Am să vă spun o poveste... despre o vacanță la bunici.
Era iarnă, una dintre iernile acelea de basm, cu alb cât vezi cu ochii, cu troiene de zăpadă, de pe unele puteai să atingi cu ușurință acoperisul unei case, de pe altele să îl vezi de sus în jos, cu cărări sculptate în omăt, cu miros de lemne în sobă, cu fire de fum ieșind din coșurile aliniate, parcă.
Două copile se bucurau de peisajul acesta aproape miraculos și de ce însemna el pentru toți copiii de pe uliță. Și însemna mult. Copiii, roșii în obraji, râdeau în hohote, făceau cazemate, trenuri din sănii, derdeluș, dar cea mai frumoasă joacă era alergatul care încotro. Băieții, firesc, pândeau fetele cu zăpadă în mâinile înghețate, iar fetele, fetele țipau, alergau, se retrăgeau în curțile lor și se întorceau sfioase, dar dornice să-i provoace din noi pe băieți.
Toți copii și toți respectuoși. Se opreau din alergat sau strigau care de departe: "Săr' mâna, nenea Nae! Săr' mâna, tanti Aglaie!" când se ivea câte un vecin.
Fetele noastre au intrat în casa bunicilor aproape de înserat. Fusese o zi așa cum povesteau copiii de la bloc că trăiesc în vacanța la bunici. Nici nu bănuiau ce le aștepta. N-ar mai fi intrat în casă atât de fericite...
Nu știau cât era de furios bunicul din cauza comportamentului lor. Aduseseră toți băieții în poarta lui și îi umpluseră curtea, curățată dis-de-dimineață, cu foarte mulți bulgări de zăpadă.
Mama lor nu le reproșase niciodată ca și-au udat hainele, nici nu refuzase să li le usuce, nici nu le aruncase în față asemenea cuvinte. Și au început să plângă... Se simțeau umilite, străine de locul acela. Dar cel mai mult le-a durut când bunicul a făcut referire la nora lui, mama lor:
"Și, acuma, ce plângeți?! Sau așa face mă-ta, să-l înduioșeze pe tac-tu?!"
Și au suferit tare și nu și-au mai dorit să meargă în vacanță la bunici, deși mama lor nu s-a împotrivit niciodată și le-a sfătuit să nu poarte resentimente pentru un om care le iubește, singura lui vină fiind că nu știe cum să le-o arate. Asta le-a și ajutat să-l ierte pe bunicul...
Ce am învățat eu din povestea asta?!
Copiii au nevoie, în egală măsură, de dragostea părinților și a bunicilor, dar și de o armonie între aceștia. Părinții și bunicii este ideal să se respecte și chiar aprecieze reciproc, dacă nu pentru ceea ce reprezintă unii pentru ceilalți, măcar de dragul micuților, pentru ceea ce reprezintă unii și ceilalți pentru copii, respectiv nepoți.
Pentru copii este atât de simplu: unii sunt părinții lor și ceilalți sunt bunicii lor, toți importanți în viața lor.
Citește și: Bunicii sunt ajutoare de preț pentru părinți și comori pentru copii
Ce vină au copiii că adulții sunt incapabili să-și gestioneze emoțiile?! De ce le otrăvesc sufletul cu resentimentele și prejudecățile lor, cu experiențele personale în relație unii cu alții, cu aprecierile negative unii la adresa celorlalți?!
Ce vină au copiii că bunicilor nu le este suficient faptul că băiatul lor este fericit lângă femeia pe care a ales-o și pe care a făcut-o mama copiilor lui?! Copiii au nevoie ca bunicii să le vorbească frumos despre părinții lor.
Copilul este atât de fericit să afle cât de isteț, generos, curios, vesel a fost și tatăl lui (modelul și reperul lui) când era copil sau cât de fericit a fost tatăl lui când a cunoscut-o pe mama lui și cât de mult s-au iubit ei. Doar din dragostea lor s-a născut el! ...
Ce vină au copiii ca părinții lor nu pot sau nu vor să-și construiască pârghii de comunicare cu părinții sau socrii lor?! Că au să le reproșeze acestora din urmă aspecte din relația mamă/tată-copil sau socru/soacra-noră/ginere?! De ce nu înțeleg că micuții au dreptul să-și construiască propriile sentimente, aprecieri și experiențe cu bunicii lor?! De ce să îi priveze de o dragoste în plus?!
Bunicii și părinții să țină împreună de mână copilul!
