Am fost dură cu Rareș. I-am zis că sunt atât de furioasă, că aș putea să-l închid într-o cameră, sau să-l ameninț, sau să-l lovesc și i-am dictat cu degetul să plece din calea mea. Și eram! Și eram furioasă pe el justificat, ca să se-nțeleagă. Apoi, a plecat la o vecină, iar eu am rămas singură în casă, cu o furie pe care n-am reușit nicicum să o păcălesc, cum fac de obicei.

A naibii furie, îmi vine! Zace în mine de atâta timp. Ocupă atâta loc! N-ar ieși, n-ar lăsa ea cale liberă vulnerabilității. Furia exprimată este, pentru copilul din mine, egală cu neacceptarea și cu neiubirea de către ceilalți. Nu există nuanțe. Furia nu se exprimă. Punct.

M-am simțit imediat o mamă rea, o vină care acoperea încet-încet, ca ceața, nevoia de a manifesta criza. Dacă Rareș ar fi fost acasă, i-aș fi cerut iertare pentru răbufnirea mea. Cum să-i spun că îmi vine să-l lovesc, ce mamă sunt eu?! Am dat să plâng, dar n-am putut.

Noroc că nu era acasă! Am avut timp să analizez ce se întâmplă cu mine. E ca atunci când mănânci când nu ți-e foarte foame și reușești să distingi aromele, mesteci calm și te surprinzi că, de fapt, îți place mai degrabă acrul decât dulcele.

Cum copilul nu era acasă și n-am putut să înăbuș cu ‚Iartă-mă!’ sentimentul de mamă rea, care își  amenință copilul că pune furia pe el, m-am tot dus înspre ce se întâmplă cu mine. Iar cu mine, cea furioasă, chiar și cu motiv, s-a întâmplat mereu ce s-a întâmplat demult, acum mai bine de 30 de ani, la mamaia în curte. Și pot să spun că frica este o emoție mai puternică decât orice altă emoție. Frica paralizează.

Aveam 5 ani, cred. Oricum, nu eram la școală. Într-un grup de copii, printre care și sora mea cu un an mai mare ca mine, la mamaia. Într-o confruntare de forță cu sora mea, după provocări repetate ale ei, într-un exces de furie din nedreptate, am pocnit-o tare peste față. Mamaia n-a văzut decât urmele palmei mele pe fața ei și urlete de durere. Nimic din ce se întâmplase înainte. Și m-a bătut! Tare! Și m-a numit în fel și chip. A fost șocant. Mi-a fost frică. Apoi, nimeni n-a mai vorbit cu mine în ziua aia.

Nu știu sigur dacă doar situația asta este responsabilă pentru lanțul cu care gâtuiesc azi furia din mine. E scena pe care creierul meu a scos-o din lagărul amintirilor.

Tot n-am manifestat furia nici după ce mi-am amintit episodul (ăhăă, cred că-i cale lungă!), dar măcar am înțeles de ce nu pot să fiu dură când chiar e cazul să fiu. Mă pierd în explicații. Nu pot să pun limite ferme. Nu pot să arăt partea asta a mea. Ceva din mine urlă: ‚Nu arăta asta, că nu e de bine!’ Ceva din mine care, la 5 ani, a primit o definiție pentru cine sunt eu dintr-o situație nerepetată, neînțeleasă, dureroasă.

Tot ce trăim are legătură cu noi, nu cu ceilalți. 

Ah, furie, îți vin eu de hac! Te scot afară! Chiar și după 30 de ani. :)

Sursa foto aici.

Prin viață nimeni nu trece doar ca să treacă. Viața ne provoacă în fiecare zi să-i înțelegem cursul, dar, într-o anumită zi, ne trimite la olimpiadă. Și nu ca să ne testeze cunoștințele și să ne clasifice, ci ca să vedem noi că putem mai mult decât credeam că putem și să facem încă un pas înainte. Asta a făcut, sâmbătă, 31 martie 2018, cu copilul meu de aproape 8 ani.

Cât despre mine, în aceeași singură jumătate de zi, am aflat adevărul despre karate kyokushin, sportul pe care îl știam bazat pe concentrare, forță interioară, tehnică, dar violent și nemilos.

Văzusem cu ochii mei cum, la un alt club la care copilul meu a mers o singură dată, un antrenor de karate a lovit fără milă, în timpul antrenamentului, o fată de doar 13 ani, ca să-și aducă aminte să „țină garda sus”. Chiar dacă în sufletul meu știam că este un caz particular, că violența acelui om nu definește calitatea de antrenor și nu este o metodă de durizare, folosită, în general, în karate, n-am putut să nu mă îndoiesc că există omul care să descopere și să consolideze abilitățile înnăscute ale copilului meu (coordonare și mobilitate), descoperindu-i și hrănindu-i întâi forța interioară. Până l-am cunoscut pe Sensei Gelu Oprea. Omul. Apoi, mentorul.

Iar adevărul e că sportul numit karate e unul care cheamă în ring fizicul, psihicul și spiritul. Deși dur, nu este unul violent. Agresivitatea, acel instinct primar, se descarcă și face loc concentrării pe mișcare controlată, curată și sigură. Și, la fel cum omul sfințeste locul, adevărul în karate kyokushin este neapărat predat de un sensei adevărat. Sub îndrumarea lui, copiii se desăvârșesc ca oameni, iar adulții își găsesc echilibrul.

După un an de karate kyokushin, Rareș a reușit să transforme energia aia neuniformă, de copil într-una compactă și creatoare. Are mult mai multă încredere în forțele proprii, e mai calm și mai așezat. Mai puternic, mai echilibrat. După ziua de sâmbătă, a înțeles și el toate astea și le-a găsit locul în el.

N-am vrut să-mi însoțesc copilul la concurs. M-am temut că va fi rănit și va răni. M-am temut că inima mea strânsă îl va chema în brațele mele atunci când are nevoie să acceseze abilitățile de luptă. N-a fost deloc așa. A plâns, dar după prima luptă, ca descărcare. A plâns, dar după a doua luptă, când s-a simțit nedreptățit. Și n-a mai vrut să continue. L-am ținut în brațe pe rând. I-am ținut discursuri de motivare pe rând. Am încercat să-i explicăm ce nu era de explicat, ci de simțit. De-aia trecea prin ce trecea, pentru că viața avea pregătită pentru el lecțiile cele trei:

1. Lecția nerenunțării. Cel mai mare dușman al reușitei e abandonul. Într-un concurs, ca în viață, nu premiul este câștigul, ci experiența însușită pe drumul spre premiu. Când renunți la ea, pierzi cea mai importantă șansă de a reuși. S-a întâmplat ca Rareș să fie nedreptățit și a vrut să renunțe, pentru ca, mai apoi, să se întâmple să ajungă din nou în ring, luat pe sus și pe negândite de un coleg care i-a fost în spate la fiecare luptă. S-a luptat și a reușit. Nu cred că va mai renunța.

2. Lecția credinței că forțe nebănuite din noi ne ridică de unde ne-au doborât alții. Și, când a intrat din nou în luptă, a făcut-o cu o forță care părea că-l surprinde până și pe el. Cred că acum știe că în el are tot ce îi trebuie pentru a reuși, indiferent de ce cred și spun alții despre el.

3. Lecția spiritului de echipă. A trăit-o el. Toți colegii l-au susținut, deși cu ani mulți înaintea lui, ca pe unul de-al lor, nu ca pe un copil. Cosmin, cel care a transpirat în spatele fiecărui coleg, înlocuindu-l pe Sensei, care a fost arbitru, nu l-a lăsat să nu se întoarcă și să-și demonstreze că poate. Apoi, a văzut spirit de echipă la ceilalți. Nu toți au participat la campionat, dar au venit ca susținători. La categoria seniori, au luptat doi de-ai noștri pentru medaliile de aur și argint. S-au luptat, nu s-au bătut. În nicio lovitură nu a existat violență. Forță, da.

Și a plâns iar, dar după ce a ieșit învingător în ultima luptă, de un prea plin de emoții de toate felurile. Apoi, s-a dus la Cosmin și i-a fost recunoscător. (Drăguț este că luptătorul Rareș și-a dorit un papagal, pe care l-am luat acasă exact în ziua în care ne-am întors de la campionat și pe care l-a numit Cosmin.)

Deși medaliile se iau individual, Shinto Club Constanța, Sensei Gelu Oprea a demonstrat că sportul karate kyokushin este un frumos sport de echipă.

Mulțumim și felicitări tuturor băieților! Toți campioni. Echipa toată s-a întors acasă câștigătoare.

Cristi Datcu - medalia de aur kumite, categoria juniori 16-17 ani;

Alex Banu - medalia de bronz kumite, categoria juniori 16-17 ani;

Rareș Nastase - medalia de argint kumite, seniori;

Robert Nicolau - medalia de aur kumite, seniori;

Vlad Popa - medalia de bronz kumite, juniori 10-11 ani;

Bogdan Anton - medalia de bronz kumite, juniori;

Dragoș Stroe -  medalia de aur kumite, juniori 6-7 ani;

Ovidiu-Rareș Angheliu - medalia de bronz kumite, juniori 6-7 ani.

Mulțumiri în plus, Răzvan, pentru momentele pe care cu profesionalism și inspirație le-ai surprins în fotografii. Recomand omul și fotograful profesionist, Răzvan Militaru!

Mulțumim, Sensei Gelu Oprea, și felicitări! Recomand omul și sensei-ul Gelu Oprea și Shinto Club Constanța!  Înscrieți-vă și înscrieți-vă copiii cu încredere la numărul de telefon 0722 445 964, Sensei Gelu Oprea.

Sunt diferită, asta e cert și mi-e clar. Cei mai mulți oameni se bazează pe cele cinci simțuri. Eu mai simt ceva. Și simt mai mult. Și, când se umple paharul, plâng. De fapt, plâng și până să se umple paharul.

„Ești prea sensibilă!” mi s-a transmis în multe feluri de cum am ieșit în lume. Până atunci, era normalitatea mea, pe care mama a îmbrățișat-o cu firescul iubirii de mamă. Cred că pe la 6 ani a fost primul duș cu apă rece. Sensibilitatea mea se dovedea a fi o slăbiciune și-mi doream tot mai mult să fiu ca ceilalți. N-am reușit. Încă mai am zile când vreau asta. Dar trec, toate trec. Azi e una dintre ele.

Ajută să-mi repet că faptul că simt mai mult și mai multe e un plus, doar să nu mai arăt oricui, e risipă de energie bună și risc iminent să se umple paharul. Ajută și un mișto făcut de mine însămi. Ce, cine o mai dă din râs în plâns ca tine și, când plânge, nasul înfundat îi grohăie?! Ajută și să știu că mai sunt oameni ca mine, așa că te întreb direct:

Tu? Ai simțit vreodată că nu te potrivești în lumea asta? Că tu ai de învățat comportamente care pentru ceilalți sunt obiceiuri? Ca și cum ai fi aterizat după o lungă călătorie, timp în care nimic din ce știai nu mai e la fel, sau că ai venit ca în vizită din celălalt colț al lumii - atât de diferite sunt culturile -, doar că pentru toată viața? Și încerci din răsputeri să te adaptezi? Ești și tu prea sensibilă? Îndrăznesc, poate, chiar extrasenzorială?

Sursa foto aici.

La fel, când ideile sunt ale copilului meu. Cea pe care o reiau aici e a lui și e notată în miezul zilei cam acum două săptămâni, notiță uitată de o memorie care are nevoie permanent să șteargă ca să facă loc, lasată în urmă de programări, cărți de citit, alte începuturi. Dar mă iau cu vorba și tot nu trec la subiect.

„De ce se imită atât de prost?”, atât mi-am notat. Am știut că e suficient ca să refac scena.

„De ce se imită atât de prost?”, m-a întrebat Rareș cu mâinile în gulerul hainei mele. N-a așteptat, mă ademenise doar, ca un abil orator.

Uite, se simte că nu e blană naturală. Cad firele, care fire se vede clar că sunt colorate artificial. Vezi? Și sunt tăiate toate la aceeași lungime, prea groase și prea putin moluțe, știi tu. Știi cum se simte blana la pipăit, nu? Și mirosul...

Ai fi zis despre el că nu are răspunsul la ‚De ce?’. Că-l așteaptă încă de la cel cu mai multă experiență dintre noi doi. Chiar nu-l avusese cu trei secunde în urmă. Și ce mă bucur acum că nu m-am grăbit eu să-l învăț din experiența mea.

Nici nu înțeleg de ce se mai complică oamenii să imite, că n-au cum s-o facă decât prost. Știi de ce, mami? Că ei nu simt!

O, cât de bine simte el la 7 ani! Nu știe să pună neapărat în cuvinte ce știe el cu sufletul, dar eu am înțeles. Și-i sunt încă o dată recunoscătoare pentru că mă provoacă să mă întorc la intuiție.

Orice imitație se face fără simțuri, sau doar cu o parte din ele. Ce e trecut prin suflet, chiar dacă e inspirat, nu mai e imitație. Iar, o ușor de scăpat printre degete, dar mare diferență! Că, de altfel, nimic nu mai e nou în sine, totul s-a făcut deja.

Dar un lucru pe care pui mâna cu viziunea ta, cu însuflețire și bucurie nu mai e o imitație, e nou și valoros prin tine.

Am mai înțeles că nu vorbea neapărat de gulerul meu de blană artificială. Și nici doar despre lucruri. Nu fusese de la început (la fel cum nici răspunsul), dar devenise un pretext să vorbim despre oamenii care joacă aparența, care imită prost.

Orice vine nou înspre noi și intră în prima cameră din creier, cea mai ușor de accesat, dar și cea mai aglomerată,  și rămâne acolo, nu pleacă mai departe în creier, cu atât mai puțin în suflet, e doar o imitație. E informație tocită, cum spuneam în liceu, nu și învățată.  Așa ajungem să vrem să-i învățăm pe copii, prin discursuri, să fie blânzi și buni, noi înșine, duri și reci; să fie deschiși și receptivi, noi, închiși și goi; să nu lovească, folosind însă educativa palmă la fund; să fie încrezători și curajoși, dar cu subtila rușinare; să fie tot mai buni în fiecare zi, dar sub amenințarea retragerii iubirii.

Imităm concepte și idei. Și o facem atât de prost pentru că nu le simțim!

Sursă foto aici.

Față de tine.

Față de el, am scris zeci de rânduri cum. În fața ta, va învăța să construiască grimase, gesturi, comportamente, care, cu timpul, vor ajunge o mască atât de natural lipită de fața lui, că o să-i pară că-i chiar el, din păcate. Dar știi ce? El poate că va avea șansa să te ierte și să se elibereze de tine și de toți pe care-i ascultă conștiincios. Tu?! Îți scapă printre degete firicelele, alea mărunte, dar semnificative, și rămâi în mâini cu trofeul, imaginea copilului care nu te face de râs în lume.

Dacă tu crezi că doar tu-l înveți pe el, trăiești într-o iluzie din care ai să te trezești dând vina pe adolescență, anturaj, școală, societate.

N-ai s-ajungi să-l cunoști. Și, hei, astfel, pierzi șansa de a te redescoperi pe tine. Aștepți în gară, cu spatele la peron, în gardă, cu ochii când cercetând hoții din jur, când fixând bagajul în care ai tot ce ai, în timp ce trenul tău se îndepărtează. În vâltoarea în care te-au aruncat cei pe care i-ai ascultat tu și pe care societatea încă o întreține subtil, a iluziei perfecțiunii educației, a copilului apretat, pierzi realitatea copilului, cea mai sinceră oglindă a ta.

N-ai s-ajungi la măreția și puritatea sufletului lui. N-o să-ți spună ție despre dumnezeul din oameni, n-o să-ți definească fericirea așa cum o vede el și cum n-ai citit în nicio carte până acum, n-o să-ți povestească despre viață într-o logică pe care o auzi doar la conferințele Ted, n-o să-ti dezvăluie nimic din genialitatea lui. Dar nici n-o să te scufunde prin experiențe ca un val care te bagă din nou la fund după ce apuci să iei o gură de aer, pentru că asta e viața cu un copil nelegat cu ‚Trebuie!’.

Copilul ăsta nu mai e cum erai tu și cum erau copiii odată, slavă domnului! Copilul ăsta te ajută să faci curat în tine, să mături rușini și vine, frici și angoase, dacă-l asculți.

Copilul ăsta se zbate în brațele tale să te învețe că e în regulă să nu împarți dacă nu vrei când ție ți-e rușine să faci ceva ca să-i aduci jucăria din mâna altui copil, când, de fapt, ți-e teamă să nu te judece ceilalți că esti rea. Ai putea să înveți de la el să fii la fel de blândă cu tine cum ești cu ceilalți, nu acolo, pe loc, ci acasă, în tihnă, gândindu-te la situație, și să fii recunoscătoare copilului tău, sau ai putea să nu vrei să te gândești la nimic și să-l faci pe el să te asculte, acolo, pe loc, doar ai datoria să-l înveți lecția generozității.

Copilul ăsta vorbește peste tine despre drepturile lui, despre respectul care nu cunoaște vârsta și care nu datorează nimic acestui număr, despre dreptate și adevăr, despre libertate de simțire și exprimare, iar tu te faci mică, mică, ba chiar zâmbești obrajii roșii și încerci să înăbuși entuziasmul revoluționar, adesea interpretat ca tupeu, al copilul eliberat de eterna ‚Ce-a fost întâi, oul sau găina?’. Ai putea să înveți de la el să fii asumată. Cum ești cu el acasă, așa să fii și în lume. Să-i întreții entuziasmul, care are rădăcini în tine. Să spui cu voce tare că tu l-ai crescut așa. Fără teama că n-o să mai aparții grupului.

Copilul ăsta de azi, dacă nu tace și ascultă, te poate învăța atâtea despre frumusețea adevărată, aia care nu e împroșcată cu norme și standarde, aia simplă, pe care o porți cu naturalețe și fără cutremur în tine. Aia care întâi e a ta și pe care abia apoi o pot vedea și ceilalți. Te poate învăța din nou curajul, dar nu pe cel pe care îl ai bolduit în minte, care e opus fricii, ci curajul de a merge mai departe, admițând că ți-e frică. Te poate dezvăța de perfecțiune.  

De dragul cui pierzi toate astea?

Sursa foto aici.

Am ajuns într-un moment al vieții mele când am înțeles niște mici, dar semnificative diferențe. Una dintre ele e asta: corpul viețuiește, mintea supraviețuiește, doar ființa poate să trăiască. Și poate să trăiască mult!

Până să înțeleg asta, mă auzeai bravând că eu nu-mi doresc să trăiesc mult. Mă uitam în jur la bătrânețea care mă înconjura și o vedeam schimonosită și cocârjată. Mă înfiora gândul la o viață întemnițată într-un corp greoi și neputincios, sugrumată într-o minte din ce în ce mai mică, atât de dependentă, dar atât de solitară.

Declicul s-a produs într-o secundă. Conduceam. Pe trotuar, un bătrânel îmboșcănat pentru o zi de toamnă blândă, cu tălpile băgate doar jumate în niște gumari care nu-i putuseră cuprinde cipicii de lână deja, sau poate că ei ar fi putut dacă bătrânul mai avea forța să împingă, cu o geacă de trening groasă de pe la vreun nepot, peste care își trăsese un ilic împletit de baba lui, dar care nu mai părea să-I fie alături, ori era mai bătrână și mai bolnavă ca el, că era descusută ici-colo și vechea ei peticeală, cu niște pantaloni de tercot gros, de pe vremea când era gras și în putere, ținuți pe talie cu un cordon care mi-a amintit de șnurul de la coarda de sărit. Bătrânul era în fața curții lui și se certa cu copiii care uitaseră să-i aducă măcar o cană cu apă, cu hoții țării, cu huliganii care nu-i lasă să guverneze pe ăia de la putere care vor să le mărească pensiile, cu vecinii, cu dumnezeu, mărunțind din gură și târșind cu gumarii frunzele uscate în lături, doar să nu mai fie în poarta lui. Ascuțenia feței îi arăta mânia și ura pe toți și pe toate, parcă și pe propriul corp, că încă mai trage de el. Grimasa era a omului orbit, dar nu de soare, care fusese înșelat în cea mai mare credință a lui: că, dacă muncești o viață, ții de femeie și de copii, nu furi, nu dai în cap, ăia de i-am enumerat mai sus o să-ți asigure o bătrânețe liniștită. Ceilalți sunt de vină pentru ce i se întâmplă, numai el nu. Hoții, huliganii, copiii, vecinii, dumnezeu, el nu.

Totul s-a derulat ca o secvență de film, doar că era realitatea pură desfășurată în ochii mei și care avea să mă trezească.

Unde alergăm zi de zi? Spre ce? Cu ce așteptări pentru bătrânețile noastre? Sub ce pretext amânăm să trăim?

Acum, nu-mi doresc să ajung nici la 80 viețuind sau supraviețuind, dar zău că nimic nu mi-ar face ființa mai împlinită decât să trăiesc peste 100 de ani.

Când am dat peste filmulețul de mai jos, din care am să iau doar ce-mi trebuie pentru a explica mai pe larg ce înțeleg eu prin a trăi mai mult de 100 de ani, mi-am amintit de bătrânel și ce m-a trezit atunci.

Dacă vă întrebați, ca și mine, care este secretul longevității și ce-i face pe unii să trăiască mai mult decât alții, o să fiți uimiți că nu o alimentație sănătoasă, nici faptul că au făcut mulți copii, sau că au dus o viață activă, sau că s-au îngrijit de sănătatea corpului lor, sau că n-au avut ori au renunțat la vicii, nici măcar o gândire pozitivă. Iată care spune un studiu că sunt cei mai importanți doi predictor pentru o viață lungă:

1. Integrare socială (social integration)
2. Legătura cu familia și prietenii apropiați (close relationships)

Vreau să încep cu al doilea predictor. De când mă știu, las intenționat la final ce-mi place. Copil, dacă aveam două cupe de înghețată, una de caco, alta de vanilie, o mâncam pe cea de cacao întâi, că-mi plăcea mai puțin, dar o mâncam cu bucuria că ce e mai bun urmează încă.

