Jucam Remi (Rummy) cu tata în copilărie. Era momentul nostru de conectare, de joacă unu' la unu'. Printre puținele. Primul unu' era tata, iar al doilea unu' era echipa formată din două fetițe ambițioase, care jucau pe aceeași tablă sau pe table diferite. Tata nu ne-a menajat niciodată, câștiga mereu.
Regulile erau foarte stricte. Fără compromisuri, fără întârzieri, fără pic de ajutor. Apoi, pierzătorii făceau grămezile. Tata, niciodată. Nici nu aduna punctele. Și, deși noi țineam scorul pe hârtie, el știa punctajul fără chiar să privească măcar o dată clasamentul. 'Cum face asta?!', ne întrebam de fiecare dată. Mai știi, Geani?
Nu zic nu, era și un pic de suferință acolo. E bizar. Nici nu știu dacă sufeream că am pierdut din nou, cred că da, dar împărțeam emoția cu sora mea. Ne conectam cumva amândouă atât de pur și de profund. Luptam umăr la umăr. Vă dați seama, dacă nici nu conta care este locul II și care locul III?!
Acum, îmi dau seama că, una peste alta, am învățat cifrele și numerele și ordinea lor, vecinii numerelor. Apoi, am învățat să adunăm, să asociem. Și ... am învățat să pierdem. Mai ceva, am învățat să facem echipă. Nu era dram de concurență între noi, știam că împreună o să-l dărâmăm din clasament. I-arătăm noi lui, o să facă și el grămezile!
Ei, acum, că înțeleg că așa știa tata să ne arăte că ne iubește (cum i s-a arătat și lui în copilărie!), ambiționându-ne, cu strictețe și, aparent, fără pic de empatie, mi-e drag jocul de remi. Și îl joc cu atâta plăcere cu Rareș. Este așa-numita învățare prin joacă.
(Încă o amintire. Tata ne învăța înmulțirea în rime. De-ar ști c-o spun și pe-asta... . Și aveam câteva foarte savuroase. Și acum dau răspunsul fără să clipesc la 8x8? 64, pălăria și că____'. Apostroful înlocuiește l-ul de la final, lipsă pentru rima perfectă. Doamne, și ce eforturi făceam la școală să mă opresc la rezultat!)
Citește și: Multă vreme, nu l-am înțeles pe tata!
Și, pentru că stiu că nu este suficient să-mi iubesc copilul, ci este nevoie ca și el să simtă asta, jocul de remi este unul relaxat. Am răbdare. Fac echipă cu el. Îl ajut (fără ca el să își dea seama!). Îi pun și limite. Într-o zi, închide el primul, altă dată, eu. Și se supără, mai și plânge, dar eu știu atunci că nu e din cauza jocului și îi ascult plânsul.
Există multe variante de joc, însă eu îl prefer pe cel mai simplu, fără etalare, cu piesele pe tablă. Nu știu dacă are vreun nume, este jocul în care așezăm piesele de joc în suită, în ordine crescătoare de la 1 la 13, dar nu alăturăm niciodată aceleași culori.
Pentru cei care nu (mai) știu, setul de remi are 4 table de joc și 106 piese, din care 104 piese sunt numerotate de la 1 la 13 în 4 culori diferite și 2 piese au desenat un chip. Ei bine, astea 2 piese se numesc joly și sunt bucuria lui Rareș, pentru că ele sunt magice, înlocuiesc orice alt număr.
Piesele se amestecă, neapărat cu fața în jos. Se construiește un zid format din alăturare a 15 grămezi a câte 7 piese. Cartea care rămâne este cea care hotărăște de unde se începe împărtirea grămezilor. Fiecare jucător va avea două grămezi a câte 7 piese, primul va avea 15 piese.
După ce se schimbă dublele (dublă se consideră două piese de aceeași valoare și aceeași culoare), se începe jocul. Primul dă jos piesa în plus. Următorul jucător se poate folosi de piesa aceasta sau poate extrage o piesă din zidul rămas după împărțirea grămezilor. Jocul se termină atunci când un jucător are pe tablă o suită formată din piese numerotate de la 1 la 13, fără ca două piese alăturate să aibă aceeași culoare. Acela strigă: 'Am închis!'
Așa îl învăț eu pe copilul meu cifrele și numerele, prin joc. Tot așa o să știe bine și adunarea, scăderea, înmulțirea, împărțirea. Abia aștept să jucăm Tabinet. Voi ce vă jucați cu copiii voștri?
