Empatia, ea m-a ajutat pe mine întotdeauna în interacțiunea cu oamenii, în general, dar mai ales în relația cu copilul meu. Pentru mine e foarte simplu, nu folosesc cuvinte care pe mine m-ar răni, nu folosesc un ton care pe mine m-ar pune în inferioritate, nu folosesc tehnici, strategii, metode prin care eu m-aș simți, la rândul meu, manipulată, condiționată, interzisă, înfrânată, oprimată, neiubită și lista poate continua.
Din punctul meu de vedere, să încerci, ca părinte, să te pui în locul copilului este una dintre acele reguli de aur în părinteală. Un fel de temelie. Și chiar dă rezultate. Este nevoie doar de puțină voință.
Știu că în situații de criză e foarte greu să fii empatic, pentru că lipsește starea de conștiență. Cu alte cuvinte, creierul este tăvălit în emoție și nu reușește să răspundă rațional. Dar putem să-l facem să revină în starea de echilibru. Abia în stare de echilibru și conștiență, putem să educăm un copil, să vedem dincolo de comportamentul lui, să-i oferim un răspuns, nu o reacție. Pedeapsa, amenințarea, violența sunt reacții. Ele nu educă, ci blochează, inhibă, dărâmă. Răspunsurile sunt ceea ce au nevoie copiii ca să își formeze o conștiință.
Când copilul meu m-a lovit cu toată forța lui și mi-a spus că sunt "cea mai rea mamă, și cea mai urâtă!", am simțit efectiv cum sângele mi-a inundat creierul și m-am întors să-l lovesc și eu. (S-a întâmplat să retrăiesc, cu viteza luminii, un episod din copilăria mea în care am fost lovită. Atunci, n-am putut să ripostez...) M-am oprit, am respirat adânc și mi-am conștientizat starea. Eram furioasă, umilită, neputincioasă, nedreptățită, agresată. Erau emoțiile copilului, nu ale adultului. Ori, eu eram adultul, eu reprezentam rațiunea. Am mai respirat profund de câteva ori. În câteva zeci de secunde, eram din nou eu însămi. Nu l-am pedepsit, nu am țipat la el, nu l-am lovit. L-am îmbrățișat. I-am arătat, astfel, că sunt cu el și îl înțeleg.
Asta nu înseamnă că am fost de acord cu acel comportament. Am vorbit mult și i-am explicat că acel comportament al lui m-a rănit. Dar, da, m-am pus în locul lui și l-am înțeles. Era în perioada când nu voia să meargă la grădiniță, mediu pe care el îl resimțea ca fiind neprietenos. O spunea în fiecare zi. Mă ruga să nu-l mai duc la grădi, iar eu nu l-am ascultat. Eu eram singura care îl putea ajuta și nu am făcut-o.
Ce ar fi rezolvat, în situația aceasta, pedeapsa ori lovirea ori orice metodă punitivă?! Ce rezolvă și în toate situațiile în care copilul se comportă urât, adică nimic. Dacă aș fi reacționat cu o palmă sau cuvinte urâte ori amenințări, oare aș mai fi avut ocazia să descopăr cu ce problemă se confrunta copilul meu, ce simțea el?!
Pune-te în locul copilului tău înainte să îl lovești, ameninți, pedepsești! Data viitoare, când îi vei spune copilului tău "Du-te în camera ta imediat!", "Nu ești în stare să...!", "Dacă nu faci asta, ...!" , când vei țipa la copilul tău, când îl vei lovi sau vei folosi orice metodă punitivă, imaginează-ți, te rog, că primești același tratament de la soția, respectiv soțul tău (deși raportul nu este același!). Cum te simți?! Te ajută să-ți revizuiești comportamentul?! Ce inveți din asta?! Crezi că îl/o vei putea privi la fel ca înainte?!
Sursa foto aici.