Deci, close relationships. Cred că acesta este cercul nostru intim, de confort și siguranță. Sunt relațiile cu oamenii care ne iubesc așa cum suntem, cărora putem să le arătăm temeri, slăbiciuni, greșeli, visuri care pot părea de nerealizat, iar ei nu ne întorc spatele, nu ne judecă, nu se grăbesc să pună o etichetă, nu ne critică constructiv, care ne ascultă, se bucură cu noi și sărbătoresc existența noastră în viața lor, ne îmbrățișează chiar și numai cu o privire. Sunt oamenii care ne iubesc, și punct! Dacă-i avem în viața noastră, trăim mai mult. Și-i avem nu pentru că suntem norocoși, din noroc îi putem avea alături doar pentru o vreme, ci pentru că ei au găsit la noi întâi toate astea.

Acum, despre cel mai important predictor, o surpiză pentru cei mai mulți dintre noi, pentru longevitate, social integration. Se referă, spune studiul, la cum și cât de mult interacționăm cu oamenii pe care îi întâlnim în fiecare zi.

Am înțeles că facem parte din lume. Iar, pentru ca lumea să ni se deschidă chiar și cu oportunități la bătrânețe, nu e suficient să ținem de nevastă și de copii, să nu furăm și să nu-i dăm în cap.  Adică, corpului și minții noastre poate le este de ajuns cât să supraviețuiască, dar ființei noastre nu. Și vine vremea când ființa noastră încă vrea și poate, dar n-o mai ajută nici corpul și nici mintea.

Cred că e foarte important să ne înconjurăm de oameni, să fim cât de prezenți putem noi în viața de zi cu zi, să zâmbim un “bună dimineața!” femeii de serviciu pe scară, să facem schimb de păreri cu doamna de la magazin, dar nu din politețe (politețea mi se pare o normă socială care, deși pare că ne apropie, ne îndepărtează unii de ceilalți), ci pentru că am înțeles că toți suntem parte dintr-un întreg. Nimeni nu e mai presus ca nimeni, fiecare dintre noi are de învățat pe cineva ceva și are de învățat de la acel cineva altceva.

E un schimb natural care ne ține ființa vie.

Să fim deschiși, să acceptăm diversitatea oamenilor, să râdem, dansăm, glumim mai mult, chiar dacă asta înseamnă să dormim mai puțin. Să renunțăm la cum trebuie să fie oamenii din jurul nostru și să îi plăcem pentru ce sunt ei.

Și vom trăi mai mult. Altfel, doar supraviețuim până când ajungem doar să viețuim, întocmai ca bătrânelul de pe Baba Novac.

Sursa foto aici.

Domnișoara învățătoare organiza serbări foarte frumoase, adevărate evenimente, apreciate de întreg corpul profesoral, la care participa cu plăcere și onoare doamna director a școlii. Făcea și scenete. Eu niciodată nu am avut rolul principal, deși știam toate rolurile și le-aș fi interpretat cu dăruire. Nici măcar rol secundar. Cel mai adesea, făceam parte din decor... În Dumbrava Minunată, am avut cel mai frumos costum de copac din pădure. În Domnul Goe, nu am încăput. La o altă serbare, am fost una dintre păpușile prințesei. Îmi motiva că sunt mică de înălțime, apoi, când m-a tuns mama, pentru că îi era prea milă să ne mai trezească cu noaptea-n cap ca să ne împletească, cât să nu răzbească nici cel mai mic fir din coadă, părul înainte să intre schimbul unu, a făcut observația că prințesele au părul lung, ba că am părul prea bogat, că am vocea prea puternică. În clasa a patra, domnișoara învățătoare a considerat că este foarte potrivit să organizam un carnaval și un concurs de dans.

La carnaval, am ales să fiu prințesă, dar erau deja prea multe și domnișoara mi-a sugerat să încerc costumul de țigancă. Atunci, mama s-a întrecut pe ea pentru ca eu să strălucesc în rolul "vieții mele". Tataia mi-a confecționat o salbă de bani, matușile mi-au oferit mărgele și brățări, mama a cumpărat (cu greutate cu care găseai materiale pe atunci) un material darnic în culoare, din care mi-a croit mamaia o fustă lungă și cloșată. O prietenă a mamei și-a stricat o cămașă frumoasă, galbenă, din pânză topită, pe care mama a taiat-o pentru mine. O cunoștință de-ale mamei de la țară mi-a oferit un batic înflorat, specific etniei. Mi-a cumpărat dres roșu, pantofi colorați și mi i-a murdărit de parf. Mi-a pictat o aluniță. Am avut părul, cel prea bogat, liber și rebel, doar o codiță împletită cu planglică roșie și... atitudine!

Nu am fost o copilă îmbrăcată în țigancă, ci o țigancă. Am ajuns în fața clasei, am dansat țigănește, apoi, m-am așezat pe jos, în capul oaselor, am scos din sân un pachet de cărți de tarot și mi-am interpretat rolul memorabil:

"Haideți la baba, să vă zică baba unde o să mergeți în vacanță..."

Priviri, aplauze și felicitări!

A urmat concursul de dans.

În ziua în care colegul meu de bancă m-a ridicat până la dumnezeu cu întrebarea dacă vreau să-i fiu parteneră, învățătoarea a reușit să mă dărâme cu decizia de a mi-l lua. Se potrivea mai bine la înălțime, zicea, cu o altă colegă. Nu aveam de ce să mă supăr, mai zicea, era o nimica toată. Și mi-a oferit, în schimb, ca partener, un coleg nou venit la noi în clasă, un băiat, în aparență, retras, timid și ușor împleticit, Tudor. Mă durea gâtul de la nod, dar nu m-am împotrivit. Acasă, i-am sărit în brațe mamei mele și am plâns cu o suferință care credeam că n-o să treacă niciodată.

Mama a făcut rost de numărul de telefon al părinților colegului Tudor și le-a cerut permisiunea de a-l învăța pe băiatul lor să danseze. Nu ea. O rugase pe o vecină, elevă la liceu, să ne ajute să ne mișcăm în ritm de dans ca o pereche. Eu și Tudor am repetat la mine acasă.

Eram șase perechi. Aveam un tricou alb simplu și o fustă roz, cloș, cât palma, dar pentru care mama și-a sacrificat o rochie.

Și adrenalina care-mi ardea obrajii. Parcă-i simt. Parcă mă și văd. Și pe Tudor. Era atât de sigur pe el. Nu mai era Tudor pe care toată lumea îl știa ca băiatul cu ochelari, conștiincios și rigid. Eram atât de o pereche! Doar doi copii, dar care-și găsiseră forța aia din interior, aia care-i făcea, ea singură, să iasă din mulțime. Eram până și pentru noi o mare surpriză. Numai așa pot să-mi explic cum putea corpul nostru să audă indicațiile coregrafice ale minții în bufniturile inimii. Știu că-ți par mari cuvintele pe care le-am ales aici, dar nu-s ale mele, sunt ale copilului. Eu doar am încercat să traduc, așa cum m-am priceput, un tumult al unui copil.

Am câștigat concursul de dans. Și-mi vine aici o vorbă care spune că poți avea totul neavând nimic (exterior), sub auspicii chiar.

Mama putea să se ducă peste ea și avea tot dreptul. Era un act de nedreptate care i se făcuse copilului ei. Și nu primul. Cu urme care ar fi putut să rămână pe veci în sufletul minionei. N-a făcut-o. Iar urmele ascuțite de tocuri ale învățătoarei s-au simțit mulți ani, dar n-au rămas pe veci, pentru că în ele a răsărit un copac de curând. Unde aș mai fi plantat eu convingerea că am tot ce-mi trebuie în mine? Poate că aș fi plantat-o și singură la un moment dat, dar crezi că ar fi prins rădăcini atât de viguroase, care să-i permită copacului să rămână în picioare după fiecare furtună?

Mă uitam în jur și nu știam de unde am nebunia că pot orice îmi doresc, pentru că nu-i curaj, e mai mult de atât. Pur și simplu, pe mine teama nu mă oprește pe loc. O simt, nu e că nu o simt, dar mă duc înspre ea știind, nu știu cu ce parte a minții știu asta, că sunt mai puternică. Acum știu. Și sunt recunoscătoare vieții că mi-a dat o mamă care a intuit asta.

Nu vă feriți copiii de frustrări! Le simt până în măduva oaselor, e adevărat. Dar vă au pe voi, ca să le arătați că se au pe ei și au totul!

P.S. Mulțumesc, Ioana, pentru ajutor. N-aș fi reușit să spun povestea la fel fără fotografia originală și fără imaginea cu fusta pe care mama a păstrat-o cu sfințenie.

Rareș mi-a zis ieri că abia așteaptă să înceapă școala. Primul gând de bucurie naivă s-a dus spre speranța că-i e dor de școală pentru școală. Mi-a trecut repede, n-avea cum. Ți-e dor de colegii tăi?, l-am întrebat retoric. De fete!, mi-a dat el cu retorica-n cap. Bine, și de băieți, dar fetele mă și plac. S. mi-a zis că-i place că desenez frumos, M. mi-a zis că sunt un gentleman, iar M. râde mereu la glumele mele și mi-a zis ‚Rareș, ești un glumeț!’. Hei, l-am întrerupt, deși părea că mai are cel puțin încă o calitate văzută și plăcută, scuze, dar e importat să spun asta acum. Și  mi-a ieșit cu mult entuziasm, egal cu surpriza revelației pe care o avusesem: Rareș, fetelor le place la tine ce-ți place ție la tine!

Celorlalți le place la noi ce ne place nouă la noi!

Tu observi asta?

Și el, și soțul meu au făcut ochii mari.

Păi, uite. Tu ești frumos fizic. Și nu, nu te văd eu frumos, chiar zice lumea de tine că ești frumos. Ți-a zis vreo fetiță că te place pentru că ești frumos?

- Nuu!... ?!. Și e ciudat cum o simplă silabă poate conține o întreagă argumentație necuvântată: ‚Nu, și eu nu sunt frumos. Știu că tu zici asta, doar ești mama mea, dar nu e așa. Și mă enervează și că vrei să mă convingi. Eu nu mă văd frumos, bine?!’

- O-k, lasă asta. Ce-ți place la tine?

L-am lovit fix la țintă. A înțeles imediat. Și mi-a dat dreptate. Lui îi place la el că e artist, că e spriritual, că e iubăreț și știe să fie atent și grijuliu cu fetele.

Era între mine și el. O discuție cum avem multe și pe care pe soțul meu le aplaudă de pe margine de multe ori.

Apoi, m-am trezit că mă gândesc la asta ca și cum el mi-ar fi spus-o mie. Și-mi plăcea să tot repet: Celorlalți le place la noi ce ne place nouă la noi! Bine, și ca să nu uit și să-ti spun și ție. :)

Ce tare!, mi-am zis. Deci, asta e. Și e simplu, simplu de tot. Oamenii văd în noi. Simt cu un simț pe care nici nu știu că-l au. Simt când arătăm și afară ce văd ei înăuntru. E ca și cum s-ar acorda la o stare (pe care o transmitem pe căi de care nu suntem conștienți, nici unii, nici ceilalți). De plăcere, dacă la noi în suflet e armonie.​ Noi le "spunem" ce să placă și ce să nu placă la noi.

Eu m-am liniștit. Nu e ca și cum de acum înainte toată lumea o să mă placă, dar măcar știu ce am de făcut. E ca la doctor, când ți se pune un diagnostic.

Sursă foto aici.

Îmi intră, zilele trecute, în newsfeed pe facebook un articol care face referire la îmbunătățirea calității vieții prin dans. Știu că e remarketing (pentru cine nu știe, o unealtă de vânzare prin care google, facebook etc. îți reafișează un conținut, să-i zicem, pe care l-ai mai accesat, îți reamintește că ai fost interesat de), că mi-am propus, de ceva vreme, să mă întorc la prima mea pasiune, dansul, și caut locul perfect pentru mine să o reînvii.

Am dat curs link-ului, era scris ușurel, fără prea multă documentare, dar m-a provocat să caut mai departe pe temă. Așa am aflat că o echipă de oameni de știință de la Centrul German pentru Boli Neurodegenerative din Magdeburg, Germania, a inițiat și condus un studiu a cărui concluzie clară a fost că procesele de îmbătrânire din regiunea hipocampului din creier pot fi inversate.

Hipocampul, citesc pe wikipedia, este parte a sistemului limbic și o componentă majoră a creierului. Știam și am tot scris despre sistemul limbic, baza neurală a emoțiilor, mult în asociere cu componenta lui numită amigdală, un fel de desagă cu emoții, cu care și venim pe lume plină, se pare, deloc până azi despre celelalte părți: hipocamp, cortex cingular, cortex olfactiv.

Hipocampul s-a demonstrat că joacă un rol esențial în învățare, în trecerea informației din memoria de scurtă durată în memoria de lungă durată precum și în orientarea și navigarea individului în spațiu.

Odată cu înaintarea în vârstă, se produce o degenerare în structura creierului la nivelul hipocampului, manifestată prin tulburări de învățare, memorie și echilibru. Studiile de rezonanță magnetică indică o rată de atrofiere a hipocampului de 2-3% la fiecare 10 ani și, după vârsta de 70 de ani, de 1% anual. Atrofierea poate fi accelerată de o îmbătrânire patologică, cum ar fi în Alzheimer.

Îm, memoria! Și derulez informația: semnele îmbătrânirii creierului în funcțiile lui cognitive și de echilibru pot fi inversate. Cum? Și aici vine minunata și deloc întâmplătoarea veste pentru mine: prin exerciții fizice, dar mai ales prin dans.

Studiul, publicat în iunie 2017, în revista Frontiers, la secțiunea Human Neuroscience, s-a întins pe o durată de 18 luni și a avut ca subiecți două grupe de vârstnici sănătoși cu media de vârstă de 68 de ani. Oamenii, femei și bărbați, au fost provocați să facă mișcare. Au fost comparate două tipuri de mișcare: un program tradițional de fitness (cu exerciții repetitive) și un program de dans special conceput, cu ritmuri și coregrafii noi săptămânal.

În acest studiu, se arătă că ambele tipuri de exerciții fizice (dans și mișcare de tip fitness) măresc acea zonă a creierului care scade odată cu vârsta și pot avea, deci, efect anti-îmbătrânire. În comparație însă, numai dansul a dus la schimbări comportamentale vizile. Diferența o face un plus de provocare pe care îl presupune dansul, cu pași, ritmuri, coregrafii noi. Mai mult, dansul necesită integrarea informațiilor senzoriale venite pe mai multe canale (auditive, vizuale, vestibulare, somatosenzoriale).

Ori, dacă dansul e dovedit că întinerește, de ce nu l-am practica și pentru menținerea tinereții din noi?

Cât despre mine, dansul mă face fericită de când mă știu. Este forma de expresie pe care o simt cea mai a mea, armonioasă și liberă. Când eram mică și dansam, nu vedeam pe nimeni în jurul meu. Eram liberă și părea că lumea s-a oprit în loc să privească spectacolul libertății. Era în mine o bucurie pe care nu o pot pune în cuvintele potrivite. Mă mai simțeam așa doar în vis, când puteam să zbor.

Cred că e o emoție în dans, ceva ce nu ține de corp și nu poate fi măsurat cu niciun aparat și care activează părți ale ființei cum nicio altă artă nu o face.

Nici nu mă mai întreb de ce am renunțat încet-încet la felul meu de a mă exprima cel mai liber. Nu mai contează. Important e că am să dansez din nou.

Mai multe despre studiu aici.

Sursa foto aici.

- Rareș, iubitule, cred că am să-ți par schimbată o vreme. M-am hotărât să-mi dau voie să fiu cum simt să fiu. Să nu mai țin în mine.

- De-aia ai țipat la mine mai devreme? Se juca pe jos cu figurinele și doar a ridicat privirea.

- Cam da. M-am controlat atât de mult timp, că s-ar putea să nu-mi iasă din prima furia fără să țip. Vreau să știi că nu fac asta ca să supăr sau să rănesc pe cineva, e doar începutul meu de a fi și cu mine la fel de blândă și înțelegătoare cum sunt cu ceilalți.

- Foarte bine, fii! Și s-a ridicat ca pregătit de un discurs măreț. Dar știi ce?! Uite, dacă tot vrei să-ți dai voie, dă-ți cu totul. Adică nu te mai gândi la ce înțeleg ceilalți. Poți să și țipi, eu n-o să mă supăr. N-am de ce, și eu țip. Și tu tot mă iubești.

Țipasem pentru că mă tot striga din baie să-l șterg eu, deși poate și o și face și singur. I-am răspuns că are șervețelele lângă, iar el mă striga din ce în ce mai tare și mai furios. Am deschis ușa și i-am țipat, se pare, că poate și singur, i-am aruncat pachetul de șervețele în brațe și am ieșit în glorie, închizând ușa după mine. NU L-AM ȘTERS EU!!!

E doar un exemplu. Un mic exemplu și cel pe care îl pot dezvălui și în relația cu care mi-e cel mai simplu să pun în practică schimbarea. Cumva, asta e ce simt că-si dorește de la mine. Deși copil, Rareș este un suflet bătrân, un înțelept. El este cel care m-a provocat, prin comportamentele, emoțiile lui, prin cuvinte chiar, să arăt cine sunt, cum simt și cum gândesc și celorlalți. Mi-a apăsat toate rănile, doar-doar am să le văd și-am să aleg să mă eliberez de rușine, vină, teamă.

Pot să spun că drumul spre mine a început, inconștient, de când am devenit mamă. De puțin timp, îl parcurg știind că o fac. Nu mă mai ajutau măștile, atunci am hotărât. Nici măcar pe moment, deși ăsta e rolul lor, al măștilor, să ascundă vulnerabilități, neiubite odată, în momentele în care simțim că ar putea să ne scape. Cu tot cu măști, tot neiubită mă simțeam.

Știi, desigur, dacă și tu ești ca mine, momentele alea când gândești cu toată convingerea una și ai da orice să ai tăria s-o exprimi, dar nu poți s-o spui cu voce tare pentru că mintea ta îți spune că ar însemna să fii în dezacord cu ceilalți, să iști un conflict, să atragi critici, să îndepărtezi oameni care s-au obișnuit ca tu să fii blândă și să zâmbești. Și ai de ales: să spui și vine avalanșa peste tine, sau să taci, sau doar să zâmbești, sau să te retragi. Dacă, orice ai alege, o faci cu un tremur interior sau cu efervescență e pentru că tu ai o rană, pe care ceilalți doar o apasă. La fel, dacă te găsești des în situații în care te simți nedreptățită, umilită, nevaloroasă, neiubită, trădată este pentru că tu ai o rană care țipă să nu-i mai tot pui plasturi și s-o vindeci.

Am purtat după mine atâția ani rănile umilinței și nedreptății.

Cred că ce-a fost mai greu a trecut. Am înotat prin negare, furie, resentimente, tristețe. Am dat nas în nas cu tot ce m-a afectat demult. Am tremurat cu cureaua lui tata deasupra mea, am văzut-o pe mama plângând până la epuizare, am reauzit cuvinte urâte și urlate. Atunci, se pare, am învățat că trebuie să fiu într-un anumit fel și să mă controlez la sânge ca să fie armonie. Măcar eu să nu mai provoc. Să fiu bună, blândă, de ajutor, împăciuitoare. Eram iubită așa și-mi era bine. Și am început firav să nu mai țin cont de mine și să mă gândesc exclusiv la ceilalți, să le anticipez nevoile, reacțiile la un cuvânt, la un comportament al meu. În centru erau mama și tata. Pe mama nu o mai voiam suferind, iar pe tata nu-l mai voiam furios și răzbunător. Eu lipseam. Ce știam eu pe atunci cât va săpa în mine nedreptatea și neascultarea de mine...

Să nu crezi că mai fac cuiva proces de intenție. Poate-ți pare ciudat, dar mă simt privilegiată că am avut șansa să trăiesc un context ca ăsta. Chiar cred că am avut nevoie să trec prin toate. Una e să te învețe cineva ce e nedreptatea și alta e să o trăiești tu. Îi cunoști toate ungherele și asta te ajută ca, atunci când ești pregătit să o scoți la lumină, să nu mai bâjbâi, să știi exact unde să o cauți. O cunoști atât de bine, că știi exact ce ai avea să-i spui. Dar știi ce e și mai ciudat?! Că, odată întoarsă la rădăcini cu tot procesul până la acceptare, n-am mai avut ocazii să vină avalanșa peste mine.

Nu e floare la ureche să fiu eu însămi. „A fi tu însuți într-o lume care face tot ce-i stă în puteri pentru a face din tine oricine altcineva decât tu însuți înseamnă a duce cea mai grea bătălie pe care o poate duce un om și a nu înceta niciodată să te lupți.”, nota Brene Brown, în „Darurile imperfecțiunii”, că a scris E. E. Cummings.

Dar, și dacă aș fi știut de la început ce presupune acest drum, tot cred că l-aș fi început. Nu știu dacă e curaj sau doar însuflețirea copilului care nu știe încă să meargă, dar își aruncă picioarele înainte mânat de unicul gând că va ajunge singur oriunde a vrut până atunci și n-a știut cum să ceară sau n-a fost înțeles.

În altă ordine de idei, și închei, frumusețea vine din interior. Și nu cred că există femeie mai frumoasă ca aceea ai cărei ochi oglindesc și pentru ceilalți frumusețea imperfectă, dar autentică din interiorul ei!

Domnu Trandafir, de Mihail Sadoveanu. Acum am recitit-o, acum-acum. Mi-a picat sub ochi pe laptop, după o căutare pe temă. Și n-am rezistat să nu o reînvii și în memoria ta.

Parcă am citit-o întâia oară. În copilărie, am parcurs-o ca pe o plăsmuire a autorului și nimic mai mult. Nu mi-a ajuns la suflet. Nu i-am deschis. N-avea cum să fie real Domnu ăsta, Trandafir. Era simplu și clar gândul că nu există asemenea învățător, atât de vie era încă pe sufletul meu ștampila rece și contondentă a învățătoarei mele. Dacă nu mă înșel, a fost prima scriere pentru care am făcut un comentariu literar. Cam atât.

