Te numești un părinte bun când copilul tău simte iubirea ta necondiționată. Tu să-i oferi iubirea ta necondiționată și el să se simtă iubit necondiționat.
El vrea dovezi, are nevoie să treceți împreună prin tot felul de situații și tu să-i demonstrezi că îl iubești. Dovadă nu este iubirea pe care i-o oferi când are emoții pozitive, ci tocmai atunci când simte furie, tristețe, dezgust, frică și tu tot îl iubești. Și el simte asta. Nu te superi pe el, nu pleci de lângă el, nu țipi, nu-l bruschezi, nu-l ameninți, nu-l cumperi cu recompense, nu-l pedepsești, nu-i pui etichete. Atunci îl iubești mai mult, pentru că atunci are mai mare nevoie de tine.
Cum? Nu știu cum poți să faci tu, dar îți pot împărtăși cum am învățat să fac eu.
Am primit, ieri, un sms scurt de la soțul meu: 'Coboară să-l iei!' Plecase cu Rareș spre gradiniță în urmă cu 40 de minute. Am coborât, l-am luat. După trei ore, copilul meu își trage un scaun și se așază lângă mine la masă. Avea privirea aia. Am recunoscut-o. Știam că are ceva important să-mi spună...
- Mami, oprește-te puțin de la laptop. Vreau să îți spun ceva.
- Da, iubitule, ia zi.
- Mami, eu voiam să-ți mulțumesc că nu ai fost și tu supărată pe mine. M-am liniștit când te-am văzut. Mami, eu te iubesc așa de mult... De-aia zic eu că vreau să fii soția mea.
Am zâmbit și l-am luat în brațe cu atâta dragoste, mândrie, recunoștință... Momentele astea sunt dovezi pentru mine că ajunge la el tot ce transmit eu. Eram ca agricultorul care însămânțase cu răbdare, credință, pasiune și se bucura, acum, de recolta bogată.
- Iubitule, hai să-ți povestesc cum a fost. Am primit un mesaj de la tati să cobor și am înțeles că ceva s-a întâmplat la grădiniță și că el este supărat.
- Mami, să-ți spun, n-a fost la început. Nu înțeleg de ce, deodată, în mașină, a devenit supărat și m-a certat. Nu m-am supărat că mi-a spus că am greșit, că știam și eu că am greșit, dar de ce n-a putut să o spună drăguț?!
- Ei, ca să fiu sinceră, în timp ce mă încălțam să cobor, mi-am zis: 'Ei, copilul ăsta își bate joc de noi, ia, că schimb eu foaia cu el. Păi, ce?! El are numai drepturi?! O să vadă el!' Apoi, m-am așezat pe scaun, am respirat adânc de câteva ori și mi-am imaginat fățuca ta. M-am oprit din furia mea gândindu-mă ce trebuie să fie în suflețelul tău, ce simți tu.
- Mami, știi ce simțeam eu? Mie îmi era frică, că o să fii supărată toată ziua pe mine, cum ai fost atunci , demult, când m-a adus tati acasă că n-am vrut eu să stau la grădi și am plâns, și l-am lovit, și l-am făcut prost... Eu credeam că o să cobori supărată, că n-o să fii nici tu drăguță cu mine și nu voiam asta... Mie nu-mi place deloc fața ta supărată, este urâtă rău. Dar tu ai coborât cu drăguțenie, m-ai luat în brațe și mi-ai spus că mă iubești. De-aia am plâns la tine. Nu de supărare. M-am descărcat.
Citește și Mami, eu nu vreau să te mai fac proastă, chiar nu vreau!
Nu de puține ori, mi-am pierdut și eu cumpătul, m-am supărat, l-am bruscat, l-am amenințat, am tunat din poziția mea înaltă de mamă care educă. Și nu am făcut decât să intru în conflict cu copilul meu. Nu învăța nimic. Toată energia lui era îndreptată înspre luptă. Și a mea la fel.
Între timp, am învățat câte ceva. Că noi reacționăm după un tipar. Este un traseu pe care creierul nostru îl parcurge cu viteza luminii: experiență trăită, veche - emoție - gând - comportament. Că un comportament este doar o manifestare a unei emoții.
Eu am dezvoltat cortexul prefrontal, acea parte a creierului responsabilă cu gestionarea comportamentului, printre altele. Copilul meu încă nu. Eu sunt în stare să fiu rațională, pot să mă controlez, știu și cum. Lui îi este aproape imposibil să nu reacționeze la emoții. E ca și cum aș lovi o minge cu piciorul și m-aș aștepta ca ea să nu se miște din loc.
Și fiecare copil (individ) reacționează în felul său. Unii se retrag, se ascund, fug, plâng, alții țipă, (se) lovesc, mușcă, spun cuvinte urâte, distrug. Repet, se manifestă.
Am învățat să mă echilibrez înainte de a răspunde comportamentului urât al copilului meu. Respir profund, îmi canalizez gândul spre imagini frumoase. Așa mă calmez eu. Îl asigur de iubirea și înțelegerea mea, îi ascult plânsul, îl consolez. Apoi, îi vorbesc cu blândețe despre ce nu mi-a plăcut la comportamentul lui. Îi povestesc ce am simțit eu în situații asemănătoare, cum mi-am potolit furia, cum am alungat nervii. Că nu e greșit să simtă să facă ceva rău, e firesc, și eu am simțit asta de multe ori. Că emoțiile sunt emoții, nu putem schimba ceea ce simțim, însă putem schimba comportamentul. Că suntem liberi să ne comportăm cum vrem noi atât timp cât nu îi rănim pe cei din jurul nostru ori pe noi.
Știind toate astea, reușesc (nu mereu!) să-l fac să se simtă iubit necondiționat. De aici, totul este poezie...
Sursa foto aici.
