Nu poți fi tu prințesa! Prințesele sunt mai înalte și au părul lung!, a răspuns învățătoarea la rugămintea tremurată, bâiguită a copilei care se imaginase, sperând, în fiecare rol feminin distribuit până atunci. Era ultima ei șansă să se arate ea la serbare și... îndrăznise. Mai bine tăcea. Acum, toți se uitau la ea.

Până la școală, se văzuse prin ochii mamei, o fetiță minionă, creață, veselă, fire artistică, minunată așa cum era, ca și sora ei. Nu cunoștea alte standarde. Simțea acum rușine, nedreptate și o furie față de mama, că o lăsase să se simtă minunată exact așa cum era ea. Prințesele sunt mai înalte și au părul lung! Dar îl tunsese cu lacrimi, tot să-i intre în grații învățătoarei, că părul ei era creț și mult prea voluminos ca să încapă într-o coamă disciplinată.

- Nu poți fi tu prințesa! Prințesele sunt mai înalte și au părul lung! Tu vei fi păpușa prințesei.

- Păpușile n-au libertate, n-au viață!, îi venea să urle, dar nu, măcar asta n-a făcut. I-a plâns mamei în brațe, după ce a lovit-o. Doar o mințise (cam atât înțelegea ea cu mintea ei netocită, de copil) că e minunată! De ce n-o pregătise și pe ea pentru împărțirea minunăției pe criterii?!

Acesta a fost momentul în care prințesa din mine a murit. Deși eu am mai simțit-o, sfioasă, temătoare, câtuși de putin conștientă de farmecul ei, coborând din camera ei, încuiată până atunci, la câte un bal. Dar numai chiar și o privire o încuia la loc.

De puțin timp, cu ajutorul unui terapeut minunat, am identificat acest moment în timp. Și mi-am propus să readuc la viață prințesa. Mărturisesc, n-a fost chiar floare la ureche să ies de tiparul în care trebuia să încap în școala primară ca să mă simt minunată. Până am găsit calea. Apoi, am bătătorit-o. M-am gândit în fiecare zi la fetița aia minunată, care baleta în mișcările de la gimnastică, care se urca și dansa pe orice scenă, cu pasiune în fiecare unduire, împrăștiind viață, conștientă de frumusețea farmecului ei. La fel de mică era și atunci și asta nu conta, pentru că oamenii iubeau exuberanța și bucuria din ochii ei.

Puțin câte puțin, am reușit să mă eliberez de orice fel de surplusuri, am și slăbit aproape 10 kilograme. Am început să fac sport, să dansez în fiecare zi. În oglindă, nu mă mai uit la corp, ci la ochi și deja prințesa, care era o fetiță atunci, se conturează într-o femeie conștientă de feminitatea ei.

Tot mică sunt. N-am mai mult de 1.54. Da-mi place ce descopăr la mine cu fiecare experiență de femeie, nu doar de mamă sau soție. Și, de la înălțimea mea, reușesc să văd lumea de sus. E incredidil!

Și tot urc. Sparg blocaje. Încerc să nu-mi mai las mintea să mă controleze. Nu m-am gândit cum o să fie când a venit provocarea asta, pe care vreau să ți-o arăt și ție, de a face un „shooting” pentru un brand de haine. Am zis da. Nu-ti ascund că nu m-aș fi aruncat în gol, că asta însemna pentru mine experiența, dacă în spatele Baden11 n-ar fi fost prietena mea, un om cu o viziune care abia mai încape în ea, cu un țel nebun, de a descoperi femeia din fiecare femeie.

Nu te las. Te iau cu mie în această aventură. A fost apogeul întâlnirii mele cu femeia din mine. Întâi, timid, apoi, cu îndrăzneala femeii care poate să fie și mamă, și femeie în același timp.

Nu pleca. Vreau să vezi cu ochii tăi că frumusețea nu stă nici în înălțime, nici în culoarea părului, ci în iubirea mea pentru prințesa din mine, care se citește în ochi. Apoi, care transpiră prin fiecare por și devine contagioasă. Sunt sigură de feminitatea mea și asta mă provoacă nu să port, ci să etalez aceste ținute. Asta mă face frumoasă.

Cam asta e! Și e real.

Mi-ar plăcea să ajungă această scriere sub ochii femeilor, foste fetițe cărora li s-a spus vreodată că Prințesele sunt mai înalte și au părul lung, sau blond, sau creț, sau picioare mai lungi, mâini mai subtiri, nasul în vânt, sau buze mai roșii...

Asta e sigur, Prințesele nu sunt neapărat înalte!