Azi, acum, am găsit-o atât de reală și de grăitoare în locul elevului de primară care am fost și care ar fi avut nevoie de ochii Domnului Trandafir, de zâmbetul lui blând și de însuflețirea cu care le povestea copiilor.

„Și dintr-odată, dintre chipurile trecutului, care mă cercau unul după altul, unul rămase mai deslușit și-i zâmbii cu dragoste în piroteala care mă copleșea.

Era Domnu, Domnu Trandafir, învățătorul meu.

(...)

Uite, și acum mi se pare că Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scânteiau privirile și era și el mișcat când ne spunea despre mărirea strămoșilor. Când făcea un semn cu mâna, așa, într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut  și eu vedeam tot ce spunea glasul lui... Și, când mă gândesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu era un om foarte năcăjit, hărțuit de administrație, că cu greu își ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învățătura de toate zilele...

(...)

Ne-a învățat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca semințe bune ce au înflorit bogat mai târziu...

(..)

Tu bagi de seamă că nu-ți vorbesc de gramatică și aritmetică. Și nici nu-ți voi vorbi. Acestea se făceau bine; băieții învățau după puterile lor; dar sunt niște lucruri așa de neînsemnate când le pui față în față cu învățătura cealaltă, sufletească, ce ne-o da Domnu! Și ne-o da această învățătură nu pentru că trebuia și pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el și pentru că în acest suflet era ceva din credința și curățenia unui apostol.”

(fragmente din Domnu Trandafir, Mihail Sadoveanu)

Ei, cum e?!

Sursa foto aici.

Rândurile acestea mi-ar fi fost mir pentru inima bătând în ritm nou, cu totul străin, alternând între nerabdarea de a-mi ține copilul în brațe pentru întâia oară, însoțită de straniul sentiment de uimire că-l am, că-l voi vedea, că e el, cel pe care l-am simțit în pântece, și teama că n-o să știu cum să-l alin ca mamă a lui.  Pe alocuri, era paralizant. Dar, ca mamă, nu-ți dai voie să paralizezi. Tu  știi! Le-aș fi savurat ca pe un ceai cald cu levănțică și iasomie în serile cu ploaie rece, dacă le-aș fi găsit așternute pe o foaie de hârtie, așezată pe noptiera din rezerva de spital în dimineața zilei de 20 mai a anului 2010.

Le-am scris eu, iată, după 7 ani de când sunt mamă, dar niciodată nu e prea târziu să transmit credința că o mamă are nevoie să afle și cum să-și hrănească/culce/îngrijească puiul, dar mai puțin decât să afle despre el chiar de la el. Ori, ca să aibă răbdare sa-l descopere, este foarte important să știe că bebelușul:

• simte tot încă din pântecele mamei;
• vine pe lume cu emoții deja în amigdală, parte a sistemului limbic din creier, un fel de magazie a emoțiilor;
• se naște cu 2 părți ale creierului dezvoltate: trunchiul cerebral și sistemul limbic. Toate celelalte părți ale creierului se dezvoltă ulterior și, foarte important, plastic, prin imagini, joc și joacă;
• în primii 3 ani, creierul face un salt cu care nu se va mai întâlni niciodată în viață. La vârsta de 3 ani, creierul copilului atinge până la 90% din dimensiunea pe care o va avea ca adult;
• poate fi stimulat să deprindă anumite abilități cu precădere în anumite perioade de timp, acele perioade pe care specialiștii le-au numit Ferestrele de Oportunitate (Windows of Opportunity) în dezvoltarea creierului. Ceea ce e cu adevărat spectaculos este, de exemplu, că fereastra de oportunitate pentru dezvoltarea limbajului este între 0 si 2 ani, când copilul nu vorbește. Creierul lui, atunci, creează rețelele vorbirii și, dacă i se vorbește corect, frazat, mult și explicit, el, când va începe să vorbească, o va face în aceiași termeni;
• se dezvoltă cognitiv în salturi. Săptămânile minune!  este cartea cuplului Frans Plooij și Hetty van de Rijt. Conform teoriei lor, bebelușul face, în primii doi ani de viață, 10 salturi în dezvoltarea lui mintală, primele 8 fiind traversate în doar primul an. Iar, când face un salt, poate deveni confuz și speriat, emoții care se manifestă în diferite comportamente.
• se confruntă cu stres și sunt mulți factori;
• plânsul este una din puținele modalități, dacă nu singura în primele luni de viață, de eliberare a stresului;
• după naștere, vede puțin spre deloc și numai culori intense, pentru că retina lui poate detecta doar un contrast mare între lumină și întuneric.

Acesta aș îndrăzni să spun că este parte din bagajul gravidei, cel scris, cuvinte și informații pe care i-ar face bine să le citească acolo, în spital, încă înainte de a-și ține puiul în brațe pentru prima oară.

Și, acasă, să o aștepte cărticelele Prin Ochi de bebe, un concept grafic inovativ, bazat pe toate informațiile enumerate mai sus, concluzii ale unor cercetări științifice de decenii, adaptat la nevoia de conectare a bebelușului la persoana de încredere, cel mai adesea, mama.

Prin ochi de bebe este o serie de cărți a Editurii Sierra Madre, dedicată bebelușilor cu vârsta cuprinsă între 0 și 12 luni, un instrument de relaționare cu bebelușii minunat. De ce spun chiar minunat? Pentru că sunt imagini mari, contrastante și sunt imagini fără cuvinte, ceea ce permite mamei să acceseze imaginația, să-si moduleze vocea după propriul scenariu al poveștii, să transmită bebelușului ei cât și cum știe ea că îl poate surprinde, fascina, stimula.

Prin ochi de bebe a ajuns și în România (vezi imagini de la lansare) grație creatorului, Kamil Ziegler, un tătic implicat și dornic să vadă, întâi, el lumea prin ochii bebelușului lui, pentru ca, abia mai apoi, să îl ajute să o cunoască. În sensul acesta și ca să ajute și pe alti părinți să vadă lumea din perspectiva bebelușului, a creat și o aplicație, Baby World, care poate fi descărcată de aici.

Cărticelele vor putea fi comandate online în scurt timp, de asemenea, vor fi prezente în librării, dar am și eu de oferit 3 dintre aceste interesante instrumente de învățare și conectare cu bebelușul.

[CONCURS] Hai să facem o leapșa a cărticelelor de azi până pe 4 decembrie, orele 00:00. Dă tag unei proaspete sau viitoare mămici, într-un comentariu pe pagina Jurnalul unei mame (click aici), și ea poate primi unul din cele 3 kit-uri #prinochidebebe (kit-ul include trei cărți în format clasic - Melcul, Zmeul și Furculița & Lingura - și Armonica, o cărticică pliabilă) pe care le am de oferit. Voi face extragerea în data de 5 decembrie. 

Mama cu tata se certau des, zilnic. Au fost într-o luptă continuă, ce zic, război. Tata cu mama, de fapt, de când îl știu. În contextul ăsta, copil, am trăit atâtea și atât de intens –  aș povesti una, care se derulează ca o secvență de film în mintea mea, dar nu e doar a mea și n-am dreptul să o fac -,  că aș fi putut ajunge să mă las de școală, să mă ascund de oameni, să mă apropii prea mult de iubirea fizică arătată de orice bărbat, să defulez în vicii, să rănesc la rândul meu, să (mă) pierd. N-am făcut-o. Cunosc cel puțin două persoane care, trăind într-un context asemănător, s-au rătăcit pe drum. Am fost sau sunt eu specială? Nu. Diferența stă în altceva.

Nu ce ni s-a întâmplat în copilărie ne-a afectat, ci ceea ce am înțeles noi în timpul fiecărei experiențe, cu o minte încă fantastică, și ceea ce a rămas în noi după experiență, în sufletele noastre nou-născute.

Dacă am avut lângă noi cel puțin o persoană care să vadă dincolo de suferința proprie, să coboare din trenul numit viață, să ne vorbească despre ce s-a întâmplat și să numească ce am simțit, dar cu un nume cunoscut, aceste experiențe sunt, de fapt, șanse de creștere. Am înțeles asta acum.

Tocmai pentru că am trăit ce am trăit și am avut-o pe mama foarte aproape, conținătoare și povestitoare după aproape fiecare situație grea, ajunsă mamă, sunt cu ușurință empatică la frământările copilului meu, mai disponibilă, cu răspunsuri la întrebări, conștientă de lumea magică din mintea lui. Iar, după ce se întâmplă să greșesc față de Rareș, că nu suntem perfecți și nu despre asta e vorba în a face mare un copil, am grijă de sufletul lui, pentru că știu ce pământ virgin e acolo și pentru că cineva m-a învățat odată și cum să-l cultiv. Și m-așez lângă el și-i vorbesc despre, de exemplu, cearta dintre mine și tatăl lui, la care a fost martor, care nu are legătură cu el, că amândoi îl iubim și că ne iubim mult și între noi, dar că am răbufnit pentru că am lăsat, poate, lucruri nespuse, că suntem furioși acum, dar că vom fi din nou bine. Huh!

Viața este un cumul de experiențe. De toate felurile. Copilul nu trebuie ferit din calea vieții. De altfel, cred că părinții care o fac trăiesc într-o mare iluzie. El are nevoie să trăiască și frustrări, și dezamăgiri, și conflicte. Chiar are nevoie. Iar de noi să îi fim povestitori. Cum să știe ce e una și ce e cealaltă fără a o trăi pe fiecare în parte? Cum să știe ce să facă cu sentimentul de durere produs de o dezamăgire, sau cum să știe cât de mult doare dezamăgirea în celălalt, astfel încât să nu o producă el?

Am scris cu gândul bun la mama. Și cu recunoștință.

Sursa foto aici.

8+7, scriu pe hârtie.

15, aud răspunsul rapid al artistului de clasa I, chiar înainte să pun semnul egal.

Ridic ochii brusc și mă uit la el într-un fel. Nu știam dacă să fiu încântată, speriată, supărată că... ‚Că ce? Are ambele mâini pe masă, suntem doar noi doi în casă!’

Ce?!, mă întreabă și adaugă și o privire drăguț-superioară.

‚Memorat în clasă, că acasă nu exersează la matematică’, îmi spun, și continuu să scriu. 9+8=? Tăcere. ‚Da, asta a fost!’, închid gândul de dinainte cu o concluzie logică.

17, zice.

Scriam săptămâna trecută despre puntea de care are nevoie copilul meu pentru a accesa creierul academic. Dacă nu ai timp să-l citești, ăsta e paragraful cheie:

„Am înțeles atunci că nu TREBUIE să-l învăț eu asta, și asta, și asta. Le învață singur. Tot ce are nevoie copilul meu de la mine și de la toți cei care îl vor învăța vreodată ceva este acea punte care să-l conducă de la creierul emoțional la creierul academic. Iar puntea asta poate să fie surpriza, plăcerea, sau tăcerea uneori, sentimentul de siguranță, de aparțenență, de acceptare, de înțelegere, ba și susținere a nereușitei lui nu ca o ratare, ci ca o etapă în procesul învățării. Punte ar putea să fie și sentimentul acela de frustrare că încă nu știe, dar nu, niciodată, frică, rușine, vină, comparare cu alții. Acestea nu fac decât să consume inutil energie, energie care este musai să fie adusă în corp din afară, suplinită cumva.”

Azi, povestesc un fapt divers care vine și-mi demonstrează mai mult, chiar genialitatea copiilor atunci când doar te conectezi cu ei. Dacă vei simți că genialitate e prea mult, numește-o gândire divergentă. Eu rămân la genialitate pentru că ce am început și urmează să povestesc are legătură cu matematica, o piatră de încercare, un fel de subsol pentru umanistul Rareș.

‚Rareș, hai să faci temele.’, îi repet deja ca o moară stricată. ‚N-am!’, revine răspunsul scurt, ăla de teme amânate pâna la limita oboselii. 'Hai, Rareș!', și sunt mama fermă cu care nu negociază. 'Biine, am, dar nu știu. Nu înțeleg la matematică. N-am înțeles în clasă.' Deschid caietul și văd operații cu trecere peste ordin simplificate, de genul:

9+5     = 14

9+1+4 = 10+4

Nu înțelegea ce e cu înșirarea de pe rândul 2. Am zâmbit, că-l știu. Nu ținuse ritmul cu doamna învățătoare și, apoi, a recuperat mecanic de pe tablă. Ar fi avut nevoie să facă pasul ăla înapoi, care l-ar fi ajutat să vadă de sus și s-o gândească singur, dar deja nu mai era relaxat.  Nu i-am zis nimic. Am vrut să vadă el. Și mi-am început pledoaria, că-s bună la asta.

În timp ce îi explicam, el se proptea cu coatele în masă și balansa înainte-înapoi scaunul cu picioarele, punea și scotea capacul de la stilou, a dărâmat caietul și s-a aplecat după el, se scobea în nas. N-a rezistat mult si bine că a izbucnit el, că nu știu cât mai rezistam eu. ‚Nu înțeleg nimic din ce spui! Nici la școală n-am înțeles nimic.’ ‚Știu și chiar te cred.’, l-am surprins, că mi s-a întâmplat de multe ori sa țip în astfel de momente. 'Ia, vino.' M-am așezat pe un scaun și l-am provocat să fie doamna învățătoare, cu fața la mine și cu spatele la peretele pe care ni l-am imaginat tablă. Doamna vorbea, iar eu am luat un creion și-l loveam ritmic în masă, am scăpat creionul și l-am recuperat, l-am întrebat pe colegul din stânga dacă are o gumă de șters, multe. Doamna râdea a recunoaștere și se oprea la fiecare manifestare a mea. 'Continuă, nu ține cont de mine', i-am zis printr-o mișcare a mâinii. Dar era prea evident ce aveam de demontrat și el suficient de inteligent, cât să se prindă. 'Biiine, da, chiar n-am fost atent. Hai, c-o să fiu.', m-a convins, relaxat fiind, că-i plăcuse mult jocul de rol.

Nu i-am explicat mai nimic, că n-aveam ce, doar i-am subliniat că șirul doi este un fel de ajutor pentru a ajunge mai simplu și pe căi deja cunoscute la rezultat. Am lăsat deoparte caietul și am luat o foaie de hârtie ca să exersăm tehnica de lucru.

8+7, scriu pe hârtie.

15, aud răspunsul rapid, înainte să pun semnul egal.

Ridic ochii brusc și mă uit la el într-un fel. Nu știam dacă să fiu încântată, speriată, supărată că... ‚Că ce? Are ambele mâini pe masă, suntem doar noi doi în casă!’

Ce?!, mă întreabă și adaugă și o privire drăguț-superioară.

‚Memorat în clasă, că acasă nu exersează la matematică’, îmi spun, și continuu să scriu. 9+8=? Tăcere. ‚Da, asta a fost!’, închid gândul de dinainte cu o concluzie logică.

17, zice.

- Serios?!

- Da, ce? E simplu.

- Păi știu că e, doar că descompui rapid în minte. E bine, e perfect chiar.

- Nu, nu descompun nimic, că mi-e greu așa.

- Dar?

- Fac mai simplu de atât.

- ?, din priviri.

- Păi, la prima, 17-2 fac 15, nu? Ai scris 8+7. Am pus la 7 o zece și am scăzut 2, cât îi mai trebuie lui 8 până la 10. La fel, pentru 9+8. Am făcut 18-1. Înțelegi? Hai, mai dă-mi.

Înțelegeam, da, dar nu înțelegeam de unde. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. 'Iubitule, asta e genialitate. Ăsta ești tu. Când nu ti-e teamă că nu vei ști, când nu pui presiune pe tine să faci ca alții și, mai ales, când ești atent, tu știi. Tu știi matematică, vezi?', i-am subliniat, pentru că știu că are nevoie s-o audă exact așa. Era de-a dreptul încântat. El știa despre el că nu e bun la matematică, de aici reacția de copil care vede întinderea mării pentru prima dată-n viață.

Nu-nseamnă că o să folosească metoda asta, sau c-o să fie vreodată as la matematică, ci că, odată puntea construită, copilul accesează zona asta din creier, gândirea divergentă de care am vorbit la început, o haină care-i vine ca turnată, dar pe care are nevoie să-i mai aduci aminte că o are în cuier.

Sursa foto aici.

Mama avea o vorbă, ‚Viața e o luptă!’, cu care ne îndrepta umerii ori de câte ori ni-i vedea un pic aplecați. N-o gândea ad litteram. Însoțea lupta de viață cu sensul de nerenunțare. Era, ca să zic așa, răgetul de forță al leoaicei care își simțea puii temători, altfel, iubitoare și blândă. Numai că eu, copil fiind, auzeam două cuvinte, viață și luptă, și le cunoșteam sensul propriu foarte bine. Drept urmare, am început să mă lupt. Cel mai greu mi-a fost să mă lupt cu mine ca să nu-i dau tatălui meu motive să se înfurie.

M-am întors din Thailanda, dintr-o altă lume, practic, cu gândul ăsta: Viața nu e o luptă!

Nu mai e! Cred că a fost! Și asta a ajutat. Într-un fel. Spre exemplu, am învățat într-un mod avid, am citit mult, luptându-mă pentru șansa mea, a copilului care, ca să obțină nota maximă, trebuia să știe tot, dar tot.

Și mai cred ceva: am avut nevoie să cunosc ce înseamnă lupta, ca să mă bucur cu totul de lipsa ei.

Lupta înseamnă frică. Iar frica nu e rea în sine, ba produce substanțe care salvează viața. Numai că frica asta ajunge să se insinueze în toate ungherele minții. E ca focul, necontrolată, mistuie. Consumă atât de multă energie!

Dacă ne luptăm cu viața, n-o mai trăim. Ori, viața nu e făcută să fie supraviețuită, ci ca să ajungem la finalul ei cu șansa de a vorbi despre cât de pline momente am trăit, despre cum am crescut și cât de multe am învățat. Viața nu e despre urât și frumos sau despre bine și rău. Viața nu se numără în momente trecute și viitoare. Rămânem cu momente trăite în prezent, simțite.

Iar noi ne luptăm în fiecare zi. Să avem dreptate, să fim mai sus, să demonstrăm, să câștigăm bani, merite, atenție. Până și în iubire ne folosim mai mult creierul, ceea ce e tot o luptă, când iubirea înseamnă simțire.

M-am întors mai puternică și mai în contact cu mine și cu ce pot să obtin eu fără frică. Dacă-mi doresc ceva și trebuie să mă lupt pentru acel ceva, din partea mea e ‚Nu, mulțumesc, nu e pentru mine!’ Nu mai dau din energia mea nimănui.

Copilul meu, ca să poate accesa creierul academic (termen inventat), are nevoie de o punte. Aș spune că toți copiii au, dar ar fi o îndrăzneală a unei mame care nu cunoaște decât experiența ei. Așa că am să vorbesc despre copilul meu și atât.

Pe Rareș l-am primit cadou. Știu, știu că a venit pe lume pentru el și că își aparține sieși și sunt ok cu gândul ăsta. Dar atâtea m-au învățat experiențele de mamă și felul lui de a cunoaște lumea, că sunt convinsă acum, după 7 ani de provocări, că venirea lui pe lume a fost și un buchet de flori pentru mine.

El m-a condus pe calea lui, iar eu am ținut ochii mari deschiși.

Era bebeluș, iar eu îl purtam peste tot și-i povesteam întruna, îi spuneam chiar și chestiuni administrative, dar într-un fel care îi capta atenția. Nu stiam pe-atunci de ferestrele de oportunitate, doar așa simțeam să-l introduc în lumea noastră pe omulețul care părea că vrea deja să alerge.

Era mititel, dar înțelegea totul, iar eu am început să introduc noțiuni. De, ieșiserăm în lume și erau copii care arătau că știu multe. Uite, culorile. Mi-amintesc perfect sentimentul de neliniște că al meu copil nu le identifica, deși joaca lui preferată era cu creioanele colorate. Și, câteva zile, în timp ce-i povesteam orice, mai scoteam din buzunarul meu de cuvinte numele unei culori. Îl întrebam ‚Ce culoare e asta?’, iar el ori nu-mi răspundea deloc, ori îmi închidea gura cu un iritat ‚Nu tiu!’. Până într-o zi când entuziasmului meu în fața galbenului frumos al unei păpădii, el  a răspuns: ‚Uaau, ute, mami, e ca soaiele!’. A fost ceva de genul ‚Așa vreau să mă-nveți!’.

Am înțeles atunci că NU TREBUIE să-l învăț eu asta, și asta, și asta. Le învață singur. Tot ce are nevoie copilul meu de la mine și de la toți cei care îl vor învăța vreodată ceva este acea punte care să-l conducă de la creierul emoțional la creierul academic. Iar puntea asta poate să fie surpriza, plăcerea, sau tăcerea uneori, sentimentul de siguranță, de aparțenență, de acceptare, de înțelegere, ba și susținere a nereușitei lui nu ca o ratare, ci ca o etapă în procesul învățării. Punte ar putea să fie și sentimentul acela de frustrare că încă nu știe, dar nu, niciodată, frică, rușine, vină, comparare cu alții. Acestea nu fac decât să consume inutil energie, energie care este musai să fie adusă în corp din afară, suplinită cumva.

Era elev la clasa pregătitoare, nu mai demult de anul trecut, când l-am rugat să nu mai deseneze în timpul orei. Explicația lui m-a pus serios pe gânduri: ‚Mami, creierul meu e ca o casă cu subsol și mansardă. Eu, la școală, când fac adunări și scăderi, trebuie să cobor la subsol, de fiecare dată. Și este foarte obositor. În plus, acolo e întuneric. Când desenez, stau la mansardă, unde e multă lumină și mă pot concentra mai bine. Înțelegi de ce desenez eu mereu?’ Dar am înțeles perfect. Școala merge înainte pe un sistem care nu mai este pentru copiii de azi. N-a fost nici pentru noi, dar i-am supraviețuit. Ori, lumea nu mai are nevoie de supraviețuitori, ci de reformatori.

