Ce vrea de la mine?! Ce mai vrea?!, mă întrebam în timp ce pășeam pe vârfuri, fără să respir, înapoi spre patul meu și-l auzeam plângând. Iar. Nu îl întrebam direct, mi se părea o cruzime pentru un ghem de viață, de parcă nu simțea tot... Epuizasem toate motivele, citite și auzite, pentru care copiii se trezesc noaptea. Nu voia lapte, nu voia apă, schimbat era, nu îmboșcănat, nici prea cald în cameră, nu umezeală, nu lumină, nici întuneric beznă, nu gălăgie, ba și muzică clasică în surdină. Îl luam în brațe, îl puneam la sân și adormea. La mine în brațe, uita să se mai trezească. Iar eu uitam să mai și gândesc și-l rupeam de la căldura mamei, care mirosea a dragoste, și-l așezam din nou și din nou în pătuțul lui.
De ce faci așa?! a venit mai târziu. Și acest De ce faci așa?! purta încărcătura rușinii mele în fața lumii, sentimentului meu de vină că n-am reușit ca mamă și ascundea un discurs interior atât de amplu. Nu vreau să mint, se poate să-i fi și aruncat vreuna din replici: Mă vezi pe mine că lovesc? Unde ai învățat tu să lovești, să împingi, să țipi?! Ți-am explicat de atâtea ori, am spus și citit povești despre furie și manifestarea ei. De ce nu înțelegi?
Toate astea au fost începutul meu ca mamă, bine, și bună parte din continuare. Când încă mai credeam că lumea asta este un concurs cu premii. Olimpiadă, nu alta. Și concuram la toate disciplinele țintind aurul.
Pentru ce toate astea?! Cui folosește competiția asta acerbă între mame si între copii? Ce facem cu titlurile și medaliile? El nu le voia. Copilul meu nu avea nevoie să-i fiu învățătoare, antrenoare, medic. Avea nevoie de mine să fiu. Și să-i fiu mamă.
Dragostea de mamă e o forță cu care nu se poate pune nicio altă forță de pe pământ.
Când renunți la tot ce e în rest și-ți privești copilul cu sufletul, nu doar cu ochii, aia e dragostea de mamă. Dragostea de mamă liniștește, crește, vindecă. E totul!
De când sunt doar mamă, copilul meu e alt copil. De fapt, e el și atât. Nu mai are nimic de demonstrat, de câștigat, de atras. Are dragostea mea și le are pe toate.
Nu vreau să rămână abstract tot ce am zis. Doar mamă, pentru mine, înseamnă că am renunțat la toate ștachetele, la toate standardele, judecăți și prejudecăți. Nu mă mai compar cu nicio altă mamă, nu mai vreau să fiu vazută ca cel mai bun om. Nu mai vreau să mă iubească lumea, să mă valideze nimeni, nici ca om, nici ca mamă. Nu mai candidez. Nu-l mai compar pe el cu ceilalți, nu mai am nevoie să fie ca majoritatea.
Și-mi susțin copilul 100%, sunt acolo pentru el, oriunde are nevoie de mine și cum are el nevoie de mine. Am încredere în el, pentru că eu chiar cred în el, nu pentru că mi-a dovedit-o sau așteptând să o facă. Îl respect și îl ascult. Și învăț.
Toți ne naștem cu o forță a noastră. Cum să-ti spun eu?! Ca un rol. Trebuie doar să-l descoperim. Și, dacă nu o facem, uităm. Apoi, când suntem adulti, trebuie să ne aducem aminte. Înțelegi? Rareș, 6 ani și 10 luni, copilul căruia am învățat să-i fiu doar mamă.
Sursa foto aici
