mine, pot să-i respect pe ceilalți. Mă pot uita la mine cu iubire, mă pot uita la ceilalți cu iubire. Mă iubesc pe mine așa cum sunt, pot să-mi iubesc copilul așa cum e.
Și îl iubesc cu totul. Nu iubesc ceva la el, iubesc un întreg care e făcut din părți, inegale și diferite, dar fiecare parte ajută întregul. Uite, oxigenul și dioxidul de carbon nu sunt binele și răul, și unul, și celălalt întrețin viața pe pământ.
Iubirea care judecă, cenzurează, compară nu are cum să fie iubire adevărată, pentru că are frica rădăcină. Iubirea adevărată, cred eu, înflorește abia după ce vezi în celălalt și frumosul, și urâtul și îl mai vrei. Nu încerci să-l schimbi. Îl iubești exact așa cum e. Până atunci, e doar închipuire că-l iubești.
Îți pare din cărți, dar e cât se poate de real pentru mine.
Rareș vrea să-i fiu mamă, adică să-l iubesc pentru tot ce e el. Să-l iubesc pentru rezultatele bune la școală înseamnă să-i fiu dascăl, nu mamă. Apoi, să-mi doresc de la el să fie numai un zâmbet, să împartă flori și bezele e o utopie. Asta e din cărți pentru mine. El este un întreg. Are și calități, are și defecte. Nu greșește, învață. Mă pune în situații incomode? Mă pune. Îmi vine, uneori, să bag capul în nisip ca struțul? O, da. Mă provoacă. Mă învață, de fapt, dar asta e o altă discuție.
Cum ar fi ca, ori de câte ori are copilul tău un comportament care nu-ți place, înainte să acționezi, să te întrebi:
Ce ar face iubirea acum? Adică acea parte din tine care e liberă de judecăți și prejudecăți, de frică și suferințe, de cum trebuie?