Cu toate astea, cred că soluția nu este să mă concentrez pe ce nu reușește școala pentru copilul meu, ci să observ ce pot face pentru el eu, 1 la 1. Și să mă conectez cu el așa cum știu că are nevoie, astfel încât să își păstreze vie curiozitatea, creativitatea, capacitatea de a gândi divergent. Sincer, de multe ori, nu reușesc eu acasă, 1 copil la 1 părinte, să leg puntea spre învățare, pentru care eu una recunosc că nu este necesară o instruire anume profesională, doar o deschidere a ochilor spre cine e și de ce are nevoie propriul copil. La școală, cu atât mai putin. Nu e... timp. Rareș este 1 din 34 de copii diferiți, provenind din medii diferite, cu nevoi diferite, cu hărți ale creierului în stadii diferite de dezvoltare, cu pasiuni și aptitudini diferite. Drept urmare, ceea ce e demonstrat deja, la școală, un copil care încă funcționează preponderent emoțional și încă are nevoie de punte consumă foarte multă energie ca să învețe.

Ce pot să fac este să compensez acasă cu conectare, cu glume deja pe subiectul sărutului pe gură, cu muultă răbdare la teme, mai nou cu vizionat împreună, foarte implicat, filme motivaționale. Și să-l ajut cu suplimente naturale.

Am încercat multe, dar multe companii producătoare de suplimente cu vitamine, minerale, imunostimulente  etc. De când avea Rareș vreo 3 ani, m-am oprit la SECOM.  Și le-am încercat pe toate pentru copii de la ei, toate naturale, toate cu un gust plăcut, pentru administrarea cărora nu eram nevoită să inventez povești. I-am dat și First Defense, și Colostrum, și Aller Care (mai ales, Aller Care), Calciu sirop, Multi Vitamin & Mineral.  Si toate l-au ajutat. Acum, ia singur Cod Liver Oil, un supliment pe baza de ulei purificat din ficat de cod, cu gust natural de căpșune.

Fiecare părinte își consideră copilul un mic geniu în felul lui unic și este firesc și cât se poate de real. Plecând de aici, SECOM a inventat termenul Einstein-ism pentru a explica fenomenul. Acizii grași Omega-3 le oferă celor mici suport cognitiv, iar produsele care conțin ulei din ficat de cod sunt promovate sub acest concept jucăuș.

E bine de știut că uleiul din ficat de cod are un conținut ridicat de acizi grași esențiali polinesaturați Omega 3, EPA și DHA (creierul este 60% grăsime, dintre care 30% DHA).

Cod Liver Oil este siropul care chiar suplinește din afară energia pentru învățare, un ajutor de nădejde al creierului în dezvoltarea hărților lui, mai ales când nu e timp de punte si consumă energie ca o uzină. Susține atenția, concentrarea și capacitatea de memorare. Pe lângă asta, ajută la menținerea sănătății sistemului osos, la absorbția și utilizarea normală a calciului și a fosforului, ajută inima și ficatul.

[CONCURS] Până să cumperi Cod Liver Oil din farmacii sau să-l comanzi  de aici, înscrie-te la concursul nostru. Împreună cu Secom, mă bucur să pot oferi 5 kituri care conțin Cod Liver Oil +  SECOMpedia, o cărticică drăguță despre creier, accesibilă pentru cei mici.

Tot ce este nevoie să faci este să lași un comentariu mai jos, sau aici (în pagina de facebook a jurnalului) în care să scrii cât timp dintr-o zi petrece copilul tău la și pentru școală, cu teme, cursuri, meditații. Apoi, să-i dai o îmbrățișare. :)

Ai timp până vineri, 3 noiembrie, orele 00:00. Extragerea o voi face sâmbătă, 4 noiembrie, cu ajutorul random.org, când voi anunța câștigătorii. Succes și mult spor la îmbrățișat!

E greu să fii departe. O știu de la sora mea. În fiecare moment în care îi e dorul ăla dor, îl alină cu gândul că va veni acasă. Aproape în fiecare zi, se trezește cu bucuria că se va întoarce între ai ei. Și-și face planuri, îsi privește copiii și se entuziasmează la gândul că vor crește cu inima zburdând  în brațele bunicilor. Apoi, intră în contact cu sistemul belgian de sănătate, sau cu respectul lor instituțional pentru fiecare om locuitor al țării, sau cu deschiderea lor spre a face educație altfel, sau cu doar teama ei că, muncind acasă, nu va putea oferi copiilor ei ceea ce le oferă muncind la fel într-o țară străină, un trai decent, conectarea din timpul vacanțelor și, cel mai important, siguranță. Cât să câștige în țară, astfel încât să ofere atât de mult și să și achite în România creditul contractat pe 25 de ani mult mai repede, așa cum reușesc cu banii de acolo? Și balanța se înclină din nou. Pentru scurt timp. Că doru-i dor!

Și ca sora mea sunt mulți oameni plecați departe. Sunt familii întregi care își caută mai binele pentru ei și pentru copiii lor, străini de limba maternă și de cultura în care s-au născut. Sunt tineri care visează la un drum al lor și merg să studieze în afara țării, în sisteme gândite eficient și înspre un viitor sigur. Sunt tineri care aleg schimburi de experiență cu alți tineri din alte state, sau aleg să muncească pentru a se întreține pe drumul ăsta al lor, de multe ori, și pentru frații și părinții rămași în țara care nu oferă mai nimic. Sunt părinți care muncesc din greu în România pentru a-și susține copiii la studii departe, sperând că ei vor ajunge să nu mai muncească o zi în viața lor, pentru că asta înseamnă să-ți urmezi pasiunea.

Sunt părinți ce cară în fiecare zi povara dorului de copiii lăsați acasă, în grija bunicilor, mânați de neputința și neștiința a cum altfel să facă pentru a le asigura o viață lipsită de griji materiale. Și sacrifică momente de iubire împărtășită, luni, poate chiar ani. E greu!

De ani buni, între România și diaspora este un flux continuu de emoție de dor. De dor de acasă, de copii, de rude, de prieteni, de oameni vorbind în limba română, până și de geamul veșnic spart de la ușa de intrare în bloc, cum ar spune sora mea. Noroc cu tehnologia, datorită ei emoția asta tot e plânsă, veselită, vorbită, într-un cuvânt, domolită prin telefon, pe whatsapp, viber, skype.

Dar este și un flux continuu de bani, care, să nu uităm, sunt unul din principalele motive pentru care românii (cei mai mulți, părinți) aleg calea depărtării de ce le e mai drag. Muncesc și economisesc.  Pentru ei și pentru toți aceia pentru care transferul internațional de bani a devenit rutină lunară, poate chiar săptămânală, există TransferGo. Compania, înființată în anul 2012, în Lituania, activă pe piața din România din iunie 2015, oferă servicii de transfer rapid de bani online între 45 de țări din întreaga lume, la costuri mai mici decât băncile si sumă garantată la destinație, fără vreun cost ascuns.

“Oferim un serviciu esențial emigranților care muncesc din greu în țări străine și care au nevoie să trimită bani acasă ieftin, în timp real și în condiții de siguranță. Unii dintre ei fac transferuri săptămânale, prin urmare au nevoie de soluții eficiente. TransferGo își dedică eforturile pentru a-i ajuta pe aceștia să-și sprijine familiile, deoarece compania a fost fondată chiar de către o echipă de migranți. Suntem bucuroși să putem susține muncitorii de peste hotare pentru că știm că ei au nevoie de ajutor cel mai mult", a declarat Daumantas Dvilinskas, CEO & Co-fondator TransferGo.

Mărturisesc că nu l-am folosit încă, dar mi-am făcut deja cont. Noi călătorim mult și ne-am propus și mai mult în afara țării și nu strică să economisim niște bani la plata în avans cu cardul a excursiilor noastre. Ori, în vreme ce băncile percep o taxă medie de transfer de 10 ₤, TransferGo are o taxă fixă de transfer de de 0,99 ₤ pentru bani livrați în următoarea zi lucrătoare, 1,99 ₤ pentru bani livrați în aceeași zi sau 2,99 £ pentru bani livrați în doar 30 de minute. Mai rapid, dar și mai transparent, pentru că, înainte de a trimite banii printr-un click, ești înștiințat în timp real de cursul de schimb practicat și, mai mult decât atât, destinatarul primește suma care a fost rezervată de către tine, expeditor, indiferent de fluctuațiile valutare. TransferGo își permite asta și să ofere și costuri mai mici datorită sistemului inedit: banii sunt transferați local-in local- out.

N-aș fi scris despre dacă nu m-aș fi asigurat întâi că este un serviciu sigur, transparent, rapid și la costuri reduse, simțitor mai mici decât cele oferite de serviciile de transfer de bani internațional existente pe piață. Sora mea îl folosește și mi-a confirmat că toate cele enumerate mai sus nu sunt doar poveste.

Cănd vei folosi TransferGo, să-mi spui și mie cât de simplu a fost și dacă și pentru tine a devenit cea mai convenabilă modalitate de a trimite bani online acasă. Află tot ce ai nevoie să știi despre acest serviciu pe site-ul companiei.

Sursa foto aici.

E greu și o spun din propria experiență, dar, dacă chiar ești în căutarea unei soluții pentru a îmbunătăți relația cu copilul tău, asta-i calea, relația ta cu tine. Restul (și mă refer aici la tehnici de cum să faci când copilul țipă, lovește, refuză etc.) sunt drumuri ocolite, instrumente pe care le folosești și funcționează o dată, de două ori, când ești motivat să pui în practică, dar obosești și le abandonezi.

Și e firesc să se întâmple asta.  „O mână încordată nu poate să frământe aluatul atât cât îi trebuie unui cozonac ca să-l mănânci cu ochii”, zicea mamaia. În ajun de sărbători, ea se trezea în zori, când noi, toți ai casei, dormeam, atât de în zori, că ne trezea deja aroma aburindă a cozonacilor. Era liniște, mamaia frământa și spunea rugăciuni, îngâna cântece religioase, își amintea din tinerețea ei și nu grăbea cozonacii. În timpul ăsta, mâinile ei frământau singure, orele zburau ca minutele. Iar cozonacii ei erau caalzi, pufoși și aveau gustul copilăriei. Secretul lor nu era nicidecum rețeta.

Așa și cu copiii, secretul nu e felul în care îi sculptezi, nici măcar felul în care te construiești pe tine în interacțiunea cu ei, el stă în liniștea cu care reușești să-i asculți când au nevoie de tine. Ori liniștea asta vine după ce ai făcut pace cu tine și cu tot ce ai trăit până atunci. După liniște, vine bucuria, apoi recunoștința că ai un copil care nu e, așa cum credeai, încăpățânat și neascultător, ci hotărât si ambițios. Și te bucuri de el.

Cel puțin, asta s-a întâmplat cu noi, cu mine și cu Rareș. Perspectiva asta mi-a fost deschisă de Gáspár. Acum câțiva ani, eram în căutare de răspunsuri la întrebări de mamă copleșită de energia, rebeliunea și încăpățânarea copilului ei când am confirmat prezența la o conferință susținută la Constanța de un terapeut pe al cărui nume neobișnuit nu-l reținusem. A fost prima dată când l-am ascultat vorbind pe Gáspár György. N-a vorbit despre copii, dar, în mod ciudat, acela a fost momentul în care s-a trezit în mine mama de care avea nevoie Rareș.

Era primul terapeut care vorbea despre el, nu din teorie, nu despre alții. Și și-a subliniat cu atâta sinceritate și seninătate vulnerabilitățile și a vorbit despre copilăria lui cu atâta acceptare, că mi-a întors, în cele câteva zeci de minute, viața cu susul în jos la propriu. A răvășit toate trăirile și convingerile de după copilăria mea. Eram în primul rând și cred că a observat. Am plecat de acolo bulversată, dar suficient de impactată, cât să vreau să fac o schimbare la mine.

‚Deci, starea mea de bine nu se datorează și nu depinde de ceilalți! Deci, copilul meu nu e o prelungire a mea!’, vorbeam cu mine. Atâția de deci, importanți deci, chiar dacă nu erau concluziile mele încă. Aveau să fie. Cred că, dacă vei participa la conferința Cultivarea inteligenței parentale prin curaj, compasiune și conectare, îți vei găsi propriile răspunsuri la întrebări.

Gáspár György este psiholog clinician şi psihoterapeut relaţional, specializat în hipnoza clinică, psihoterapia de familie şi psihoterapia integrativă, cu o experiență de peste zece ani în domeniul sănătății relaționale și, alături de alți doi experți, Urania Cremene și Diana Stănculeanu, va vorbi în Cultivarea inteligenței parentale prin curaj, compasiune și conectare. Evenimentul este moderat de jurnalista Paula Herlo. Paula este senior corespondent ProTV și producător al emisiunii „România, Te Iubesc!”

Conferința va avea loc duminică, 29 octombrie, la Biavati Events. Pentru detalii despre înscriere, programul evenimentului și subiectele de discuție, accesează pagina oficială a evenimentului. Te aștept acolo.

Cartea asta, Ploia curcubeu, e chiar o ploaie de bucurie și de magie. Nu trebuie să închizi ochii și să-ți imaginezi tu, pentru că ele, ilustrațiile și firul poveștii, te îmbie la imaginarea unei lumi. E ca si cum ai citi cu toate simțurile cartea.

Am mai citit cărți pentru copii, multe cu substanță, calde, vesele, dar, aproape de fiecare dată, am simțit să adaug măcar câte o onomatopee de la mine. Știi, când citești unui copil, interpretezi și, unde nu te ajută textul, improvizezi. La fel, când ilustrațiile din carte nu ajută ochii de copil să deschidă ușa imaginației, compensezi cu talent actoricesc. Tu ai de făcut din povestea din carte o poveste pentru copilul tău.

Aseară, am interpretat Ploaia curcubeu, o carte foarte profundă, de o profunzime copilărească, magică, și o carte sensibilă. N-am adăugat nimic, ba am răgușit schimbându-mi modulația vocii după scriitura plină.

Cartea le personifică pe Carla, libelula pe care aripile ei colorate diferit o poartă „zănatic” în ritmul emoțiilor pe care le trăiește, și pe Rița, bondărița cu o singură antenuță, dar strălucitoare. Vorbește, astfel, despre diferențele neacceptate dintre oameni și cum, dintr-o dorință arzătoare și curată, de-aia de copil, lumea se poate schimba, nu în bine, ci în diferit, mai vesel, mai colorat, mai neuniform, cât să încapă în ea cu bunătate toate acele diferențe, ba nici să nu se mai vadă. Printr-o ploaie curcubeu.

Am râs citind cum au chemat ele zânele, într-un spirit șugubăț și autentic. A râs și Rareș de cum am reușit să inventez „zânelucitulici”, dintr-o bâlbâială a lui „zânelucinăluci”.

Apoi, mi-am schimonosit fața și am articulat fiecare cuvânt în rolul viespei Misi, o învățătoare dură și cu multe suferințe: „Sunteți aici ca să învățați să zburați! Eu nu șterg nasuri mucoase și nici nu usuc lacrimi de pe obrajii îmbujorați de plâns! Nu vreau să aud decât fâlfâitul aripilor voastre! Niciun scâncet, niciun ‚Mama, vreau acasă!’” Dar și ea a fost schimbată de ploaia curcubeu.

La fel și Noa, cărăbușul morocănos, și melcul Uli, și furnica Zuzi, dar și părinții Carlei fuseseră atinși de ploaia miraculoasă.

Când am dat pagina care s-a dovedit a fi coperta, Rareș al meu a exclamat cu tristețe: „Îmmm, așa scurtă?!”, ceea ce înseamnă, Andreea, ca ai scris o poveste minunată!

Andreea Iatagan este omul blând și implicat din spatele a tot ceea ce citești pe Educație cu dragoste, iar Ploaia curcubeu este povestea pe care a inventat-o pentru fetița ei, Sofia, și pe care a ales să o împărtășească și cu alți părinți, să le-o citească copiilor. Cartea este deja în toate librăriile din țară, dar poate fi comandată și online de aici.

Puteam să merg la culcare. L-am refuzat pentru că voiam să plângă.

Ne uitam toți trei la Vocea României vinerea trecută. Era, într-adevăr, trecut de 22:30, dar ăsta nu fusese până atunci motiv pentru Rareș să ceară la culcare. Atenție, să ceară el la culcare, nu să-i fie somn! Îți știi copilul 7 ani într-un fel, într-un fel care necesita o tehnică aparte de introdus în pat, niciodată aceeași, ca și cum ai fi participat la olimpiada de imaginație, și, într-o seară, târzie, ce e drept, dar nu foarte pentru el, când chiar vrei să mai stai puțin să se termine emisiunea, care-i place și lui, culmea, auzi:

Mami, mi-e somn.

Ia zi, cum să te ajut?, am răspuns glumind, ca la o glumă de-a lui.

Vreau să mergem să ne culcăm! a continuat bățos.

M-am uitat la el și părea că nu glumește deloc, dar mi-am păstrat oareșice rezerve. Puiule, eu nu vreau să mă culc acum, dar tu, dacă ți-e somn, du-te liniștit în dormitor.

Dar nu vreau singur. Hai șiii tuu! Mi-eee soomn! Și începe să plângă. Și continuă, dar nu plânsul lui obișnuit, nici actual, ci unul vechi, al lui Rareș care nu exprima bine prin cuvinte ceea ce simțea, cu tras de mine, împins, țipat.

Haai! Acuum!, rostea cuvinte tărăgănate, le repeta continuu. Și, la refuzul meu, izbucnea într-un plâns hohotit, suferit.

Soțul meu i-a propus să meargă cu el în dormitor, dar copilul voia cu mami. Avea nevoie să plângă, clar, și, inconștient, știa că mami poate să îl ajute. Ba l-a și lovit pe tati când a insistat să-i ofere ce cerea urlând deja. Tati, conștient că nu poate susține manifestarea, s-a retras.

A urmat o jumătate de oră în care copilul meu de clasa I a plâns continuu, a țipat, m-a gonit de lângă el, s-a aruncat la mine în brațe, iar m-a impins. A transpirat.

Am stat lângă el și am reușit, în sfârșit!, să nu sufăr. Am putut să mă detașez de suferința mea. Nu era despre mine, ci despre stresul lui cu începutul de școală, cu teme, cu lipsa noastră de timp pentru el, cu din nou graba noastră continuă, cu TREBUIE, fără joacă afară. Nu mi le-a spus el, eu i le-am subliniat după ce a acceptat să stea foarte aproape de mine și să-l mângâi, iar el le confirma prin hohot de plâns, ca și cum i-aș fi apăsat pe o rană.

E greu dacă folosești asta ca pe un instrument care îl ajută pe copilul tău. E simplu numai după ce o faci întâi cu tine și ajungi să te accepți și cu ceea ce considerai până atunci slăbiciune. Așa, când plânge el, nu mai cazi în scene din copilăria ta, când plânsul era doar pentru cei slabi și, eventual, mai primeai și amenințarea că, dacă nu încetezi imediat, o să primești motive reale să plângi...

Plânsul este cea mai bună cale a copiilor de a se elibera de stres. După mine. Căi sunt mai multe. Aletha Solter vorbește în Lacrimi și crize de furie despre râs, verbalizare, joc simbolic și plâns ca fiind cele patru modalități prin care copiii fac față stresului și toxinelor emoționale. Am scris aici despre cei 6 pași de urmat când bebelușul plânge.

Plânsul îl ajută, deși pare că îl consumă. Știi cum e? Ca o oră de sport după o pauză lungă. În timp ce forțezi fiecare mușchi să își recapete forța, simți greutate, durere, epuizare. Dar ce se întâmplă chimic în corp seamănă cu hala unei uzine producătoare de energie. După acest efort fizic conștient, ai timp și dispoziție să le faci pe toate. Așa și plânsul. Conștientizat de părinte ca fiind o eliberare a copilului, nejudecat și înțeles (Să spun și susținut?! Spun!), plânsul face bine. În seara aia, tati a adormit, dar, după plânsul ăla strașnic, eu și Rareș am stat pâna după 12 noaptea și am râs mult și cu poftă. Nu povestesc, că nu-i tocmai de lăudat, pot să spun doar că din prostii imaginate și cuvinte de-alea, știi tu. :)

Sursa foto aici.

Când intru în Carrefour, nu pot sa nu trec pe la raionul pentru bebeluși. Și, dacă nu am timp sau mă zorește soțul, care, apropo, e sigur că aș putea să mă uit până și eu pe mine între drăgălușenii, aleg culoarul măcar ca rută spre zona care ne interesează. Doar-doar să arunc o privire.

Nu mai am bebeluș acum, dar urmează să fiu mătușă din nou. Și mă pregătesc. Ca să zic așa, am și motive să mă duc ca vrăjită după haine și produse de bebelusi. Iar acolo e raiul lor.

Și, și dacă n-aș fi viitoare mătușă, tot m-aș duce. E ceva, cred că amintirea perioadei pe care, parcă, n-am trăit-o suficient, n-am simțit-o cu totul. Și mai fur câte puțin. Proaspătă mamă, eram atât de decuplată de la nevoile mele și cum mă simțeam eu și atât de agățată de dorința de a fi o mamă bună pentru puiul meu și atât de convinsă că asta e calea, că, din afară, sigur se vedea ceea ce eu însămi pot să derulez acum zâmbind: un acrobat mergând pe sârmă, la zece metri de la sol, nu cu focus pe echilibrul propriu, ci cu frica să nu scape din brațe copilul.

Și, ca să fiu sinceră până la capăt, mă leagă câteva amintiri, hazlii acum, de Carrefour și raionul de puericultură. Pentru că ieșirile mele, de altfel, singurele mele ieșiri fără bebeluș, erau „excursiile” la hypermarchet, unde fugeam când adormea Rareșel și prin care alergam bezmetică după diverse. Toată goana era ca să mă pot opri în voie la produsele pentru bebelușul, puiul din brațele acrobatului, îți amintești. Toate îmi erau indispensabile și pe toate voiam să le am acolo pentru când va veni vremea lor. De toate aveam nevoie, și de toate-odată: și de țarc, și de centru de joacă, si de premergător, si de nebulizator (pe care chiar l-am folosit și-l recomand ca investiție!), halat și jucării de baie, multe lenjerii de pat, suzete, termometre de baie, de ureche, cu infraroșu, scaun de mașină, de masă, pernă anticolici, și de body-uri cu mânecă lungă, și din cele cu mânecă scurtă, să fie. Iar în categoria diverse intrau acum până și răsfățurile pentru părul meu, foarte important în economia îngrijirii personale de până atunci.

