Azi, sunt fericita! Mi-a redat sotul meu o discutie de azi-dimineata cu Rares in masina, in drum spre gradinita.
In drumul spre gradi, au loc conversatii sincere si profunde intre cei doi barbati ai mei. Nu se intra prea mult in amanunte, insa nici nu este nevoie. Ei doi rezoneaza foarte bine si se inteleg fara prea multe cuvinte.
Iar eu aflu ce se discuta de la sotul meu, niciodata de la Rares. Pare sa se simta foarte confortabil in "complotul" dintre el si tatal lui si ii respect tacerea. Si nimic nu ma bucura mai mult decat sa-i stiu o echipa. Sunt madra de ei amandoi separat, dar foarte mandra de ei doi impreuna.
Cand suntem toti trei, copilul nostru este fericit, ne cuprinde pe amandoi intr-o imbratisare, ne povesteste, ne marturiseste experiente in care a gresit "un pic", radem, ne sicanam.
Cand sunt ei doi singuri, sunt fericiti altfel, mai barbateste, dar mai profund. In masina, au un repertoriu preferat si se simt liberi sa interpreteze alaturi de Tudor Gheorghe, Pasarea Colibri si toti artistii "vechi". Ascultam aceleasi melodii si toti trei, dar sunt convinsa ca nu e aceeasi traire. Isi fac planuri de vacanta, isi fac planuri de casa, isi impartasesc idei. Iar eu sunt, pur si simplu, fericita cand ii stiu impreuna. Si, cand, dupa o iesire ca baietii, primesc si flori de la amandoi, sunt in al noualea cer!
Ca sa revin, in drum spre gradi, sotul meu l-a intrebat:
"- Rares, tu esti fericit?
- Da, sunt fericit.
- Crezi ca mami si tati sunt fericiti?
- Da, acum sunt.
- De ce crezi tu ca sunt fericiti?
- Pentru ca nu se mai cearta! Tati, acum, eu vad ca va iubiti! Tati, sa-i luam lui mami flori!"
Noi nu ne-am certat niciodata de fata cu Rares folosind cuvinte urate sau tipand. Insa ne-am trimis sageti din priviri, ne-am jignit intorcandu-ne spatele, ne-am insultat cu indiferenta (nu simtind sa fim indiferenti, ci folosind-o ca pe o arma, stiind ca e cea mai puternica!), ne-am contrazis, ne-am razbunat prin gesturi, ne-am luptat fara cuvinte.
Citeste mai multe in: Murim (pe dinauntru) sau ne iubim!
Si, va spun, lupta fara cuvinte este cel mai greu de dus! Si consecintele sunt cel mai greu de suportat!
Am scris articolul Asadar, dragi parinti, iubiti-va! in care povesteam ca, intr-o seara, am trait un declic. Il numesc si acum declic salvator, o discutie purtata dupa ce copilul nostru adormise, in care ne-am regasit dragostea. Ce nu am spus atunci a fost ca Rares a fost cel care ne-a obligat sa vorbim...
Pentru ca, in acea zi, acum multa vreme, sotul meu a simtit sa-l intrebe pe Rares:
"- Rares, de ce esti trist?
- Pentru ca asa sunt eu. Si tu esti trist mereu...
- Dar mami?
- Si mami e trista. Tati, tu o iubesti pe mami?!
- Sigur ca o iubesc, chiar foarte mult! De ce ma intrebi asta?
- Pentru ca eu vad ca nu va iubiti. Mereu va certati..."
Nu stiu daca mie mi-ar fi destainuit atat de sincer si atat de direct (fara prea multe intrebari) ce simtea. Ei doi sunt speciali impreuna, se ajuta reciproc in cele mai ascunse "temeri" si isi rezolva conflictele mult mai rapid si ceea ce simte unul este confirmare a celuilalt.
Azi (de multa vreme, dar azi a venit si confirmarea), sunt fericita. Se pare ca am gasit calea si copilul nostru a fost ghidul!
Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/1430433
