Parenting-ul e despre părinți, că, dacă ar fi despre copii, s-ar numi childing.
Ei bine, parenting-ul e despre părinte, despre adult după ce devine mamă sau tată, în relația cu el și cu experiențele lui vechi. Copilul este în ecuația asta oglinda, ființa în fața căreia adultul se arată așa cum e, cu masca socială pusă pe masă, vulnerabil și el cel adevărat, cum doar în față părinților lui s-a mai arătat. Specialiștii spun că intimitatea relației cu propriul copil este comparabilă doar cu intimitatea relației cu mama și cu tata, de aici intensitatea emoțională când copilul are un anumit comportament sau confortul când copilul ne îmbrățișează. Resimțim.
Și, de multe ori, ca părinți, acționăm într-o anumită situație de criză, care, nu întâmplător, seamănă cu ceva ce am trăit în copilărie, așa cum n-am fost în stare, n-am fost lăsați atunci sau cum știm de la mama/tata. Și nu o facem conștient. Ne vine să țipăm, deși asta am urât la mama. Ne vine să lovim, deși asta am urât la tata. Sunt mecanisme pe care le-am copiat, tot inconștient. Parenting-ul umblă la aceste mecanisme. Parenting-ul ne ajută pe noi să conștientizăm ce se întâmplă cu noi în timpul unei crize a copilului, ce simțim și, încet-încet, să vindecăm răni vechi. Apoi, să ne înțelegem și iubim copilul așa cum are el nevoie să fie iubit.
Eu confirm. Și întăresc. Nici nu știam câtă rușine și micime ascunsesem în mine și câtă furie reprimasem până să mi le scoată Rareș la suprafață. Nu știam câte stereotipii și prejudecăți căram, câte abțineri din teamă de conflict. Și el pe astea mi le sublinia cu comportamentul lui. Și nu copilul meu era problema. Niciodată copilul nu e problema. Copilul nu provoacă, doar trezește emoții latente. Numai dacă domolim aceste emoții în noi, putem fi blânzi, iubitori, înțelegători. Iar copilul învață din ce suntem și facem noi.
Și, cu asta, sper că i-am lămurit pe cei care hulesc acest curent, parenting, care a venit să destabilizeze ordinea mondială, cu metodele lui blânde și total nerealiste, ba chiar imposibil de pus în practică, cu așezarea copilului pe un piedestal și închinarea la el, cu urale și bucurie muncită, cu grijă a părintelui să nu-l supere, să nu provoace o criză a micului manipulator, șantajist, escroc, cu încurajarea comportamentului urât cu sărutări și îmbrățișări. Știu că așa se vede din afară, dar doar din afară. Dinăuntru, se simte, nu se vede. Și vorbesc despre iubire necondiționată, respect, limite blânde, implicare, dar, întâi și-ntâi, puterea exemplului personal.
Parenting-ul e despre părinți, că, dacă ar fi despre copii, s-ar numi childing. Mi-a trăsnit aseară. Și-am zis să vă zic și vouă.
Sursa foto aici.