Ei bine, într-o seară, fugită de acasă, cu părul strâns într-un semi-coc în creștetul capului, nu natural, chiar foarte neglijent, cu cearcăne adânci nemascate, mirosind toată a lapte matern și scutece de nou-născut, cu pantaloni de trening și o bluză lălâie peste, mă simt prinsă de mână de cineva. Mă întorc și dau cu ochii de o femeie frumoasă, cea mai frumoasă femeie mi s-a părut atunci. Dacă n-aș fi fost atât de obosită, n-ar fi fost nevoie să mă întorc ca să știu că e o femeie, pentru că nările mele primiseră deja parfumul ei fin. Chipul ei era atent înfrumusețat, părul ei coafat purta mândru o pălărie cu boruri largi, accesoriu care completa o ținută elegantă. O fostă colegă.

Hei, Aura, ce faci? Dacă nu te-aș fi cunoscut, aș fi zis că fugi de mine. Ai trecut pe lângă mine, ti-am făcut cu mâna... Știam că o să te oprești aici. Cât are al tău? ‚Al tău’ ăsta, desi pierdută între biberoane, termometre, cărucioare, jucării și body-uri, m-a trezit la fel cum o făceau clopotele de la biserică, în fiecare duminică, până și cu geamul închis. Era și ea mamă. Și mi-a dărâmat toată construcția, menită să mă mintă că am motive să ies în halul ăla din casă. Mi-am promis că n-o să se mai întâmple, dar s-a mai întâmplat. Și să ies ca scăpată din casă, și s-o văd pe ea, la fel de frumoasă, la raionul de bebeluși. Știi c-am fugit de ea! Știi că tot m-a prins de mână!

Acum, mă amuz, că e de amuzat, atunci am înghițit în sec. Dar m-am răzbunat. Și m-am dus la raionul de puericultură de la Carrefour, nu elegantă, dar senină, cu soțul și un aparat foto, ca să surprind și să-ti arăt că:

• O mămică sau o mătusă, nașă, prietenă, bunică poate găsi orice pentru un pui mic într-un singur loc: hăinuțe si încălțăminte, produse pentru igienă și îngrijire, pentru alăptare, pentru hrănirea bebelușului, pentru joacă și mișcare, pentru somn și plimbare, pentru sănătate și voie bună.

• Mamele au nevoie să se ocupe, în primul rând, de ele. Nu, nu e egoism, așa cum ne-a rușinat societatea atâtea zeci, sute de ani, e calea firească spre starea de bine. Iar, când o mamă trăiește starea de bine, își umple rezervorul de energie pentru a putea „pompa” iubire înspre toți ai ei.

Prima temă la clasa I. Amânată toată ziua.

8 seara. După fiecare rând, își masa degetele, își freca mâinile, își întindea brațele îndreptându-și spatele, apoi, se revărsa pe spătarul scaunului cu un oftat îndelung, ca frânt de oboseală. Și putea să stea așa, într-un loc, muuult, nefiresc de mult pentru energia care-l caracterizează. N-am încercat, dar cred c-ar fi și adormit, dacă n-aș fi fost lângă el cu ‚Rareș, hai, mami!’ Și urmau alte cinci semne. Și iar pauză. Apoi, așezat mai bine în scaun, verificat dacă nu cumva și-a uitat ceva la școală, apă, pipi, foame, aduceri aminte. Eu, tot cu ‚Hai, Rareș, mai ai puțin!’, doar că nu la fel de înțelegătoare.

La al patrulea rând, părea că e un început de sfârșit. Nu mai pot, da’ chiar nu mai pot! E prea mult. Și mai am și fișa asta cu semne oblice. Nu, eu nu mai pot! Se făcuse târziu. El era obosit, eu din ce în ce mai tensionată.

La un moment dat, am explodat: Serios?! De la puncte și linii?! Uite ce e, Rareș, asta e temă și nu vreau să mai discutăm dacă mai poți sau nu. Tema trebuie făcută! La așa reacție de fost copil cocârjat de temele care trebuiau făcute, nu puteam primi un răspuns care să-mi placă, desigur. Rareș a aruncat furios stiloul pe caiet, a pătat foaia și am făcut ceea ce am urât că a făcut mama cu munca mea tot la prima temă din clasa I, i-am rupt foaia. Și, la fel ca mama, după, aș fi vrut să nu fi făcut asta.

Copilul meu de 7 ani, copleșit de tot ce năvălise peste el, s-a ridicat de pe scaun fără să scoată un sunet, m-a ocolit natural, a ieșit din cameră și, în nici douăzeci de secunde, îl aud vorbind și-nțeleg că vorbește cu mama:

‚Mimi, poți vorbi puțin? E despre mami.’ Și-i povestește plângând drama lui, cu o mamă care nu-l înțelege, „care pare că a înnebunit”. ‚Mimi, dar ea zicea că nu vrea să fiu primul la școală, că n-o interesează nota, ci că eu știu, că-și dorește ca eu să învăț cu drag, ce-mi place, să fiu curios, să fiu mai bun în fiecare zi. În ritmul meu. Acum, trebuie! Și mi-a rupt foaia cu toată munca mea, iar acum TREBUIE s-o iau de la capăt!’

În timp ce vorbea și plângea la telefon, am avut timp să-mi amintesc cât de greu mi-a fost mie, tot copil rebel și așteptat la joacă afară, cu primele litere de mână și cum acele câteva propoziții de citit din abecedar mi se păreau roman.

Acum, adult fiind, am conștientizat ce mă durea cel mai tare, nu mâna de la scris, ci că mama, cel mai bun om de pe pământ, ființa care nu m-a pedepsit niciodată și le-a înțeles până atunci pe toate ale mele, îmi repeta: ‚Nu există nu pot, doar nu vreau! Tu ești deșteaptă și puternică și poți!’ Iar eu aveam nevoie să mă ia în brațe și să-mi spună ca știe că mi-e greu, că mă înțelege, nu că pot. De atât aveam nevoie, de atât au nevoie toți copiii carora le e greu cu temele.

M-a ajutat să retrăiesc. Și mi-am luat copilul în brațe și i-am povestit cum a fost când mi-a rupt mie mama foaia (ceea ce mărturisise deja mimi la telefon), că-mi pare rău că am făcut asta și că-l înțeleg mai bine ca oricine. După ce a plâns, doar i-am amintit cât de greu i s-a părut prima dată la tenis și cât de în forță și sigur lovește cu racheta acum. Și ne-am liniștit amândoi.

Acum, are 7 ani și colaborăm lin. A nu se înțelege că nu mai avem conflicte! În ziua în care nu vom mai avea furtuni, voi ști că nu mai avem nimic de învățat. Doar că acum are argumente pentru Nu!, nu mai e Nu! cum era acum nu mai mult de 2 ani, doar pentru că simțea că eu tânjeam după un Da!. Nu s-a schimbat el, m-am schimbat eu. El a rămas minunat! Rebel și minunat.

Ei bine, dacă citești asta înseamnă ești părintele unui astfel de copil. Și-l iubești, nici nu intră în discuție, dar ești copleșit. Și ai nevoie de răspunsuri. Eu știu de mine și de copilul meu. Pot să povestesc experiența mea de mamă și sper, cel mult, să inspire. Pentru mult mai mult de atât, vine Oana Moraru la Constanța în 30 septembrie. Pe lângă că este și ea mamă, vine cu experiența dascălului, a formatorului de dascăli, a directorului de instituție de învățământ și, cel mai și cel mai important, cu a omului care a urmărit generații de copii între 2 și 16 ani crescând sub ochii ei. Foarte mulți așa, spirite rebele.

Până atunci, am rugat-o să ne vorbească un pic despre acești copii. Și am întrebat-o direct: Care este cheia pentru a deschide inimile copiilor opozanți? Răspusul ei e de citit cu sufletul deschis:

„Nu cred că există conceptul de ‚copil opozant’. În momentul în care punem o astfel de etichetă, nu facem altceva decât să ne scutim pe noi de la incomodul adevăr că suntem cauza directă a comportamentului lor necooperant. 

Noi, adulții, trăim în iluzia care ne-a înghițit după naștere, în fața corpului lor mic și neputincios. Ne-am simțit mai mari, mai capabili, mai verbali și am cumpărat imediat ideea propagată din generație în generație că e datoria noastră de părinți să îi ajutăm să crească, să înțeleagă, să se conformeze modelelor noastre de ordine, de ascultare. Mulți dintre noi îi creștem pândindu-i să nu greșească, povățuindu-i, plivind iarba rea din jurul lor – cu subconștienta convingere că natura umană e ”stricabilă” – că e rolul nostru să ajustăm, să optimizăm, să reparăm ce se alterează. 

Sigur că suntem cei care facem un ghidaj anume, cu reguli și fermitate când e vorba de sănătatea lor fizică și emoțională, dar, în majoritatea cazurilor, ne identificăm atât de puternic și definitiv cu rolul de părinte, că ajungem să credem că, fără bunele noastre acțiuni, planuri și preferințe, copilul s-ar pierde, s-ar rata sau s-ar perverti sub alte influențe nefaste. Treptat, ne credem puternici, decisivi, creatori și mici dumnezei ai vieții lor. Ne turnăm peste ei, cu tot cu intenții bune și iubire, dar, mai ales cu toate programele noastre subconștiente – cu rănile noastre din copilărie, cu toate momentele în care ne-am simțit noi înșine mici și nevaloroși, nerelevanți pentru alții, cu toate fricile și istoricul eșecurilor noastre. Și, privind făptura asta mică și fără putere încă, simțim că am primit cumva a doua șansă, că ne putem împlini visurile prin ea. Cel mai adesea, simțim că ne putem împlini nevoia de control, cea de care am fost privați copii fiind.

Nevoia aceasta de control naște așa-zisul copil opozant. Ceva din energia părintelui transmite că el este o liniuță în agenda lui de punere a lumii sub semnul previzibilului și al ordinii. 

Vă amintiți cum era când începeați un caiet nou la școală? Cum scriați de atent și pios pe prima pagină și vă promiteați în gând că acesta, în sfârșit, va fi caietul pe care veți scrie mereu atent, perfect, fără accidente, fără pete, fără corecturi? Cam așa se simte egoul nostru în fața noii vieți pe care credem că am creat-o noi înșine: ca în fața unei promisiuni de maximă iubire și reușită – unele pe care, în mod natural, omul nu le are tot timpul. Copilul este promisiunea acestei împliniri, dar, mai ales victima ei.

Singura cale de a câștiga inima unui copil opozant nu stă într-o listă de lucruri, fapte sau tehnici care ar trebui făcute. Nimic din paradigma lui ”a face” este dezirabilă în jurul lui. Copilul opozant e sătul de câte lucruri și-a planificat mama să fie el, să facă el sau să devină prin el. El nu este în opoziție cu lumea – cu grădinița, cu fișele de lucru, cu temele, cu școala. El se află într-o secretă luptă de eliberare de sub energia unui adult sau a ambilor părinți – aceea care proiectează subtil și inconștient atmosfera invizibilă, dar deosebit de apăsătoare, a așteptărilor lor. Copilul opozant a auzit de multe ori ce trebuie să facă, de ce trebuie să aleagă un lucru, a primit explicații inutile – chiar dacă blânde și bine intenționate – pentru tot ce se așteaptă de la el. 

E tare greu de ajutat un copil opozant pentru că, mai întâi, părintele trebuie să se ajute pe sine. Ce nu înțelegem noi încă este că fiecare om emite în jurul lui o atmosferă emoțională perfect scanabilă și interpretabilă de copil. Acesta trăiește încă mai mult în emisfera lui dreaptă – are abilități extraordinare de a intui și depune în subconștient cine sunt, energetic vorbind, părinții lui: cât de crispați, cât de capabili să se relaxeze, să accepte fluxul vieții fără obsesii de control și perfecțiune, cât de în luptă sunt cu sine, nemulțumiți sau speriați de viață, cât de optimiști, dar și siguri de propriile intenții. 

Copiii lor își reglează comportamentele și personalitatea în funcție de ce spun și fac părinții lor, dar mai ales în funcție de cine sunt aceștia și de ce transmit la nivel subtil, inconștient. Ei sunt ca peștișorii în apă, înotând în atmosfera emoțională a familiei, fără să fie conștienți de ea și fără să își imagineze că poate fi altfel. 

Lângă copilul opozant suntem cei mai fericiți: pentru că el ne invită la o lecție spirituală doar pentru avansați: aceea de a lăsa la o parte iluzia controlului și de a avea încredere în forțele bune ale universului. Ca în Star Wars, nu? Cine trece de partea întunecată de regulă? Cel care se teme să nu piardă ce are, cel care dezvoltă atașamente. Cu alte cuvinte, părintele care crede că își poate pierde copilul, dacă nu acționează corect.

Dacă noi ne relaxăm și doar ghidăm din inspirație, din joacă, din preaplin și bucurie interioară, el nu se va mai simți subpunctul din agenda noastră de lucru pe viață. Se va simți un companion, un partener, un discipol fascinat de măreția și simplitatea maestrului său.” Oana Moraru

Evenimentul Cum își găsesc copiii drumul a adunat multe zeci de părinți constănțeni. Mulțumim tuturor!

Eu cu mine știu cum sunt. Știu despre mine că n-aș ezita să sar în apă dacă aș vedea că se îneacă un om, deși ar fi o maaare inconștiență, pentru că înot atât cât să nu mor eu. Că nu văd oameni răi sau interese ascunse și, drept urmare, instinctul meu nu e să mă protejez. Că pierd lucruri, multe și scumpe,  și nu sufăr, dar că mă prăbușește să simt că pierd o prietenie. Că pot s-o dau din plâns cu zgomot în râs în hohote. Și câte mai câte! Dar am ajuns să mă accept cu bune și cu rele, ba am momente când mă iubesc și mai mult așa, imperfectă. Asta, când sunt eu cu mine.

În schimb, eu în relația cu ceilalți, nu știu, nu mă cunosc suficient, se pare. Multe interacțiuni îmi mai spun câte ceva despre mine. Bine, mă trântesc întâi. Încă, reacția mea naturală, aia, prima, pe aia mi-o derulez după și cam asta e ce-mi reproșez: Sunt o inconștientă! Sunt prea naivă! Ce mi-a trebuit?!! Trebuia să mă cenzurez! Băi, cât pot fi de penibilă! Ceea ce înseamnă că n-am acceptat nimic din ceea ce sunt eu cu adevărat. Nici măcar eu.

Ori, asta e ce știu, n-ai cum să pretinzi de la ceilalți să placă la tine ceva cu care tu însuți/însăți te rușinezi și încerci să schimbi, dozezi, ascunzi. Și n-are legătură cu ce anume încerci să nu se vadă, ci cu diferența dintre cine te arăți tu și ceea ce traduce corpul tău prin postură, respirație, tonalitate, fizionomie, gestică, până și prin mișcarea ochilor. Se creează confuzie și oamenii, instinctual și inconștient, caută autenticitate, un fel de potrivire între ce spui și ce simți despre ce spui. E simplu, te placi, te plac. E despre tine, nu căuta la ceilalți.

Și o iau de la capăt. Și-mi spun: Nu mai încerca, n-o să schimbi cine ești! Așa că fă bine și iubește-te așa! Și de ce să schimbi? Cine a stabilit normalitatea? Și, până la urmă, pe a cui viață o trăiești? Nu ți-e teamă că ajungi ca bunică-ta, la 80 de ani, rătăcită, căutând prin suflet anii tinereții, ăia pe care nu i-a trăit, ci i-a supraviețuit, din cauza dogmelor? Oare nu asta înseamnă alzheimer-ul?

Sursa foto aici.

Un incendiu a izbucnit aseară, 23.09.2017, în jurul orelor 22:00, la Școala 38 „Dimitrie Cantemir” din Constanța. Focul a fost stins în mai puțin de 10 minute de către echipajul de la ISU Dobrogea cu două autospeciale. Incendiul nu a fost unul devastator, însă fumul și-a facut loc, iar funinginea s-a așternut până și în clasa în care învață copilul meu, aflată la etajul al doilea al clădirii.

La 01:55 noaptea, am primit și informarea oficială, în calitate de membru în Consiliul de Administrație. Doamna director Iris Sarchizian ne convoca la o ședință de urgență dimineață, la orele 10:00, pentru evaluarea pagubelor și suspendarea cursurilor luni, 25.09.20217.

Este foarte important să menționez aici, și deloc întâmplător, că Școala  nr. 38 aștepta luni, 25.09.2017, oaspeți internaționali, vizită – schimb de experiență, parte din proiectul Erasmus+ Seeing and Reading the values. Vizita s-a amânat până miercuri.

Școala noastră reprezintă România în acest proiect și, în parteneriat cu Turcia, Spania, Italia, Croația și Polonia, și-a asumat și însușit tematica: integrarea valorilor universale în educația elevilor. Fiecare țară participantă a avut de promovat în rândul copiilor o valoare, Turcia-toleranța, Spania-dăruirea, Italia-responsabilitatea, Croația-onestitatea, Polonia-curățenia, iar România, prin Școala nr. 38, a avut de dezvoltat tema generozității.

Ori, ce s-a întâmplat astăzi este cel mai grăitor exemplu de generozitate. Dascăli, părinți și bunici s-au mobilizat într-o zi de duminică, în număr mare, pentru a oferi ajutor școlii.

Imaginile care vor curge mai jos sunt fotografii făcute la fața locului de către oamenii generoși care au participat la acțiunea de astăzi. Și sper să fie inspirație și pentru alte școli în sensul colaborării între părinți și dascăli, efortului comun, generozității.

Și adaug, cu toată convingerea și asumarea, că toate acestea au fost răsplătite de către părinți dascălilor școlii 38, dar, mai ales, doamnei director Iris Sarchizian, un om dedicat. Un adevărat director de unitate de învățământ, care a comunicat permanent cu părinții prin reprezentanții și dascălii claselor:

„În data de 23.09.2017, în jurul orelor 22:00, la Școala Gimnazială nr. 38 „Dimitrie Cantemir” Constanța, s-a produs un incendiu din cauze necunoscute. Nu au fost afectate sălile de clasă, arhiva sau alte spații destinate depozitării documentelor școlare.

Consiliul de Administrație întrunit de urgență astăzi, 24.09.2017, a analizat situația existentă și a hotărât întreruperea cursurilor în data de 25.09.2017, cu acordul ISJ Constanța, pentru efectuarea igienizării școlii, urmând să se recupereze orele până la finalizarea semestrului I, an școlar 2017-2018.

Mulțumim în mod deosebit părinților pentru ajutorul acordat, demonstrând buna comunicare și spiritul civic.”

Am scris acest articol inspirată de desfășurarea de forțe din școala noastră. Și, pentru că știam că va inspira, am rugat-o pe doamna director Iris Sarchizian să transmită un mesaj tuturor celor care vor să asculte:

„Suntem o familie! Familia 38! Este ceea ce am arătat astăzi. Și este exemplul nostru, împreună, de educație autentică, pe care ne dorim să o perpetuăm pentru o societate normală. Ne dorim normalitate, tradusă și prin acest simț civic dezvelit azi. Îmbinăm tradiția cu inovația pentru binele și în folosul copiilor noștri. Pur și simplu, noi așa am fost educați și nu vom mai accepta sub nicio formă să fim dezbinați, denigrați, unii sau ceilalți, sau invadați de mesaje negative. Pe acest fundament se construiește educația adevărată.”

Joi, 28 septembrie 2017, la Constanța, va avea loc World Education Fair (WEF), cel mai mare târg de consultanță educațională din România. Evenimentul este la a 27-a ediție și, ca în fiecare an, aduce în acelasi loc centre de limbi străine, școli, licee, universități de elită din Europa și America de Nord și interesați de oferta educațională din străinătate, elevi și părinți.

Sub conceptul Educaţie 360°, WEF acoperă interesul pentru toate tipurile de studiu în străinătate: cursuri de engleză, dezvoltare personală și academică, licee și universități, inclusiv programe Work and Travel și EduTabere.

Târgul este deschis, în primul rând, elevilor de liceu care vor să-și finalizeze studiile în străinătate, dar și celor care urmăresc un program de master și MBA, studenților  amatori de experiențe multi-culturale, pe care le oferă programele Work and Travel.

De asemenea, părinții cu copii de minimum 7 ani vor putea avea discuții individuale cu reprezentații instituțiilor de învățământ și vor beneficia de consultanță din partea IntegralEdu privind oportunitățile educaționale specifice vârstei: cursuri, edutabere, studii la licee renumite din Marea Britanie, Germania, Elveția, Canada etc.

Pe lângă informații pretioase, discuții unu-la-unu cu un reprezentant al instituțiilor de învățământ prezente, accesul la prezentări și workshop-uri, participanții la târg se vor bucura de:

• burse de pana la 50% din taxa de școlarizare oferite de școli şi licee de elită din Europa şi America de Nord;
• burse de până la 50% din taxa de școlarizare şi metode de finanţare de până la 100% disponibile pentru programele de licență și master;
• reducere de până la 10%, doar în cadrul evenimentului, la cele peste 300 de EduTabere individuale şi de grup în întreaga lume;
• pachete promoționale pentru studenți la programele Work & Travel;
• înscriere la pretestari gratuite pentru examenele IELTS şi Cambridge;
• !în exclusivitate, tururi virtuale în câteva dintre campusurile universităţilor din străinătate, cu PlayStation VR!
• teste de Orientare Profesională dezvoltate de Cambridge Occupational Analysts
• pretestări gratuite la matematică pe curricula britanică, pentru Year 9, GCSE, IGCSE, A-Levels/IB.

Să le dăm copiilor o șansă la o educație pentru ei și viitorul lor, aș zice, și să avem speranța că se vor întoarce motivați și suficient de răbdători să ne învețe și pe noi. Sau să ne inspire. Cam asta ar fi singura noastră șansă să se schimbe ceva în România. Și cam asta e ceea ce pot să ne ofere copiii noștri minunați, plecați la studii în străinătate și e foarte prețios, exemplul că se poate.

