Vrei ca al tău copil să nu facă ceva rău de față cu tine? Pedepsește-l! Sau doar amenință-l cu pedeapsa și nu-l vei mai vedea comportându-se urât! Apoi, va fi suficient doar să te uiți la el amenințător și se va opri imediat. Dar tu știi cine l-a oprit? Tu. Știi cine îl va opri când tu nu vei fi prezent? Nimeni. Iar actiunea devine "fructul interzis".
Apoi, mai e un risc: copilul învățat ce e bine și ce nu e bine prin pedeapsă se va uita toată viața lui în sus. Există și alternativă la pedeapsă, la fel de eficientă și cu rezultate imediate, recompensa. Adolescentul, fost copil pedepsit și/sau recompensat, va căuta ghidare, se va raporta la ceilalți, va funcționa după stimuli externi, nu va apela la propria conștiință, pentru că nu știe cum să o acceseze.
Și nu o spun eu, o demonstrează specialiștii. Când un individ face ceva doar ca să primească o recompensă ori să evite o pedeapsă, în acest comportament nu este niciun scop internalizat. Și, cu cât este mai mare stimulul extern, cu atât mai mică este nevoia de motivație internă. Cu alte cuvinte, copilul nu se va mai gândi la cum să schimbe comportamentul, ci la cum să evite pedeapsa.
Profesorul Jonathan Freedman a făcut, în 1965, pionieratul în a demonstra că, pentru a dezvolta o motivație internă copilului, este necesar și absolut suficient să limităm consecințele externe. Și a făcut un test cu două grupuri a câte 22 de băieți, cu vârste cuprinse între 7 și 9 ani. Ambele grupuri au fost aduse pe rând într-o încăpere cu 5 jucării. Cea mai atractivă dintre ele era un robot cu baterii. Experimentul este descris de Robert Cialdini în cartea sa, Psihologia Manipulării.
Primul grup de copii. Dr. Freedman știa că este suficient să îi ameninți cu pedeapsa pe copii ca să obții de la ei ce vrei și le-a spus amenințător: "Este greșit să vă jucați cu robotul. Și, dacă o să vă jucați cu robotul, o să mă supăr tare și va trebui să vă pedepsesc!" Apoi, a părăsit camera și i-a privit pe copii din spatele unei oglinzi. Așa cum și-a imaginat, 21 din 22 de băieți nu s-au atins de robot. Amenințarea, deci, chiar a funcționat atâta timp cât copiii credeau că vor fi prinși și pedepsiți.
După 6 săptămâni, profesorul și-a trimis asistenta în aceeași școală. Ea a rugat aceiași copii să o însoțească în aceeași încăpere, cu aceleași jucării și, fără să facă referire la întâlnirea lor cu dr. Freedman, le-a cerut să participe la un test de desen. În timp ce evalua desenul, individual, ea a spus fiecărui copil că se poate juca cu toate jucăriile.
Din cei 22 de băieți, 17 au ales să se joace cu robotul cu baterii. 77% au ales ceea ce fusese anterior "fructul interzis". Atenție, părinți! 77% dintre copii au ales, după 6 săptămâni, ceea ce li s-a spus că este greșit și că, dacă vor alege, vor fi pedepsiți, sau tocmai pentru că li s-a spus asta!
Un al doilea grup de băieți a participat la același experiment. De astă dată, profesorul nu a mai folosit amenințarea cu pedeapsa și s-a limitat la a le transmite: "Este greșit să vă jucați cu robotul!" Apoi, a părăsit camera și i-a urmărit pe copii printr-o oglindă. La fel ca și în primul grup, un singur băiețel a ales să se joace cu robotul. După 6 săptămâni, asistenta doctorului, de asemenea, a petrecut timp cu cel de-al doilea grup de copii, dându-le un test de desen și menționându-le, în timpul evaluării desenelor, că se pot juca cu toate jucăriile.
Doar 7 copii au simțit să se joace cu robotul. De data asta, 77% dintre copii au ales să evite ceea ce li s-a spus că este greșit, deși presiunea externă nu a mai existat, sau tocmai pentru că a lipsit amenințarea! Lipsa unei condiționări externe a dus la preluarea, de către băieți, a responsabilității deciziei.
Din acest experiment, poți extrage singur o învățătură valoroasă. Dacă vrei să-l înveți pe copilul tău ce este bine și ce nu și vrei ca aceasta să fie convingerea lui, nu apela la stimuli externi (pedeapsă, amenințare, șantaj emoțional, condiționare, recompensă etc.). Este suficient să îi oferi o direcție și să îi explici de ce e așa și nu altfel.
Eu așa fac cu Rareș. Când greșește, în primul rând, mă conectez cu el, pentru că am în minte că nu vreau să se ascundă de mine, ci că eu îl cresc pentru el, pentru ca el să ajungă un adult responsabil, care își găsește în interiorul lui motivația. Vreau ca atunci, când eu nu sunt cu el, să aibă înăuntrul lui tot ce-i trebuie pentru a lua singur decizia, nu să decidă "anturajul "pentru el.
Și eu am greșit, toți greșim. Important este să ne dăm seama de greșeală și să o reparăm. Vă doresc tuturor relații cât mai frumoase cu ai voștri copii!
Sursa foto aici.
