Am găsit ieri pe facebook o referire la un articol scris de o mamă din Rusia, care a înlocuit învățământul primar clasic cu ceea ce numim homeschooling. Homeschooling nu presupune numai învățarea de acasă, ci și atenția și grija pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Tatyana Ivanko și-a asumat și rolul de educator și învățător pentru fiica ei. Mai mult decât atât, a studiat (sau și-a dat voie să simtă, pur și simplu, ce este bine pentru copilul ei) și a pus în practică metode de educare și învățare pozitivă, constructivă.
Cum și-a învățat fiica să scrie? A înlocuit mina roșie a pixului cu cea verde. A ales să nu sublinieze/corecteze/taie cu roșu greșelile, ci să încercuiască, folosind pasta verde a pixului, semnele grafice, literele ori cifrele care erau făcute corect. Știți ce a ales, de fapt? Să producă fetiței ei emoții pozitive în relația cu învățatul. În timp ce mama-i revizuia munca, fetița, în loc să simtă frică de greșeală (care, la rândul ei, cel puțin în cazul copilului meu, generează frustrare), simțea bucurie când i se evidențiau semnele reușite.
"I-am încercuit semnele, literele care-i ieșeau bine.", spune Tatyana. "Rezultatul? Fiicei mele îi plăcea mult să exerseze scrisul și, după ce termina un rând, mă întreba: 'Mami, care este cea mai frumoasă?' Și era atât de fericită și mândră când rosteam 'Perfect!' la fiecare încercuire a unui semn scris corect.
Haideți să vedem care este diferența dintre cele două abordări!
1. Corectura cu roșu pe foaie înseamnă focusare pe greșeală. Ce păstrează copilul oare în memoria lui vizuală, semnele caligrafic scrise ori pe cele tăiate, subliniate, încercuite cu pastă roșie? Exact, pe cele greșite, pentru că acelea sunt evidențiate. Ne place sau nu, subconștientul fotografiază și imaginea care rămâne în albumul foto al creierului nostru arată așa:
.jpg)
Apoi, ce simte un copil in timp ce i se revizuiește foaia de lucru cu roșu? Teamă, da. Teamă să nu fi greșit. Rușine că a greșit. Într-un colectiv, complex de inferioritate. Apoi, concurență, deci, motivare extrinsecă. Vină față de neajunsul pe care îl provoacă educatoarei sau părinților. Stimă de sine afectată. NU EXISTĂ CRITICĂ CONSTRUCTIVĂ. Critica naște monștri! Și ne mai mirăm de ce copiii noștri nu vor să mai meargă la grădiniță sau la școală...
2. Cea de-a doua abordare implică învățarea pozitivă. Ne concentrăm pe ceea ce este corect scris. Imaginea pe care o înmagazinează memoria vizuală a copilului este asta:
Apoi, este o percepție diferită. Emoția este pozitivă. Copilul simte simte bucurie. Și, oare, dacă un copil simte bucurie, n-o să încercerce el să simtă din ce în ce mai multă bucurie?! N-o să încerce el să repete ceea ce a ieșit perfect? În felul acesta, este stimulată motivarea.
Este doar un exemplu, dar putem să mergem mai departe. Tot corectură cu roșu se cheamă și colțul rușinii, etichetele, liniile la palmă, trasul de ciuf, nota mică pentru ambiționare, arătatul cu degetul, datul afără din clasă, scoaterea în fața clasei. Asta, la școală. Acasă, pedepsele, bătăile, rușinările, subordonările, impunerile, interzicerile și altele asemenea sunt tot roșu pe foaie.
Am zis "uau!" când am citit și mi-am mai zis că trebuie să ajungă inițiative de acest gen și sub ochii acelor părinți care cred că educația se face sub opresiune, dar și sub ochii acelor oameni de la "catedră" înțepeniți în metodele clasice și, de cele mai multe ori, distrugătoare. Eu chiar cred că se pot face lucrurile și altfel. Sunt convinsă că sunt, între cadrele didactice de azi, și oameni care sunt dispuși să îmbrățișeze acest alt fel de a face educație.
Articolul Tatyanei Ivanko este aici.