Un astfel de copil este Andrei Motru, care a participat, în urmă cu trei ani, la târgul WEF, de unde a plecat acasă convins că va studia în afara țării. Un an mai târziu, Andrei a fost singurul dintre colegii lui de liceu și din cercul de prieteni care a aplicat și a fost admis la Universitatea VIA din Horsens, Danemarca. Acum, student bursier, ne povestește ce a însemnat pentru el visul de a studia în afara țării și ce înseamnă șansa de a primi o educație altfel, în alt sistem decât cel românesc:

 „Undeva prin clasa a X-a, mi-am pus întrebarea: ‚Ce vreau să fac în viitor?’ Primul și cel mai important pas. Iar răspunsul a venit firesc. Pasiunea pentru matematică și fizică m-a îndreptat spre inginerie.

Am fost la World Education Fair în București cu un coleg după ce am văzut un anunț postat online. Oscilam între Anglia, Olanda și Danemarca până când am ajuns la panoul universității VIA. Am stat de vorba cu reprezentantul lor, un danez, pentru cel puțin 20 de minute, după care mi-a lăsat o cărticică cu toate programele lor de studiu. În urma evenimentului, m-am decis să urmez profilul de inginerie civilă la aceeași facultate.

Am cunoscut sistemul educaținal românesc și mi-am dorit să învăț altfel. Am ales Danemarca pentru sistemul lor de educație foarte bine gândit. Aici, după ce este prezentată  teoria, există o parte practică, foarte importantă, cea mai valoroasă parte, aș sublinia eu. Aici, învățarea nu e memorare. Noi, studenții, suntem angrenați în diferite proiecte, cele mai multe de echipă, în care aplicăm tot ce am învățat. Astfel, informația nu mai este o înșiruire de cifre și litere și, ce e cel mai important, când ajungi să lucrezi in domeniu, vei ști exact ce ai de făcut.

Am aplicat, am primit confirmarea de la facultate că am fost acceptat și mi-am planificat cu grijă primele luni în afara țării.  Și iată-mă acum, student în anul doi. Nu regret niciun moment decizia luată. Nu este ușor să te integrezi într-o comunitate străină, dar consider că merită efortul pe deplin.” Andrei Motru, student român la VIA Civil Engineering, Horsens, Danemarca.

World Education Fair vine la Constanța joi, 28 septembrie, la hotel Ibis. Târgul va fi deschis între orele 11:00 și 16:00. Intrarea este GRATUITĂ! Este necesară, în schimb, completarea formularului de înregistrare.

World Education Fair este un eveniment organizat și susținut de IntegralEdu, cea mai mare companie de consultanţă în educaţie la nivel local și cel mai important consultant educațional din România pentru studii în afara țării.

Am adormit cu un vers al lui Smiley în minte, Iubirea nu doare decât când dispare. Sau, pur și simplu, când nu apare. Profund. De când am ascultat prima dată melodia la radio, m-a intrigat. Altă perspectivă. Clar. Dar era mai mult de atât. Și gândul ăsta a început să caute.

Iubirea e cea mai mare forță. Se simte cu sufletul, nu cu mintea. Și ce poate să facă sufletul din iubire e de neînțeles chiar și pentru o minte plină de hărți. Nimic nou până aici pentru mine. Introduc o paranteză: cine gândește exclusiv cu mintea nu va înțelege comportamentul blând al unui părinte când copilul lui greșește, nici pe al iubitului care, supărat pe ea, înfrigurată, o acoperă cu jacheta lui. Cam asta e iubirea.

Ce e nou e că fața cealaltă a iubirii nu e ura/furia/răzbunarea, așa cum eram tentată să cred până acum. Nu spun credeam, doar pentru că nu m-am gândit la asta. Dar, da. Astea sunt sentimente puternice, aproape la fel de puternice ca iubirea. Distrugătoare aproape în aceeași măsură cât e iubirea de împlinitoare. Dar tot vii, cumva. Tot energie. Furia doare, dar se repară. Un părinte care, copleșit de propriile răni, se comportă urât cu copilul lui are șansa să explice după și să-i ceară iertare. Poate chiar să folosească experiența ca pe o lecție.

Tata m-a rănit. Nu-i fac un proces de intenție. Doar observ și scriu. Știu că m-a iubit și mă iubește. M-am întors ca adult si l-am înțeles. L-am iertat. Îl iubesc. N-a venit niciodată după ce m-a rănit să-mi explice nimic. Pentru asta am avut-o pe mama. Tot a durut, nu zic nu. Dar au fost experiențe care, revizuite, m-au crescut.

Mama a compensat cât a putut manifestările necontrolate ale tatălui meu. Ce n-a putut să compenseze, și aici este miezul, a fost nu manifestarea suferinței lui, ci absența manifestării iubirii lui. Lipsa lui. Lipsa conexiunii de tip masculin de care are nevoie o fetiță, prințesa lui tati. Lipsa gesturilor tandre de tată, care învață o viitoare femeie să o primească, peste ani, firesc de la un bărbat. Lipsa respectului pentru fragilitatea fetiței care are să îmbrace feminitatea. Lipsa sentimentului de siguranță al fetiței, cuprinsă de niște brațe mari, protectoare, ferme, de bărbat. Nu le-am avut. N-am spus niciodată „Te spun lui tata!”, nici n-am gândit. Și-am avut nevoie de multe ori. Până a devenit un fel de normalitate.

Nu eram încă la școală când m-a lovit cu picioarele în spate un băiat de la scara vecină. Am ajuns până la etajul 3 în mijlocul unui atac de panică. Respiram puțin și creierul meu a crezut că e sfârșitul. Abia în hol am scos primul urlet. În casă aveam ambii părinți. Din bucătarie a ieșit disperată mama. M-a liniștit și s-a dus val-vârtej la mama băiatului. Dar eu de tata aveam nevoie. Putea să-mi spună orice, să țipe, să mă certe, orice, dar să-mi țină spatele. Tata s-a dus în dormitorul lui.

Nu e dramă, am scris doar paragraful dinainte cu stomacul strâns, dar nu e dramă. E o poveste ca multe povești de atunci, ale multor copii. Doar am înțeles, după atâția ani, de ce nu știu să cer iubirea așa cum o vreau.

Nu e că nu ne înțeleg ei, nu ajunge mesajul acolo unde ne-am dori pentru că n-a pornit de acolo de unde și-ar dori ei. Din suflet. De acolo, dar fără patos, cu o tonalitate firească și vorbe puține. Dintr-un suflet calm și cald. Zic de mine. Uite, ca să vină din suflet și, cum am spus, să ajunga unde trebuie până și un banal Spală-te pe dinți!, a fost nevoie ca eu să fac pace cu diminețile în care spălatul pe dinți era monstrul de sub pat. Si au fost muulte.

Începeam orele la 7:30. Nu întârziam, dar doar pentru că că alergam până la școală, printre blocuri, pătrundeam în curtea școlii prin spate, printr-o despărțitură a gardului, făcută, cel mai probabil, de alți pe-ultima-sută-metriști ca mine. În apartamentul din plăci, pătrundea frigul de pe la sfarșitul lui octombrie și ne chinuia până prin martie. Dar iarna era ger, mai ger în casa ca afară. O singură cameră era încălzită. În fiecare dimineață, auzeam țârâitul metalic al ceasului la 6:30, dar mărturisesc că niciodată nu l-am luat în seamă. O aveam pe sora mea, la fiecare 5-10 minute, până mă lăsa și ea în plata mea și pleca la pas la aceeași școală. Amânam cât era omenește posibil ieșitul din rai, adică  de sub plapuma aia pietroasă, dar călduroasă. Uram baia. Holul, sufrageria prin care treceam pe vârfuri, zgribulită toată, erau suportabile, dar baia, baia era mormânt. Iar apa era atât de rece, că săpunul nici nu făcea clăbuc. Pe aia trebuia să o pun pe față și pe dinți. Soluția de fiecare dimineață ar fi s-o încălzesc în ibric, dar nu mai ajungeam la timp la școală... Și-mi răcea și sufletul!

Până să conștientizez asta, Rareș, spală-te pe dinti! era încărcată de un soi de înțelegere și păsuială a copilului Aura, dacă (,) copilul Rareș n-ar vrea să o facă. Și-o însoțeam și cu un te rog frumos! rostit nefiresc, trădător de slăbiciune și emoție. O emoție pe care copilul meu o traducea simplu: Pot să nu mă spăl pe dinți. Orice explicație despre importanța igienei dentare vedea după era zadarnică. Punct.

Neștiind altfel cum să fac, câteva seri la rând, doar l-am anunțat că eu mă duc să mă spăl pe dinți. A treia, cred, a venit după mine si m-a întrebat de ce nu-i mai amintesc (amintesc!, nu spun) și lui să se spele pe dinți. Dar nu s-a spălat și el. Ne-am băgat în pat și i-am povestit despre diminețile geroase cu monstrul de sub pat. A urmat un dialog de la suflet la suflet. Chiar  așa, mami?! S-a ridicat în capătul oaselor și, impresionat-impresionat, a vrut să afle tot. Și cum, de ce? Rezultatul îl intuiești.

Ei bine, tot ce vreau să spun e ca dialogul transformării cu ai noștri copii începe cu dialogul cu noi. Că suntem părinții lor, educatorii, învățătorii, chiar nu cred că are importanță. Înainte să vrem să-i învățăm ceva sau să schimbăm ceva în comportamentul lor, hai să știm întâi de noi.

În evenimentul special din 30 septembrie 2017, Dialogul Transformării. Noua Pedagogie a minții și a inimii pentru părinți și dascăli, Oana Moraru ne va ajuta să ajungem la copiii noștri altfel, încât ei să ne și asculte mesajele. Va fi altceva decât o conferință, un dialog între adulții care cresc copii, cu dezbatere, solutii, instrumente care se aplică la clasă și acasă.

O aștept demult pe Oana la Constanța. Știu că și multi dintre voi. Mă bucur să dau eu vestea celor care n-ați aflat deja.

[CONCURS] Și mă bucur să pot oferi 3 invitații duble la eveniment.

Tot ce este nevoie să faci e să inviți, printr-un tag, într-un comentariu pe pagina de facebook (aici), o persoană care să te însoțească la eveniment, prietenă, mamă, soț, învățătoarea copilului, și poti să intri în posesia uneia din cele 3 invitații duble. N-am cum altfel decât prin concurs, care va începe acum și se va derula până pe data de 10 septembrie, orele 24:00. În 11 septembrie, voi extrage câștigătorii prin random.org.

Pentru cei care nu o cunosc, Oana Moraru este mentor educațional, publicist, formator didactic și consultant educațional, manager și fondator Școala Helikon Călărași, fondator platforma Vocea Părinților.

Și, înainte să-ți spun cum poți să mă ajuți, vreau să știi ce nu mă ajută și nici n-o să oprească nimic. Ba da, să mă sperii m-ar opri. Poate. Și doar pe moment. Adică să țipi, să mă ameninți, să mă lovești. Dar, când alegi să faci asta, asumă-ți și că nu vei mai fi tu persoana la care voi alerga dezamăgit, rănit, debusolat. Imaginează-ți că între mine și tine e un drum. Ei, fiecare palmă, pedeapsă, cuvânt urât reprezintă un bolovan pe drumul ăsta dintre noi. Până nu mai e drum. Deci, nu.

Revin.

Nu mă ajută să mă cerți. Nu te aud. Inima mea bate prea tare. Deja mă lupt cu țipetele ei.

Nu mă ajută să mă întrebi ce am, de ce fac așa, ce-mi lipsește. Nu știu ce am. Chiar nu știu.

Nu mă ajută să-mi spui că sunt rău. Și nu sunt. Comportamentul meu nu vorbește despre cine sunt eu, ci despre ce simt în acest moment.

Nu mă ajută să mi-l arăți pe Mihai, care ce cuminte și ascultător e și care nu face ca mine.

Nu mă ajută să mă lași să mă liniștesc singur. Nu pot. Nu am resurse încă.

Nu mă ajută să-mi explici. Nu acum. Nu când creierul meu emoțional galopează.

Nu mă ajută să-mi faci pe plac. Nu vreau ciocolată, nici jucăria din mâna lui Mihai, nici pantalonii gri. Vreau să mă vezi. Am ceva și am nevoie de tine să descarc.

Mă ajută să vii lângă mine și să te simt mama mea, acea ființă care mă iubește sincer, liber, necondiționat, mereu. Care știe cine sunt eu, că doar sunt parte din ea și știe și cine voi fi, că doar îmi e exemplu. Am nevoie să te uiți în ochii mei și să mă asiguri că este și va fi bine. Am nevoie să simt energia ta bună acum. Ia-mă deoparte și liniștește-mă. Dacă te lovesc, prinde-mă de mâini. Nu mă lasa să te rănesc. Nici nu vreau asta. Nu-ți fie teamă să-mi spui nu, pentru că nu-ul ăsta mă ajută să plâng, dacă este blând. Ascultă-mi plânsul. Ține-mă în brațe. Mă ajută să simt iubire. Dar cel mai și cel mai mult mă ajută să-mi vorbești după ce m-am liniștit. Să-mi spui cum te-ai simțit când eu m-am comportat urât. Repetă-mi că am voie să fac orice, dar fără să mă rănesc pe mine ori pe cei din jur. Vorbește-mi despre emoții. Învață-mă cum să fac altfel. Sau, mai bine, provoacă-mă să găsesc eu rezolvarea la frământarea mea. Asta este despre și pentru mine. Dacă nu poți să faci asta, te rog, dragă mamă, ai grijă de tine!'

Semnat,

Copilul tău.

M-am dus cu Rareș la magazin, el ciufulit, în pantalonii de pijama și șlapi, cu un tricou de casă uzat. Așa a vrut, așa l-am luat. Acolo, nu rezist, ies din rând și glumesc cu el, care mă aștepta într-o parte: Iubitule, ține și o mână întinsă, că, oricum, pari copilul străzii. Râde, râd și mă întorc la rând. În nici 10 secunde, vine din spate, mă trage spre el și mă îmbrățișează strâns. Mami, știi de ce am făcut asta?, îmi spune șoptit. Ca să vadă oamenii că nu sunt copilul străzii, că tu ești mama mea, doar m-ai lăsat liber. N-am nevoie să-mi dea nimic.

Asta e, libertatea! Și eu am avut asta de la mama. Libertatea de a fi cum simt eu să fiu. Nu m-a iubit când sau dacă, m-am simțit iubită mereu. Acum, și eu mamă, îmi dau seama că n-are neapărat legătură cu te iubesc-ul și cu îmbrațișările, ci cu energia care vine dinspre mamă în cele mai banale și mai mărunte dintre situațiile de viață. Copilul are voie să aleagă cu ce se îmbracă până la magazin și mama nu-l rușinează, nici nu se simte rușinată. Sunt ei doi și restul lumii.

Libertatea asta mi-a fost oferită și, drept urmare, n-am furat-o. Nu m-am ascuns să fumez, nu mi-am scos căciula după colț, nu m-am machiat în oglinda din toaleta școlii. La fel, n-am avut nevoie de nimic în plus de la nimeni. Am avut iubirea pentru ființa mea unică, imperfectă. Sentimentul e, cum să spun ca să mă-nțelegi?, e de acasă.

Sunt fericită când mă simt acasă, cu oameni, cu locuri, dar mai ales cu mine însămi. Iubesc să mă știu acasă. E locul unde sunt liberă. Unde nu-mi doresc mai mult spațiu, mai multă iubire, de unde nu vreau să fug, nici să mă justific sau să mă fac plăcută. Sunt eu, cea care iubește dincolo de bariere și care își asumă responsabilitatea trăirilor, alegerilor (care nu sunt bune sau rele), care știe că merită și că poate să împlinească orice dacă doar își dorește cu tot sufletul. Am capul în nori, dar picioarele adânc înfipte în pământ. Fostul copil pe care mama l-a luat, la fel, cu ea la magazin în pijamale. Sunt eu și-mi ajunge ca să fiu fericită.

Sursa foto aici.

Necazul vieții noastre vine din faptul că noi ajungem să o ascultăm pe cea care e acceptată de ceilalți, cea construită. Și n-ar fi necaz dacă am asimila-o cu totul, dar n-avem cum să ștergem așa, pur și simplu, cine suntem noi cu adevărat. Și-ncepe conflictul.

Eu nu reușeam să spun nu. Mie, cu mare ușurință, dar oricărei alte persoane nu-i puteam refuza timpul, atenția, energia mea. Și o făceam atât de fără efort, că puteam să jur că e prima mea natură și nu mă consumă. Partea cu spusul, de ea vorbesc. Da, sigur că pot!, îmi ieșea din gura cu atâta repeziciune și naturalețe, că mă surprindeam până și pe mine, bine, latura cealaltă, aia pe care o ascundeam încă de lume, că, dacă lumea o auzea pe ea, nu mă mai iubea. Așa a fost vreo 34 de ani. Am mers cu stindardul generozității și altruismului sus. Mie-mi place să ajut.

De multe ori, nimeni nu-mi cerea nimic, dar eu, cu un apetit pentru a salva lumea, a o face mai bună, mă simțeam, cum să spun, datoare față de ceea ce am numit generic lume să mă îndrept cu pas grăbit spre dramă. Să o fac să fie mai puțin dramă.

Ceea ce nu e foarte departe de mine cea autentică, însă nu așa. Nu uitând de mine, ba tocmai revenind la cine sunt eu cu adevărat.

Și da, nu mă consumă, chiar mă hrănește acum, când dau fără să mă neglijez. E altceva.

Stai, nu înțelege că-mi iese întotdeauna. Nu. Că durează toată chestiunea asta. Mai ușor mi se pare să învăț chineza decât să răspund cu nu unei cereri neașteptate. Eu am nevoie de scenariu înainte, de timp să mă confrunt cu mine, să respir de câteva ori înainte să-mi permit să fiu eu însămi.

Greu, foarte greu a fost prima dată. Huh! Dar nu-ți imaginezi ce senzație de libertate am trăit după! Si ce sentiment de împlinire, de siguranță a mea cu mine simt  după ce spun nu când instinctul, importantul instinct îmi spune să nu. Nu acum, nu așa, nu acolo. La fel, când vorbesc cu vocea care e mea, cea autentică, nu din cărți, clasamente, legi, nu cum trebuie. E uau! Curaj și tu!

Sursa foto aici.

Psihiatrul Robert Waldinger vorbeșe într-o conferință TED despre studiul început în anul 1983, la Harvard, pe două grupruri distincte de bărbați: unul cu studenți ai Universității, celălalt cu tineri proveniți din familii cu mari probleme. Studiul continuă și azi, pe 60 de bărbați, cei care mai sunt în viață dintre cei 724 de subiecți, dar și pe cei mai bine de 2000 de copii ai acestora. Video-ul este mai jos.

Cheia unei vieți fericite, o confirmă acest studiu de zeci de ani, nu o spun numai eu, un om care visează mult la pace și conectare, este norocul de a avea relații frumoase cu cei din jur. Norocul, da, pentru că norocul nu e altceva decât o concretizare a stării noastre de bine.

Știi ce cred eu, că am tot scris despre, află ce zice omul ăsta, Robert Waldinger, al patrulea director al celui mai lung studiu despre fericire:

„Am învățat trei mari lecții despre relații.

Prima e că legăturile sociale ne fac bine și că singurătatea ucide. Se pare că oamenii cu legături sociale mai bune cu familia, prietenii, comunitatea, sunt mai fericiți, mai sănătoși și trăiesc mai mult decât cei cu legături mai slabe. Experiența singurătății se pare că e toxică. Oamenii ce sunt mai izolați decât vor să fie de ceilalți găsesc că sunt mai puțin fericiți, sănătatea lor decade mai devreme la mijlocul vieții, capacitatea cerebrală le scade mai curând și trăiesc vieți mai scurte decât oamenii ce nu sunt singuri. Trist e că, în orice moment, mai mult de 1 din 5 americani spun că se simt singuri.

Știm că poți fi singur într-o mulțime și că poți fi singur într-o căsnicie. Așa că a doua mare lecție învățată e că nu contează doar numărul de prieteni sau dacă ești sau nu într-o relație stabilă, ce contează e calitatea relațiilor tale apropiate. A trăi în conflict e foarte dăunător sănătății noastre. Căsniciile cu conflicte mari, de exemplu, fără prea multă afecțiune, se dovedesc a dăuna mult sănătății, mai mult chiar decât divorțul. A trăi în relații bune și calde este protectiv.

Odată ce i-am urmărit pe bărbații noștri până la 80 de ani, am vrut ca, privind înapoi la vârsta mijlocie, să vedem dacă am putea prezice cine avea să ajungă un octogenar fericit și sănătos și cine nu. Analizând tot ce știam despre ei la 50 de ani, nu nivelul colesterolului e acela care a prezis cum urmau să îmbătrânească. E nivelul de mulțumire în relațiile lor. Oamenii cei mai satisfăcuți cu relațiile lor la vârsta de 50 de ani au fost cei mai sănătoși la vârsta de 80 de ani. Relațiile bune și apropiate par să ne protejeze de unele dintre greutățile bătrâneții. Cele mai fericite cupluri – atât bărbații cât și femeile – au declarat la 80–90 de ani că, în zilele în care durerile fizice erau mai mari, dispoziția lor rămânea la fel de bună. Însă cei aflați în relații nefericite, în zilele în care aveau dureri fizice mai mari, ele erau amplificate de suferința emoțională.

A treia mare lecție despre relații și sănătatea noastră e că relațiile bune nu ne protejează doar corpul, ne protejează și creierul. Găsim că faptul de a te afla într-o relație unită și stabilă cu cineva, la 80–90 de ani, îți oferă protecție. Oamenii în astfel de relații, care simt că se pot baza cu adevărat pe celălalt la nevoie, au memoria bună un timp mai îndelungat. Oamenii aflați în relații în care simt că nu pot conta pe celălalt, aceia vor resimți mai devreme un declin al memoriei. Iar relațiile bune nu trebuie să fie mereu calme. Unele cupluri octogenare se pot ciondăni cât e ziua de lungă. Dar câtă vreme simt că pot se pot baza cu adevărat pe celălalt la greu, acele certuri nu le afectează memoria.

