La mulți ani, Jurnalul unei mame!
Acum un an, în data de 9 decembrie, am început călătoria. Mărturisesc că puțini oameni din jurul meu au crezut în proiectul meu. Eu am crezut permanent, din tot sufletul.
Imaginați-vă un copac în bătaia vântului. Rafale de vânt. Copacul se apleacă, își pierde frunzele, pare chiar să se prabușească. Eu?! Mie nu mi s-a clintit nicio frunză, in mijlocul furtunii!
Nimic exterior nu dărâmă un crez. Și eu am pornit în călătoria mea cu credința că experiențele împărtășite ajută. Și vă mai fac o mărturisire. Să mă iertați, dar nu vreau să ajut părinții, ci copiii. Vreau să ajut copiii să simtă și să se bucure de dragostea necondiționată a părinților, să crească frumos, să se dezvolte armonios, să fie adulți responsabili, iubitori, încrezători, competenți, împliniți.
Întâi, am început să scriu pentru mine. Și am scris, și am scris, ca și când aș fi vrut să umplu desaga cu amintiri ca pentru un drum lung. Am scris "Te iubește mami, mai avem puțin, rezistă!" până ce nu mi-au mai tremurat degetele pe tastatură...
Citește și: Primul episod de febră al copilului meu - convulsii febrile
Apoi, dacă împărtășind (la momentul acela, mie însămi), m-am ajutat pe mine să accept că episodul cu convulsii febrile al copilului meu a fost doar o experiență, mi-am dorit să ajut mai departe. Și am început să vă împărtășesc și vouă ceea ce îmi scriam, de ceva vreme, mie însămi.
Și voi v-ați regăsit în multe din poveștile mele și ați învățat din greșelile mele, așa cum am făcut-o și eu. Nu sunt perfectă, nici pe departe, am greșit și greșesc în continuare și voi învăța greșind tot mai puțin și lăsându-mă să simt tot mai mult.
Și mi-ați fost alături, mi-ați întărit credința că sunt mulți părinți care aleg să-și crească micuții altfel decât au fost crescuți ei. Fără pedepse, fără recompense, fără șantaj emoțional, fără agresivitate, fără impuneri, fără amenințari și etichete. Cu dragoste și cu obiectivul nu de a corecta comportamente, ci de a crește oameni.
Știți ce am învățat eu într-un an de Jurnalul unei mame?
Că un comportament este o formă de manifestare a trăirilor, iar comportamentul negativ al copilului este semnalul că se confruntă cu o problemă, că suferă, că vrea ajutorul.
Că un copil este un adult în miniatură, simte la fel, și că faptul că este mai mic nu ne dă dreptul să-l respectăm mai puțin. Dimpotrivă, diferența de statură ne obligă pe noi să ne aplecăm pentru a comunica.
Că iubirea adevărată alungă monstri, oferă răspunsuri la întrebările pentru care nu am primit răspunsuri de la părinți, vindecă răni, pansează suflete și dă aripi. Iubirea salvează. Iar un copil crescut cu iubire și în iubirea dintre părinți este un copil care va dărui, la rândul său, ca adult, iubire.
Citește și: Dragul meu, îți mulțumesc pentru ceea ce eram noi doi și, mai ales, pentru ceea ce suntem noi trei!
Că parintele este un ghid în viața copilului. Este greșit să credem că suntem investiți cu alte drepturi la nașterea copilului decât dreptul de a-i arăta calea (prin puterea exemplului), cu dragoste, răbdare, înțelegere și conștiință.
Și, cea mai prețioasă învățătură, că nu este vorba despre copii, ci despre noi. Noi trebuie să ne disciplinăm, nu copiii. Copiii sunt minunați, toți, până să intervenim noi cu prejudecățile noastre, cu temerile, fricile, traumele pe care le purtăm cu noi încă din copilărie.
În tot acest timp, mi-am invins fricile, mi-am nivelat drumul și am început să mă văd din nou frumoasă. Și am început să mă bucur din nou de viață, să râd, să mă joc. Cu fiecare articol, m-am redescoperit pe mine însămi, pe mine, Aura, cea optimistă, veselă, recunoscătoare. Și știți ce? Minunea din viața mea și a soțului meu, Rareș, râde când eu râd!
Numai pentru asta, și îți mulțumesc, Jurnalul unei mame!
