Acasa Mama si Copilul Probleme de Sanatate Psihologia Copilului Pofta Buna La Gradinita Jurnalul sarcinii Experiente Despre mine

Cum am învățat eu să răspund comportamentului urât al copilului meu. Iubire necondiționată

Scris de Aura Angheliu
Publicat: 25.09.2015
0 comentarii Comenteaza
Citeste si Dragă prietenă a proaspetei mămici, fii cu ea. Are nevoie de tine.

Te numești un părinte bun când copilul tău simte iubirea ta necondiționată. Tu să-i oferi iubirea ta necondiționată și el să se simtă iubit necondiționat.

 

El vrea dovezi, are nevoie să treceți împreună prin tot felul de situații și tu să-i demonstrezi că îl iubești. Dovadă nu este iubirea pe care i-o oferi când are emoții pozitive, ci tocmai atunci când simte furie, tristețe, dezgust, frică și tu tot îl iubești. Și el simte asta. Nu te superi pe el, nu pleci de lângă el, nu țipi, nu-l bruschezi, nu-l ameninți, nu-l cumperi cu recompense, nu-l pedepsești, nu-i pui etichete. Atunci îl iubești mai mult, pentru că atunci are mai mare nevoie de tine.

 

Cum? Nu știu cum poți să faci tu, dar îți pot împărtăși cum am învățat să fac eu.

 

Am primit, ieri, un sms scurt de la soțul meu: 'Coboară să-l iei!' Plecase cu Rareș spre gradiniță în urmă cu 40 de minute. Am coborât, l-am luat. După trei ore, copilul meu își trage un scaun și se așază lângă mine la masă. Avea privirea aia. Am recunoscut-o. Știam că are ceva important să-mi spună...

 

- Mami, oprește-te puțin de la laptop. Vreau să îți spun ceva.

 

- Da, iubitule, ia zi.

 

- Mami, eu voiam să-ți mulțumesc că nu ai fost și tu supărată pe mine. M-am liniștit când te-am văzut. Mami, eu te iubesc așa de mult... De-aia zic eu că vreau să fii soția mea.

 

Am zâmbit și l-am luat în brațe cu atâta dragoste, mândrie, recunoștință... Momentele astea sunt dovezi pentru mine că ajunge la el tot ce transmit eu. Eram ca agricultorul care însămânțase cu răbdare, credință, pasiune și se bucura, acum, de recolta bogată.

 

- Iubitule, hai să-ți povestesc cum a fost. Am primit un mesaj de la tati să cobor și am înțeles că ceva s-a întâmplat la grădiniță și că el este supărat.

 

- Mami, să-ți spun, n-a fost la început. Nu înțeleg de ce, deodată, în mașină, a devenit supărat și m-a certat. Nu m-am supărat că mi-a spus că am greșit, că știam și eu că am greșit, dar de ce n-a putut să o spună drăguț?!

 

- Ei, ca să fiu sinceră, în timp ce mă încălțam să cobor, mi-am zis: 'Ei, copilul ăsta își bate joc de noi, ia, că schimb eu foaia cu el. Păi, ce?! El are numai drepturi?! O să vadă el!' Apoi, m-am așezat pe scaun, am respirat adânc de câteva ori și mi-am imaginat fățuca ta. M-am oprit din furia mea gândindu-mă ce trebuie să fie în suflețelul tău, ce simți tu.

 

- Mami, știi ce simțeam eu? Mie îmi era frică, că o să fii supărată toată ziua pe mine, cum ai fost atunci , demult, când m-a adus tati acasă că n-am vrut eu să stau la grădi și am plâns, și l-am lovit, și l-am făcut prost... Eu credeam că o să cobori supărată, că n-o să fii nici tu drăguță cu mine și nu voiam asta... Mie nu-mi place deloc fața ta supărată, este urâtă rău. Dar tu ai coborât cu drăguțenie, m-ai luat în brațe și mi-ai spus că mă iubești. De-aia am plâns la tine. Nu de supărare. M-am descărcat.

 

Citește și Mami, eu nu vreau să te mai fac proastă, chiar nu vreau!

 

Nu de puține ori, mi-am pierdut și eu cumpătul, m-am supărat, l-am bruscat, l-am amenințat, am tunat din poziția mea înaltă de mamă care educă. Și nu am făcut decât să intru în conflict cu copilul meu. Nu învăța nimic. Toată energia lui era îndreptată înspre luptă. Și a mea la fel.

 

Între timp, am învățat câte ceva. Că noi reacționăm după un tipar. Este un traseu pe care creierul nostru îl parcurge cu viteza luminii: experiență trăită, veche - emoție - gând - comportament. Că un comportament este doar o manifestare a unei emoții.

