- Unde muncești?, mă întreabă Iulia, o mămică de doi, cu care m-a împrietenit Rareș pe plajă, jucându-se cu Sonia de 6 ani, copilul ei cel mare.
- Eu nu muncesc, m-am surprins până și pe mine.
- ... Aaa, stai cu copilul, revine cu înțelegere. Și se uită totuși la copilul meu de 7 ani, care nu mai are nevoie să fie ținut de mână să nu cadă, nu mai plânge sau lovește în loc să spună ce-l doare și nici n-are un frățior mai mic cu care să se dueleze pentru dragostea mea.
- Stau și cu copilul, pe lângă el acum. Mai stă și el cu mine, glumesc eu. Dar nu asta am vrut să spun. Scriu. Mă descopăr și scriu despre asta. Nu simt nicio secundă că muncesc, pentru că fac ce-mi place. Sunt o norocoasă, știu!
Este pentru prima dată când vorbesc cu un străin, cu bucuria asumării, despre ce fac eu și cum nu consider că muncesc scriind.
Și simt că am ajuns într-un moment al vieții mele când cred că la fel aș fi vorbit și dacă, în loc să scriu, aș fi pictat, aș fi servit oameni la un restaurant, aș fi cântat, aș fi lucrat în mașina de cusut. N-are legătură cu meseria în sine, nu despre asta e viața profesională. Mecanic, inginer, doctor, vânzător sunt simple denumiri. Profesional, te împlinește ceea ce faci cu pasiune, ori doar plăcere, răbdare, sau cu credința că rezolvarea provocărilor de serviciu e la doar o întindere de braț. Profesional, te hrănește ceea ce vine în acord cu cine ești tu, om vesel, generos, serios, blând, vulcanic, organizat. Nimeni nu e mai presus ca nimeni, nicio meserie nu e mai de aur ca alta.
De-aia spun, fii tu! Și ești deja fericit. Ești fericit cu tine, automat, știi ce-ți place să faci. Când și faci ce-ți place să faci, nu muncești, ci creezi, conduci, construiești, bucuri, înveți, susții. N-ai o meserie, ai o misiune, zic eu. Sau, hai că sună prea bombastic. Ai un drum de urmat. Și-l parcurgi zâmbind. Bine, zâmbind, țipând, alergând, de toate, dar, făcând o medie, mai mult zâmbind. Atunci, nu muncești.
Sursa foto aici.