Deci ce am învățat? Ce învățături reies din zecile de mii de pagini de informații pe care le-am produs despre aceste vieți? Învățămintele nu-s despre bogăție, faimă sau muncă din greu. Cel mai clar mesaj al acestui studiu, lung de 75 de ani, este acesta: relațiile bune ne mențin mai fericiți și mai sănătoși. Punct"

Traducerea este a Dianei Livezeanu.

Sursă foto aici.

Oricât ne-am dori să îi protejăm, să nu sufere, copiii au nevoie să experimenteze. Mai devreme sau mai târziu, vor trăi ceea ce am vrea să trăim noi în locul lor. Ferindu-i, noi amânăm doar. Iar amânarea asta îi costă pe ei. Nu vor ști singuri, vor cădea de la o înălțime mai mare mai târziu. În plus, punem în ei frică, o emoție care le taie curajul de a crede că pot și nici nu mai încearcă. Și, în timp, uită cine sunt și că au în ei tot ce au nevoie ca să reușească. Și-ncep să caute la alții. Ori, nu asta e ce ne dorim, nu?

Eu am trăit atâtea situații în care credeam ca l-am salvat pe el, copilul meu, încât pot să spun cu convingere că n-am făcut-o, de fapt. E doar o iluzie. L-am salvat, da, dar nu când l-am distras de la suferință cu „uite ce floricică mică și drăguță!”, nici când îl hrăneam fără ca el să știe că mănâncă, nici când îl verificam obsesiv de febră și acționam cu medicamente, lichide, aerosoli, orice. Apropo de febră, odată, după ce îi administrasem tot ce aveam, transpirase, febra cedase de 15 minute și copilul meu adormise epuizat, a început să tremure atât de tare, că l-am luat pe sus și, în disperare, l-am băgat îmbrăcat sub duș. Deși așa credeam atunci, nu l-am salvat. Nici măcar atunci. Nu așa. Abia când am renunțat la frica compulsivă că aș putea să-l pierd. Și l-am văzut așa cum era, un copil perfect sănătos, un pui de om care are o imunitate de dezvoltat, o lume întreagă de luat la picior.

Oricât ne-am dori să îi protejăm, să nu sufere, copiii au nevoie să experimenteze. Mai devreme sau mai târziu, vor trăi ceea ce am vrea să trăim noi în locul lor. Nu asta e ideea. Nu depinde de noi.

Ideea e să nu suferim pentru ei, nici să nu ne fie frică, ci să fim cu ei cu energia noastră bună, cu siguranța noastră ca va fi bine orice s-ar întâmpla. Eu sunt aici lângă tine orice ar fi și te țin de mână dacă ai nevoie. Vorbim despre ce vrei tu, iți povestesc despre viață, despre mine, despre tine și tu vei știi ce ai de făcut, nu eu. Și se întâmplă! Pe cuvânt!

Fără să ne dăm seama, îi iubim cu frică pentru ei și viitorul lor, de parcă noi am fi siguri de acest viitor, nu cum au ei nevoie să fie iubiți. Ei vor să se uite la noi și să vadă în ochi siguranță. Mă iubește și acum, cănd plâng, țip, sunt tristă. Mă iubește și când e obosită mama. Mă iubește și dacă am luat o notă proastă sau nu-mi place matematica. Asta-mi dă confortul care-mi trebuie să pot să caut mai departe, să descopăr despre ce-mi place să învăț. Mă iubește deși simte că o mint, că m-am îndrăgostit de persoana nepotrivită, dar știe, și nu știu de unde știe, că am nevoie să trăiesc asta., am văzut eu în ochii, gesturile și cuvintele mamei mele. Siguranța asta a fost și reperul meu în ceea ce e între mine și copilul meu și amintirea ei a ajutat mult la motivația de a vindeca frica. Am trăit libertatea aia cu credit, la fel, siguranța că va fi bine orice s-ar întâmpla.

Un copil mic energic, rebel și încăpățânat, se transformă, odată cu vârsta, desigur, dar, mai ales cu dragoste, răbdare și independență, într-un copil receptiv, deschis și empatic.

Copilul meu are acum 7 ani și ne înțelegem foarte bine. Acest „foarte bine” nu definește perfecțiunea comunicarii dintre părinte și copil (nici nu știu ce înseamnă asta), ci perfecțiunea noastră, adică un echilibru între ceea ce își dorește el și ceea ce îmi doresc eu, perturbat, adesea, de conflicte mărunte, absolut firești, fără de care el n-ar fi el și eu n-aș fi eu.

Acum, facem aproape totul împreună, este parte activă în treburile casnice, în unele din proiectele mele profesionale, ba mă însoțește și la evenimente și întâlniri. Nu mai este nevoie să mă asigur că și-a pus centura, că s-a spălat pe dinți (nu mereu!) sau pe mâini, că este în siguranță în cealaltă cameră, să fac mâncare cu un ochi la el, să calc, să vorbesc și să dau cu piciorul în minge în același timp. Gestionează din ce în ce mai bine conflictele. A început să și pună în practică cuvintele și sfaturile înțelepte la care, până mai ieri, era doar teoretician, expert, de altfel.

Știe și apreciază proiectul meu și vorbește des despre „jurnal”. Când eu scriu, la birou sau acasă, nu-mi mai stă în brațe, nici nu mă mai trage de bluză, nici nu-mi mai distrage atenția cu vreo boacănă sau cu o accidentare voită, pentru care să fie urgentă o ținere în brațe cu alint. Desenează sau pictează, își imaginează dialoguri și lupte între figurine sau se joacă pe tabletă. Nu o zi întreagă, nu. În fiecare dimineață, facem program, program de vacanță, îl negociem.

Mă uit la el și parcă am și uitat că a fost un bebeluș foarte energic, copil mic rebel și încăpățânat, în fiecare secundă în mișcare, deloc precaut și atât de curios, că eu, ca mamă, făceam eforturi mari să țin pasul... Dacă ești și tu mamă de astfel de minunăție de copil, știi ce zic.

Dacă ești mamă de astfel de minunăție de copil, relaxează-te, va fi bine. Ai răbdare, ai înțelegere pentru emoțiile care îi dau năvală, bucură-te de energia și curiozitatea care-l caracterizează. Tu iubește-l când are nevoie de iubirea ta, tocmai atunci când ceilalți te încurajează să-l pedepsești. N-avea teama că iubirea necondiționată înseamnă încurajarea comportamentelor nedorite. Dimpotrivă, siguranța iubirii domolește nevoia permanentă de a o obține. Ține-l aproape, să vadă la tine cum vrei să se comporte el.

Eu asta am sădit în copilul meu și începe să înflorească.

Și, încă ceva, l-am lăsat liber, în spatele lui mereu, dar fără ca el să simtă. Nu i-am prezis că o să cadă. Și s-a și lovit. De murdărit, nu mai zic, că se tăvălea, punea mâna pe orice îi apărea sub ochișori. Ba, în perioada când avea suzetă, se răzvrătea ștergând cu ea pe jos și înghesuind-o rapid în gură. Permanent, muta, trăgea, sărea, escalada. Explora! Iar hăinuțele puiului de om pe baterii rar scăpau fără pete. Pe multe, recunosc, le-am stricat cu soluții aplicate seara pentru 15 minute și uitate până dimineata de o mamă răpusă de somn. Dar n-a fost un motiv să-l cenzurez. Acum, nici atât. Mă bazez pe suportul meu la libertatea copilului, Persil Gel 360° Complete Clean. Și am muuult mai mult timp pentru mine.

- Unde muncești?, mă întreabă Iulia, o mămică de doi, cu care m-a împrietenit Rareș pe plajă, jucându-se cu Sonia de 6 ani, copilul ei cel mare.

- Eu nu muncesc, m-am surprins până și pe mine.

- ... Aaa, stai cu copilul, revine cu înțelegere. Și se uită totuși la copilul meu de 7 ani, care nu mai are nevoie să fie ținut de mână să nu cadă, nu mai plânge sau lovește în loc să spună ce-l doare și nici n-are un frățior mai mic cu care să se dueleze pentru dragostea mea.

- Stau și cu copilul, pe lângă el acum. Mai stă și el cu mine, glumesc eu. Dar nu asta am vrut să spun. Scriu. Mă descopăr și scriu despre asta. Nu simt nicio secundă că muncesc, pentru că fac ce-mi place. Sunt o norocoasă, știu!

Este pentru prima dată când vorbesc cu un străin, cu bucuria asumării, despre ce fac eu și cum nu consider că muncesc scriind.

Și simt că am ajuns într-un moment al vieții mele când cred că la fel aș fi vorbit și dacă, în loc să scriu, aș fi pictat, aș fi servit oameni la un restaurant, aș fi cântat, aș fi lucrat în mașina de cusut. N-are legătură cu meseria în sine, nu despre asta e viața profesională. Mecanic, inginer, doctor, vânzător sunt simple denumiri. Profesional, te împlinește ceea ce faci cu pasiune, ori doar plăcere, răbdare, sau cu credința că rezolvarea provocărilor de serviciu e la doar o întindere de braț. Profesional, te hrănește ceea ce vine în acord cu cine ești tu, om vesel, generos, serios, blând, vulcanic, organizat. Nimeni nu e mai presus ca nimeni, nicio meserie nu e mai de aur ca alta.

De-aia spun, fii tu! Și ești deja fericit. Ești fericit cu tine, automat, știi ce-ți place să faci. Când și faci ce-ți place să faci, nu muncești, ci creezi, conduci, construiești, bucuri, înveți, susții. N-ai o meserie, ai o misiune, zic eu. Sau, hai că sună prea bombastic. Ai un drum de urmat. Și-l parcurgi zâmbind. Bine, zâmbind, țipând, alergând, de toate, dar, făcând o medie, mai mult zâmbind. Atunci, nu muncești.

Sursa foto aici.

Ceea ce părea a fi un simplu proiect al lui s-a dovedit a fi interesant și, mai mult decât chiar am sperat, captivant. I-am vorbit despre el, proiectul, și a zis că da, că mă ajută. Atenție, că mă ajută, nu că i-ar plăcea! După, surpriză:

Vreau să merg fără să să mă filmeze tati. Chiar nu pot fi atent, serios. Am și eu așa, emoții. Și cred că și domnișoara drăguță era intimidată., mi-a spus în mașină, după expoziția interactivă pentru copii „Stone Age Kids”, găzduită de Centrul Comercial Tom din Constanța.

Expoziția, prima de acest fel din Constanța, readuce la viață lumea preistorică prin decor, costume, obiecte fidel confecționate după uneltele folosite în epoca de piatră. Copiii sunt introduși în această lume prin joc și învață despre dinozauri, mamuți, descoperirea focului, picturi rupestre, abilități, îndeletniciri și modalități de comunicare a stră-stră-strămoșilor noștri. Și sunt captivați! Pentru că e mai mult decât un simplu spațiu amenajat, este o încercare frumoasă (și reușită, zice Rareș) de a adapta noțiuni de istorie și antropologie vârstei jocului.

Aventura începe cu descoperirea dinozaurilor, continuă cu pătrunderea în peșteră, apoi, jocuri, o mulțime de întrebări ale copiilor nelăsate fără răspuns și se încheie cu o ședință foto și cu promovarea copiilor ca mici exploratori, cu diplomă, pentru curiozitatea și curajul dovedite în Epoca de piatră.

Expoziția marchează finalizarea lucrărilor de modernizare a Centrului Comercial Tom din Constanța de către grupul francez deținător, Catinvest, cu o investiție de aproape 2 milioane de euro. Este o primă etapă, urmează o a doua etapă care vizează lucrări de schimbare a fațadei și a teraselor pietonale. Și schimbarea, crede-mă, este vizibilă! Au fost refăcute integral spațiile interioare, ca design, schimbate sistemele de iluminat și ventilație, dar, ceea ce este în interesul meu personal, ca și client vechi al centrului comercial, grupurile sanitare sunt noi și perfect igienizate. Așa că revenim cu drag.

Și mai și recomandăm.

În orele de soare prea arzător, sau dacă vrei să faci cumpărături în liniște, sau dacă îți dorești, pur și simplu, o activitate pentru copilul în vacanță, care e și educativă, dar și antrenantă, dacă cel mic este pasionat de dinozauri, curios despre oameni, istorie și viața pe pământ, eu și Rareș avem o recomandare: să-l aduci la expoziția „Stone Age Kids”. O să-i placă mult.

În perioada 15 iulie – 13 august, de joi până duminică, aventura preistorică este deschisă și așteaptă toți copiii cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Atât expoziția cât și tururile interactive sunt oferite gratuit de către Centrul Comercial TOM Constanța, iar programările se pot face la numărul de telefon 0741024243, în fiecare zi în intervalul orar  10:00-20:00, sau pe mail  la adresa: rezervari@tom-constanta.ro. Mai multe informații găsești pe pagina de facebook a evenimentului.

Știi ce cred? Că o familie cu o femeie frumoasă  și un bărbat conștient de asta este o familie fericită.

Acum, fără supărare, barbatul are rolul și meritele lui, dar femeia e izvorul de energie. Iar o femeie frumoasă poate face o casă să fie acasă. Pune lumină chiar și în cel mai întunecat ungher. Iubirea ei poate să inspire barbatul de lângă ea să devină rege și să facă se se arate minunăția din copilul ei. Îi înconjoară pe amândoi.

O femeie frumoasă n-are lupte de dat, nici orgolii, dacă are ceva de schimbat în viața ei, știe că trebuie să înceapă cu ea, este recunoscătoare și deschisă, nu intră în canoane, nici nu vrea, se descoperă pe ea cu fiecare zi. Și oferă necondiționat. 

Când ea e bine, adică frumoasă, toți ai ei sunt bine, mai ales puiul de om.

Iar bărbatul care înțelege asta este un bărbat iubit pe veci. Nu trebuie decât să o faca să râdă. Femeia e cea mai frumoasă când râde. Bine, și să-i aducă flori, să o îmbrățișeze, să îi repete cât e de frumoasă cu toate ale ei. Chiar dacă ea se împiedică, uită,  se rătăcește, pierde, dă din râs în plâns și, când plânge, nasul înfundat scoate zgomote ciudate. Nimicuri. Fără intenție. Sunt ale ei, o fac să fie ea, diferită de el. Și mai frumoasă cu ele, dacă mă întrebi pe mine.

Și, dacă și bărbatul o vede la fel, și mai frumoasă cu stângăciile ei, chiar stă sub umbrela fericirii. Pentru că o femeie, iubită așa cum are ea nevoie să fie iubită, emană iubire prin toți porii. Nimic nu i se pare complicat sau prea mult. Nu e cicălitoare, nu cere, nu reproșează. Certurile cu ea ar fi ca un pic mai mult turmeric scăpat în supă. Fără suferințe, dormit în camere separate. S-ar repara înainte să simtă copilul că ’mami și tati nu se mai iubesc’.

Bărbatul care are lângă el o femeie frumoasă, zic, să facă bine și să o iubească!

- Adică?! Pe ceilalți nu ți i-ai ales tu?! Ai zis că-ți plac, că-i vrei. Să n-ajungem acasă și să nu-i porți, cum faci tu mereu..., răbufnește soțul.

- Stați puțin. Nu începeți o ceartă. Să-mi explice și mie cineva.

- Păi, mami, cât ai stat tu la întâlnirea ta cu mamele bloggerițe sau ce ziceai tu că ai de făcut, noi ne-am dus prin mall și tati a zis să mergem prin magazine să-mi aleg eu ceva de încălțat. Să-mi aleg, a zis. Am intrat în primul magazin și am văzut adidașii ăștia. Și am vrut să mi-i iau.

- Păi, da, aproape s-a rățoit tatăl. Și nu ți i-ai luat până la urmă?! Eu am zis să ne mai uităm, atât.

- Nu, mami, m-a târât prin zeci de magazine, doar-doar mă convinge să cumpăr altceva.

Și, de aici, a urmat un monolog la care soțul meu n-a avut replică.

El zice că nu-mi impune el, că doar îmi dă sfaturi, iar eu, dacă vreau, țin cont de ele. Că el are mai multă experiență, doar e mai mare, știe mai bine ce mi s-ar potrivi, de-astea. Dar că eu aleg! Dar se uită la mine într-un fel care mă face să vreau să-i fac pe plac. Se supără, îl cunosc. Și, după, îmi reproșează din-te-miri-ce. El zice că n-are legatură cu supărarea aia, dar eu știu. Și copiii știu. Apoi, insistă cu părerea lui. În multe moduri. Acum, ’Uite, Rareș, ăștia sunt roșii, ca ăia pe care i-ai avut când erai mai mic și ți-au plăcut mult. Uite ce frumoși sunt!’, îl imita cu ostentație pe tatăl lui. E mai mare, nu zic nu, dar el nu are cum să știe mai bine ca mine ce-mi place mie și cu ce mă simt eu bine în picioare. Si am plecat de la ideea că-mi aleg! Aaa, mi-a zis și că cei roșii se potrivesc cu tricoul meu preferat, ăla cu Rocky... Dar nu, dacă-l întrebi pe el, n-a încercat să-mi schimbe alegerea, doar mi-a dat și el niște sfaturi, ca tată. Niște sfaturi pot să primesc, dar mă supără când crede că e frumos ce vede el frumos, nu și ce vede celălalt frumos. Nici măcar nu e vorba de adidașii ăștia...

Și da, de-aia nu-i port după, că nu aleg eu!

N-am introdus nici măcar un cuvințel de la mine. Totul este gândit și exprimat de un copil de 7 ani. La fel gândea și simțea și la 3 ani. (Aș îndrăzni să spun că dintotdeauna și că toți copiii sunt capabili de aceleași simțăminte.) Doar că nu cunoștea atât de bine vocabularul, cât cuvintele să exprime întocmai ce are de spus.

Când am rămas singuri, mi-a spus mândru: I-am explicat lui tati ce e libertatea și cred că, în sfârșit, a înțeles. Am vazut pe fața lui, nu pentru că mi-a mulțumit.

Ce vreau să spun cu articolul ăsta?! Copiii vor libertate și simt când nu o au. Libertate care se poate traduce prin credit.  Știu că știi să alegi ce e cel mai bine pentru tine!, ajunge la copil. Și-i dă aripi. Un copil căruia i se oferă libertate nu va fura niciodată libertatea! Nu rămâne nimic de cucerit. :)

Sursa foto aici.

Până la școală, se văzuse prin ochii mamei, o fetiță minionă, creață, veselă, fire artistică, minunată așa cum era, ca și sora ei. Nu cunoștea alte standarde. Simțea acum rușine, nedreptate și o furie față de mama, că o lăsase să se simtă minunată exact așa cum era ea. Prințesele sunt mai înalte și au părul lung! Dar îl tunsese cu lacrimi, tot să-i intre în grații învățătoarei, că părul ei era creț și mult prea voluminos ca să încapă într-o coamă disciplinată.

- Nu poți fi tu prințesa! Prințesele sunt mai înalte și au părul lung! Tu vei fi păpușa prințesei.

- Păpușile n-au libertate, n-au viață!, îi venea să urle, dar nu, măcar asta n-a făcut. I-a plâns mamei în brațe, după ce a lovit-o. Doar o mințise (cam atât înțelegea ea cu mintea ei netocită, de copil) că e minunată! De ce n-o pregătise și pe ea pentru împărțirea minunăției pe criterii?!

Acesta a fost momentul în care prințesa din mine a murit. Deși eu am mai simțit-o, sfioasă, temătoare, câtuși de putin conștientă de farmecul ei, coborând din camera ei, încuiată până atunci, la câte un bal. Dar numai chiar și o privire o încuia la loc.

De puțin timp, cu ajutorul unui terapeut minunat, am identificat acest moment în timp. Și mi-am propus să readuc la viață prințesa. Mărturisesc, n-a fost chiar floare la ureche să ies de tiparul în care trebuia să încap în școala primară ca să mă simt minunată. Până am găsit calea. Apoi, am bătătorit-o. M-am gândit în fiecare zi la fetița aia minunată, care baleta în mișcările de la gimnastică, care se urca și dansa pe orice scenă, cu pasiune în fiecare unduire, împrăștiind viață, conștientă de frumusețea farmecului ei. La fel de mică era și atunci și asta nu conta, pentru că oamenii iubeau exuberanța și bucuria din ochii ei.

Puțin câte puțin, am reușit să mă eliberez de orice fel de surplusuri, am și slăbit aproape 10 kilograme. Am început să fac sport, să dansez în fiecare zi. În oglindă, nu mă mai uit la corp, ci la ochi și deja prințesa, care era o fetiță atunci, se conturează într-o femeie conștientă de feminitatea ei.

Tot mică sunt. N-am mai mult de 1.54. Da-mi place ce descopăr la mine cu fiecare experiență de femeie, nu doar de mamă sau soție. Și, de la înălțimea mea, reușesc să văd lumea de sus. E incredidil!

Și tot urc. Sparg blocaje. Încerc să nu-mi mai las mintea să mă controleze. Nu m-am gândit cum o să fie când a venit provocarea asta, pe care vreau să ți-o arăt și ție, de a face un „shooting” pentru un brand de haine. Am zis da. Nu-ti ascund că nu m-aș fi aruncat în gol, că asta însemna pentru mine experiența, dacă în spatele Baden11 n-ar fi fost prietena mea, un om cu o viziune care abia mai încape în ea, cu un țel nebun, de a descoperi femeia din fiecare femeie.

Nu te las. Te iau cu mie în această aventură. A fost apogeul întâlnirii mele cu femeia din mine. Întâi, timid, apoi, cu îndrăzneala femeii care poate să fie și mamă, și femeie în același timp.

Nu pleca. Vreau să vezi cu ochii tăi că frumusețea nu stă nici în înălțime, nici în culoarea părului, ci în iubirea mea pentru prințesa din mine, care se citește în ochi. Apoi, care transpiră prin fiecare por și devine contagioasă. Sunt sigură de feminitatea mea și asta mă provoacă nu să port, ci să etalez aceste ținute. Asta mă face frumoasă.

Cam asta e! Și e real.