 

Eu am dezvoltat cortexul prefrontal, acea parte a creierului responsabilă cu gestionarea comportamentului, printre altele. Copilul meu încă nu. Eu sunt în stare să fiu rațională, pot să mă controlez, știu și cum. Lui îi este aproape imposibil să nu reacționeze la emoții. E ca și cum aș lovi o minge cu piciorul și m-aș aștepta ca ea să nu se miște din loc.

 

Și fiecare copil (individ) reacționează în felul său. Unii se retrag, se ascund, fug, plâng, alții țipă, (se) lovesc, mușcă, spun cuvinte urâte, distrug. Repet, se manifestă.

 

Am învățat să mă echilibrez înainte de a răspunde comportamentului urât al copilului meu. Respir profund, îmi canalizez gândul spre imagini frumoase. Așa mă calmez eu. Îl asigur de iubirea și înțelegerea mea, îi ascult plânsul, îl consolez. Apoi, îi vorbesc cu blândețe despre ce nu mi-a plăcut la comportamentul lui. Îi povestesc ce am simțit eu în situații asemănătoare, cum mi-am potolit furia, cum am alungat nervii. Că nu e greșit să simtă să facă ceva rău, e firesc, și eu am simțit asta de multe ori. Că emoțiile sunt emoții, nu putem schimba ceea ce simțim, însă putem schimba comportamentul. Că suntem liberi să ne comportăm cum vrem noi atât timp cât nu îi rănim pe cei din jurul nostru ori pe noi.

 

Știind toate astea, reușesc (nu mereu!) să-l fac să se simtă iubit necondiționat. De aici, totul este poezie...

 

Sursa foto aici.

Citeste si Cum și-a învățat o mamă din Rusia fetița să scrie. Metoda mi se pare genială!
Unele articole pot contine informatii si sfaturi legate de anumite tratamente, afectiuni sau situatii. Acestea sunt doar pareri personale ale autorului. Va recomandam ca pentru orice afectiune sau problema medicala, psihologica sau de alta natura sa luati legatura cu un specialist in acest domeniu. Acest site este un jurnal unde sunt impartasite pareri si situatii si astfel orice sfat are o natura pur orientativa.

Articole relevante

 

Comenteaza prin Facebook

Comenteaza

Array
(
)
Comentariile ce contin cuvinte vulgare nu vor fi acceptate. Va rugam sa tineti cont ca toate comentariile necesita moderare de catre un administrator.

Va mai recomandam sa cititi

Ce mă face fericită. Revelație
Azi, am avut o revelație. Știu ce mă face fericită. Copilul meu m-a ajutat să văd.   M-am dus cu Rareș la magazin, el ciufulit, în pantalonii de...
Eu, cea care nu reușea să spună nu. Și încă
Cred că în fiecare dintre noi sunt două persoane: una autentică și alta construită (să placă). Cu două voci diferite. Prima e atât de fericită până...
Cheia unei vieți fericite e mai la îndemână decât crezi
E bun facebook-ul, că-mi răspunde la întrebări des. De fapt, întreb eu câte ceva și răspunsul vine și el pe căile bătătorite. Azi, un share...
Un copil încăpățânat și rebel, cu dragoste, răbdare și independență, devine un bun colaborator (P)
Și nu e doar o teorie, e chiar povestea noastră:     Un copil mic energic, rebel și încăpățânat, se transformă, odată cu...
Fără să ne dăm seama, îi iubim cu frică pentru ei și viitorul lor
  Oricât ne-am dori să îi protejăm, să nu sufere, copiii au nevoie să experimenteze. Mai devreme sau mai târziu, vor trăi ceea ce am...
Eu nu muncesc
    - Unde muncești?, mă întreabă Iulia, o mămică de doi, cu care m-a împrietenit Rareș pe plajă, jucându-se cu Sonia de 6...
Prima expoziție interactivă din Constanța care l-a captivat pe Rareș (P)
    Ceea ce părea a fi un simplu proiect al lui s-a dovedit a fi interesant și, mai mult decât chiar am sperat, captivant. I-am vorbit...
O femeie frumoasă
    Știi ce cred? Că o familie cu o femeie frumoasă  și un bărbat conștient de asta este o familie fericită.   Acum, fără...
Copiii vor libertate, adică un fel de credit
- Mami, îți plac? , m-a întrebat înainte să apuc să închid portiera mașinii după mine și să-i salut pe el și pe soțul meu. Și a ridicat...
Prințesele nu sunt neapărat înalte!
Nu poți fi tu prințesa! Prințesele sunt mai înalte și au părul lung! , a răspuns învățătoarea la rugămintea tremurată, bâiguită a copilei care se...
Adauga experienta ta

Împărtășește experiența ta cu Jurnalul unei Mame!