Am reusit sa reparam ce daramaseram, pentru ca era doar tensiune acumulata, teama, epuizare, noutate, toate acestea la un loc, toate carora nu am stiut cum sa le facem fata si pe care nu le-am eliberam complet.

Am lasat stresul sa ne conduca si creierul sa intre in "safe mode". A fost o perioada dificila pentru noi.

Cel mai greu, in postura de parinti la inceput de drum, ne-a fost sa ne sincronizam!

Inainte de Rares, ne apreciam calitatile, iar defectele le consideram picanterii. Daca el era sprijinul meu, eu eram echilibrul lui. Intocmai ca o umbrela, el ma proteja. Intocmai ca talerul unei balante, eu il ponderam. Ne completam extraordinar si construiam impreuna.

De indata ce s-a nascut Rares, am inceput sa construim separat. Nu pentru ca asa ne-am fi dorit, ci pentru ca situatia a impus-o sau asa am stiut noi sa o gestionam. Eu m-am implicat cel mai mult in cresterea bebelusului nostru si sotul meu cel mai mult in dezvoltarea afacerii care reprezinta sursa noastra de venit.

Eu il ajutam foarte putin, el ma ajuta foarte putin. Nu ne mai completam, ci concuram, in fiecare zi, la categoria "victime". Ne luptam in priviri si grimase, pentru ca ne interziseseram cuvintele. De parca numai cuvintele ar fi putut rani, privirea nu... De parca numai din cuvinte putea bebelusul nostru sa inteleaga tensiunea dintre noi...

Si copilul nostru ne-a trimis semnale de alarma, prin tipete, plans, irascibilitate, agitatie, lipsa somnului, pana ce am inteles. A durat ceva pana sa ne sincronizam din nou, a durat ceva pana sa intelegem ca suntem in avantaj, echipa nu s-a dizolvat, ci a primit un al treilea membru. Si "unde-s multi, puterea creste!"

Citeste mai multe in: Dragul meu, iti multumesc pentru ceea ce eram noi doi si, mai ales, pentru ceea ce suntem noi trei!

Am depasit depresia post-partum si am fost bine cu noi insine. Am primit al treilea membru al echipei, insa nu eram vindecati complet. Nu ne spuseseram tot, inca ne mai reprosam, inca nu eram in acord total.

Pastram resentimente si ni le aruncam in fata, fara cuvinte, ori de cate ori aveam ocazia. Ne reprosam lucruri marunte, dar care tradau rani nevindecate: pasta de dinti pe chiuveta, dezordinea din casa, camasa necalcata, intarzierile, neraspunsul la telefon, neatentia etc.

Noi ne iubeam (de altfel, cred ca ne-am nascut unul pentru celalalt) si aveam multe momente frumoase, dar fericirea ascundea inca intrebari fara raspuns.

Pana in ziua in care sotul meu a aflat de la Rares ce simte el.

Citeste mai multe in: Azi, sunt fericita!

Atunci, pentru prima data, am vorbit despre noi doi. Mai vorbiseram, insa fara sa avem sabia vinovatiei deasupra capului... Si a fost: Murim (pe dinauntru) sau ne iubim!

Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/1218864