Mi-ar plăcea să ajungă această scriere sub ochii femeilor, foste fetițe cărora li s-a spus vreodată că Prințesele sunt mai înalte și au părul lung, sau blond, sau creț, sau picioare mai lungi, mâini mai subtiri, nasul în vânt, sau buze mai roșii...

Asta e sigur, Prințesele nu sunt neapărat înalte!

Am scris mai multe fraze când pot să rezum ideea într-o propoziție simplă: Lumea exterioară este doar o reflexie a lumii nostre interioare. Dar eu nu sunt o persoană simplă! Și tu, care mă citești, mă înțelegi, sigur.

În plus, drumul ca să ajung la credința asta nu a fost simplu deloc. I-am găsit pe mulți vinovați de suferința mea, mai ales pe mine, până să trăiesc fumusețea iubirii mele pentru mine. Frumusețea asta nu este altceva decât o armonie a mea cu mine. Nu mă mai mint, nu-mi mai doresc nimic de la nimeni, nu datorez nimănui nimic, nu mă mai compar, nu mă mai judec, doar încerc să observ. Caut în mine și când se face potrivirea, să-i zic așa, suferința dispare. Nu înseamnă că trăiesc zen, ci că trăiesc emoțiile toate și nu mă mai simt cea mai rea mamă de pe pământ după ce țip la copilul meu. Observ ce anume a declanșat și îi mărturisesc și-i explic și lui Rareș mecanismul după.

Apoi, m-am împăcat cu defectele pe care le vedeam atât de evidente odată. O nebunie! Ca să înțelegi, sunt minionă, am fost cea mai mică de statură de peste tot. La primul meu concurs sportiv, la atletism, nu m-au crezut că sunt născută în ’82 și mi-au dat diplomă pentru cel mai mic participant, deși nu eram. Am plâns tot drumul până acasă. Și e doar un mic exemplu. M-a urmărit toată copilăria și adolescența mea neajunsul înălțimii mele. N-am purtat încălțăminte joasă, un alt mic exemplu. Nu mai. A dispărut.

Mi-am dat jos de pe mine toate etichetele, m-am eliberat de tipare de gândire religioase, sociale, familiale, am început să-mi eliberez instinctul. Puțin câte putin.

Experiențele pe care le-am trăit de când sunt mamă, și sunt multe, ele m-au făcut să văd limpede cât de importantă sunt eu în economia propriei vieți și în relația cu copilul meu, puiul de om pe care îl inspir zi de zi. Nu m-am mai temut de convulsii febrile, copilul meu nu le-a mai manifestat. Asta după 3 ani în care mă chinuiam să ascund frica obsesivă că aș putea ... să-l pierd. Și cred că n-a afectat atât de mult frica mea, firească după un astfel de șoc, cât prefacerea că n-am nimic.

Am ajuns la credința că nu trebuie nimic pe lumea asta și, mai ales, nu trebuie să fac nimic ca să fie bine în relația cu partenerul, cu copilul, cu nimeni, numai să trăiesc în armonie cu cine sunt eu. Sunt eu bine cu mine, dar cu adevărat, nu declarativ, și copilul meu e bine. Nu știu dacă s-o numesc legea atracției, mai degrabă o manifestare, un efect. Ies prune numai dacă plantezi un prun, nimic mai simplu.

Experiența mea. Tot pentru copilul meu, dar despre mine.

Și o trăiesc atunci când mă eliberez de tot ce vine din exterior.

Am început să scriu în primăvara lui 2013, când Rareș, băiețelul meu, nu împlinise încă 3 ani. Primul articol publicat a fost în 9 decembrie 2013. Mi-am propus să scriu despre ceea ce trăisem, până atunci, ca mamă. Am scris ca o eliberare, ca o furtună, așteptând soarele să apară. Pe atunci, credeam că răspunsurile se află undeva în afara mea, la cineva care a trăit ce trăiam eu înaintea mea, care a citit și și-a însușit, care are o certitudine, care, după ce mă va asculta, îmi va spune: Uite, asta trebuie să faci!. Căutam cu disperare răspunsuri. Ceea ce nu era rău, doar că nu căutam unde aveam să le găsesc pe cele care erau pentru mine. Dar cred că acesta este începutul. Începutul căutării!

Ce am citit și ascultat până acum în cărți, seminarii, întâlniri, conferințe m-a ajutat mult, dar conducându-mă spre mine. Tot ce am trăit, mai ales de când sunt mamă, întocmai ca o lanternă, mi-a luminat în mine.

Am aflat că nu mă iubeam. Mă uitam des. Nici nu existam pentru mine. Iar iubirea cu care eram convinsă că îi înconjor pe ceilalți nu avea cum să fie, în condițiile în care eu nu mă iubeam pe mine, autentică. Doar un măr roditor poate să dea mere. Și am început să am grijă de mine, puțin câte puțin. Am început să spun ce simt cu voce tare. Mi-am dat voie să fiu și furioasă, și pretențioasă, și tristă, nu permanent bine pentru ceilalți. Nu-ți imaginezi ce am simțim prima dată când am spus Nu! A fost furtună în mine, dar, după, s-a făcut senin. Niciun nor pe cer! Nimic. Eram ușoară, ușurată de conflictul cu mine.

Acum, eu știu că am în mine tot. Trebuie doar să ascult, iar calea este iubirea. Cu inima simțim iubirea, nu cu mintea. Mintea ne limitează la convingeri, judecăți, standarde și nu ne lasă să fim noi. Inima (ne) iubește. Și doar cu inima iubim autentic.

Copilul meu mă simte puternică (forță pe care doar am scos-o la suprafață și care vine din armonia mea cu mine) și îmi răspunde cu iubire. Îl simt că mă vrea așa și așa m-a vrut mereu, ca el, încă neatins de dogme și reguli, doctrine și frici. Asta voia să mă învețe el, acum, s-a liniștit. Oamenii mă plac mai mult așa.

Ori de câte ori am de decis ceva, nu mă mai gândesc la nimic, doar mă las să simt. Și chiar simt. Întotdeauna am simțit, doar nu m-am încrezut în instinct. Au fost mereu alții mai buni, mai instruiți, mai înțelepți, mai știutori decât mine. Și sunt și acum, dar ei știu pentru ei, eu știu pentru mine.

Sursa foto aici.

- Sunt bine.

- Uite, trage o carte. Și mi-a întins un evantai.

- „De ce te prefaci că îți este bine?”, am citit tare. Nod în gât, semn că au atins ceva vorbele. Mi-a venit să plâng. Dar am zâmbit. O am și acum:

- Ce faci pentru tine?, a continuat.

- Sunt mamă!, mi-am venit în fire și am răspuns aproape imediat, convinsă că era lozul câștigător.

- Ce faci doar pentru tine și sufletul tău?

- ... Nu știu acum. Trebuie să mă gândesc... E adevărat că puține!

Toată ziua le-am căutat pe alea puținele. Adevarul era că Nimic!

Pe atunci, credeam că a fi mamă presupune ca femeia din mine să fie mai puțin importantă. Ca și cum una ar exclude-o pe cealaltă. E o nebunie. De la mama aveam asta. Ea, o vreme, lungă vreme, a trăit prin noi, copiii ei. Eram cam singura ei bucurie. Ne-a dat nouă multe, păstrându-și puțin spre nimic pentru ea. Am fost și suntem foarte unite și, până în momentul ăla, nici nu mă gândisem că raiul legăturii noastre ar fi fost și mai rai dacă mama era fericită cu ea, nu doar cu noi. Era, cumva, normalitatea de a fi mamă.

M-a ajutat să caut. Mi-am amintit că ne-o doream, eu și sora mea mai mare, fericită. Pur și simplu, pluteam în zilele în care o simțeam noi, cu adevărat și independemt de noi, fericită. Cânta prin casă. Zâmbea fără motiv. Ea se declara mereu așa, dar noi știam, ei bine, simțeam. Așa și Rareș al meu!

Eram atât de obosită. Încă nu dormeam nopțile. Rareș mă solicita 24 din 24. De fapt, el căuta siguranța privirii mele, protecția brațelor mele, căldura glasului meu. Mă căuta pe mine bine cu mine, fericită independent de el. Îmi căuta rezervorul de energie bună. Ori, era gol.

Noi, femeile, avem în noi multă iubire de oferit, care înseamnă forță. Când devenim mame, forța noastră crește. Uite, tu de ce ești în stare pentru puiul tău? Eu, una, sunt în stare să mut munții. Plec cu ei în spate, dacă-mi propun. Ei bine, asta avem noi. Și când simțim că nu mai putem, tot putem. Dar asta nu ține la nesfârșit. Iubirea e infinită, e adevărat, dar e nevoie și de energie care să o pompeze. Și energia vine din ce facem noi pentru noi și sufletul nostru.

Dacă nu-mi dai dreptate, nu-i nimic. Măcar te-am făcut să cauți. În plus, nimic nu-i general valabil și eu nu sunt o expertă, doar o altă mamă.

Sursa foto aici.

Întrebările frecvente ale mamelor, numărul în creștere al copiilor cu alergii, statisticile îngrijorătoare privind obiceiurile nesănătoase ale gravidelor, încă rata scăzută a alăptării în România, întâlnirile cu părinții din 15 orașe ale țării pe tema dezvoltării creierului copiilor și lipsa unor informații clare despre ce înseamnă imunitatea au determinat Aptamil să inițieze Campania „Mai rezistent în primii 3 ani de viață”.

Nu este prima campanie Aptamil, dar este de departe cea mai ambițioasă, propunându-și să ajute părinții să înțeleagă acest concept care, pentru mulți, este unul străin și complicat, imunitatea. Totodată, campania este una de conștientizare a părinților că imunitatea nu crește printr-o minune, nici peste noapte, ci se construiește în timp, fiind rezultatul unui cumul de factori și alegeri.

Susțin acest proiect curajos, „Mai rezistent în primii 3 ani de viață”, pentru că ajută copiii României, prin informarea corectă și completă a părinților lor privind startul pe care i-l dau în viață, să fie sănătoși fizic, intelectual și emotional și să ajungă, astfel, adulți bine cu ei înșiși, dar mai ales pentru că am cunoscut oamenii care au pus suflet în implementarea și derularea lui.

Acestea sunt câteva din imaginile de la întâlnirea bloggerilor de parenting și Aptamil România:

Alături au avut o echipă de 6 medici (medic pediatru, alergolog, nutritionist, consultant in alaptare, ginecolog, neonatolog), cu care au creat conținut relevant transpus în limbajul mamelor, care să explice importanța construirii imunității în primii 3 ani de viață și care să dărâme câteva din miturile construirii imunității:

• Copilul va avea o imunitate optimă într-un mediu permanent steril. „Gelurile anti-bacteriene, spălatul excesiv pe mâini, regulile de igienă excesivă în casă nu pot duce decât la un sistem imunitar fragil, iar copilul va fi mult mai vulnerabil la infecții. Imunitatea copilului este în dezvoltare. La naștere, bebelușul are cea mai mare parte a imunitătii asigurată de anticorpii care trec de la mamă. Acești anticorpi, în jurul vârstei de 1 an, dispar, iar copilul trebuie să se bazeze pe propria imunitate. Cu fiecare contact cu germenii din mediul înconjurător, imunitatea învață să reacționeze, făcând astfel față agresiunilor ulterioare.” (Dr. Irina Antonescu, medic specialist pediatru, membru al Academiei Europene de Pediatrie)

• Răcelile din primul an de colectivitate, dovadă a unei imunități deficitare. „Copiii, după vârsta de 6 luni, încep să răcească. Un număr de 6-8 răceli pe an este normal, însă, în primul an de colectivitate, acest număr poate să fie mai mare fără să ne speriem. Învățând copilul să se spele pe mâini, să mănânce echilibrat, să aibă un program de somn corect, vom avea un copil care va reacționa mai bine la răcelile de la grădiniță.” (Dr. Irina Antonescu, medic specialist pediatru, membru al Academiei Europene de Pediatrie).

• A răcit copilul pentru că l-am scos afară. „Este de preferat să alegem un loc de joacă în exterior, pentru că cei mici sunt mai protejați, dat fiind faptul că razele ultraviolete scad concentrația de virusuri și bacterii din aer.” (Dr. Irina Antonescu, medic specialist pediatru, membru al Academiei Europene de Pediatrie)

• Nu introducem deloc în diversificarea copiilor cu risc de alergii alimentele alergene. „Copilul cu alergie se va diversifica exact ca un copil normal, doar alimentele intens alergene, cum sunt oul și peștele, se vor introduce mai târziu, undeva în jurul vârstei de 1 an. De asemenea, glutenul nu va fi prima optiune în diversificare, dar vârsta la care se va introduce nu va fi mult peste vârsta de 8 luni. În ceea ce privește alimentele alergene, le vom introduce treptat după vârsta de 1 an, în cantități moderate. Este foarte important de menționat: cu cât introducem mai târziu un aliment alergen, cu atât riscul de a dezvolta o alergie este mai mare și, atunci, nu trebuie să ne fie frică de ele.” (Dr. Irina Antonescu, medic specialist pediatru, membru al Academiei Europene de Pediatrie)

• Prea multă vitamina C afectează sănătatea copilului.  „Vitamina C nu se poate stoca și nici sintetiza de către corpul uman, așadar alimentația joacă un rol esențial. Vitamina A, C, D, prebioticele au un rol important în dezvoltarea imunității, fierul și iodul în dezvoltarea creierului. Organizația mondială a sănătății recomandă pentru copilul cu vârsta între 1 și 3 ani un aport de:
• Vitamina A – 400 de micrograme/zi. 100 de grame de morcov crud sau cartof dulce gătit înseamnă peste 2000 de micrograme de vitamina A.
• Vitamina D – 5 micrograme/zi. 100 de grame de somon asigură 40 de micrograme de vitamina D.
• Vitamina C – 15 miligrame/zi. 100 de grame de ardei gras asigură peste 150 de miligrame de vitamina C.
• Fier – 7 miligrame/zi. 100 de grame de carne de vită asigură 3 miligrame de fier.” (Dr. Luiza Pârvu, consultant în nutriție, diabet și boli metabolice)

Un copil mai rezistent înseamnă un copil cu o imunitate puternică. Dar imunitatea nu crește de la un sirop pe care îl dăm copilului când este bolnav. Nici de la o cură izolată cu un aliment minune, sau de la o îmbrățișare doar atunci când este febril sau în suferință, cu ochișorii plecați și nicidecum printr-o igienă strictă. Imunitatea înseamnă mult mai mult de atât. Ea se construiește încă din perioada intrauterină și, apoi, mai ales în primii 3 ani de viață.

Sistemul imunitar este compus dintr-o echipă de celule, proteine, ţesuturi şi organe care luptă pentru starea noastră optimă de sănătate. Altfel spus, imunitatea este rezistenţa la agenţi şi substanţe infecţioase şi non-infecţioase cu proprietăţi străine față de organismul nostru.

Când un astfel de străin pătrunde în organismul copiilor, sistemul lor imunitar sau de apărare trimite „soldați cu scuturi și arme”, iar curajul și forța acestora sunt date de: anticorpii din laptele matern, muultă mișcare, o alimentație echilibrată (din care să nu lipsească vitaminele, mineralele,  grăsimile "bune", probioticele), un program de somn adecvat vârstei, o igienă sănătoasă (atenție, nu excesivă!), expunere controlată la soare. Și, adaug eu din experiența mea de mamă, îmbogățite de dragostea necondiționată a părinților si disponibilitatea lor emoțională. Aș îndrăzni mai mult de atât si aș vorbi despre energia gândurilor și cuvintelor părinților, despre minunea care este convingerea unei mame că puiul ei este perfect sănătos. Aș vorbi despre legătura sfântă dintre privirea recunoscatoare a unei mame și ochii copilului ei, despre cum cel puțin o îmbrățișare cu dragoste de trei ori pe zi crește imunitatea copilului. Nu e din cărți, am trăit-o eu și am tot povestit-o.

Nu te judeca aspru după o izbucnire. Nu te-ai născut mamă, ai devenit. Doar observă ce a provocat-o și folosește-ți resursele să rămâi la tine, la ce simți tu, la ce poți face mai bine tu. Nu te arunca să te cerți cu soarta, cu partenerul, să găsești vinovat timpul, stresul.

În niciun caz, copilul. El e tot numai suflet încă. Simte și manifestă. Va învăța, încet-încet, de la tine în primul rând, cum să scoată afară tumultul de emoții care-l năvălește, fără să-si facă rău sau să rănească. La fel cum a învățat să meargă. Nu există copii care vor să facă rău, nici să supere sau să controleze. Există copii care vor iubire, atenție, siguranță. Apropo de siguranță, copiii chiar au nevoie de limite, puse cu blândețe, desigur, dar limite. Nu stiu cum să explic altfel decât prin ce am înțeles eu din ochișorii lui Rareș când i-am zis Nu pentru prima dată: În sfârșit, mă vezi!  Apoi, s-a răzvrătit, a încercat chiar să mă lovească și a sfârșit într-un plâns lung, întâi, departe de mine, apoi, la mine în brațe.

Nu e de la ei la noi. N-are cum. Nu sunt ei buni și înțelepți întâi și venim noi și le hrănim bunătatea și înțelepciunea cu dragostea noastră pentru ei. Ar fi fost prea simplu să fie așa. (Eu mărturisesc acum, într-adevăr, în bătaia soarelui de după furtună, că nu regret nicio secundă rebeliunea, încăpățânarea, bateriile mereu pline, crizele de plâns, refuzurile, accesele de furie ale copilului meu. Le văd oportunități de învățare, și pentru mine, și pentru el.)

E de la noi la ei, dar de la noi bine cu noi! Noi vedem în ei ce frați buni sunt, ce iubitori, curioși, profunzi, creativi, sinceri sunt. Noi îi privim mândri și recunoscători pentru minunea din ei. Și îi iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac (mai ales dacă se comportă urât!), cu o dragoste fără limite, condiționări, rușini. Și ei manifestă siguranța iubirii noastre. Ei, cumva, sunt (și) proiecția gândurilor noastre, concretizarea cuvintelor pe care le folosim în raport cu ei.

Și să nu crezi că eu vorbesc de undeva de sus, că nu e așa, sunt încă pe drum. Doar că am depășit faza crizelor de furie, de plâns, de căutare a iubirii necondiționate. Vedem ce-o mai fi...

Să nu mă mai țină pe loc fricile. Cu cele pe care le pot privi în afara mea am făcut pace, cu înălțimea, adâncul apei, întunericul, șerpuitoarele, morții și or mai fi și altele asemenea, pe care le am acum la degetul mic. Dar eu vorbesc de alea însămânțate subtil și demult de o mamă care s-a sacrificat permanent pentru ceilalți și nici acum nu poate să zică nu, de un tată cu multe răni, de o bunică cu frica lui Dumnezeu, de o învățătoare în cursa ei spre glorie, de o societate care „normalizează”... La început, mi-a părut până în măduva oaselor că e ceva în neregulă cu mine (ce zic, la început?!), sentiment care m-a însoțit mult din viață și care m-a înghiontit mereu să ascund. Așa am ajuns să uit cine sunt.

Înțelegi? Eu cu mine mai am să (re)leg o prietenie adevărată. Adică să-mi vorbesc cu blândețe, să-mi respect părerile, accept stările, să mă gândesc la mine însămi ca la cea mai bună prietenă, așa cum mă aveam în prima copilărie. Și mai am puțin din mai. Dar mă grăbesc. Și mă arunc în exerciții de a spune nu când simt să refuz și-mi vine natural să accept. E anevoios și cine m-a auzit de curând spunând nu cel mai probabil că a simțit că nu e autentic, dar mai am de lucru. Mai am din mai.

Mai am să-mi găsesc curajul să fiu eu însămi în fața oamenilor pe care nu-i cunosc. Să mă dezbrac de presiunea de a plăcea, natural, la fel cum dau jos din cuier, în primăvară, haina de iarnă. Îi admir pe oamenii care o fac și mă las inspirată de curajul lor. Și mă arunc și eu, că altfel nu pot, recunosc. Și scriu așa cum simt, ca acum, fără să șterg nimic, promit mie. La fel, ca un hei-rup și ca și cum aș fi o altă persoană care îmi organizează agenda, îmi notez un eveniment la Constanța. O zi în care să mă vad față în față cu oamenii, să facem schimb de impresii și emoții. Și să o ascultăm pe Oana Moraru. Prin toamnă. Să fie sfârșit de septembrie, scriu, ca să rămână scris. Mâine, mă întâlnesc cu ea și revin cu detalii.

Mai am să mă arăt așa cum sunt și cum gândesc tuturor. Nu sunt un om obișnuit. O iau pe arătură, cum ar spune unii. Sunt spirituală, nu religioasă. Cred în miracole si în Dumnezeul din mine. Cred în a visa. Cred în energia pe care o produc emoțiile mele. Cred că pot să schimb realitatea mea cu forța inimii. Cred că nimic nu e întâmplător și că tot ce trăiesc mă ajută, tot, chiar și experiențele care vin cu o mare încărcătură, sau mai ales acelea. Cred că orice problemă are o rezolvare. Cred că viața e un drum de parcurs cu zâmbetul pe buze. Nu mai cred în tipare. Nici în standarde. Nimic nu trebuie! Curând, e iunie. Și nu MAI!.

După ce l-am eliberat din strânsoarea îmbrățișării pline de recunoștință și emoție de mamă rămasă fără cuvinte, am început să mă gândesc mult la acest aspect. Cum să nu înțeleg?! Ba înțeleg foarte bine. Cei care conduc sistemul nostru de învățământ încă nu pot înțelege că, la fel cum sunt diferiți fizic, copiii sunt diferiți și în interior, inclusiv la nivelul creierului. Și că percep, pot înțelege și învăța despre lume la fel de multe, dar în moduri diferite. Norocul multor copii este că mai sunt dascăli precum doamna învățătoare Anca Emandii, care înțelege și, cu mijloacele puține pe care le oferă sistemul, reușește să facă să ajungă informația diferit la copii diferiți.

Altfel, ne-am obișnuit să numim, simplu, TALENT abilitatea unui copil de a reproduce o realitate prin desen sau pictură,  sau genialitate, dacă aceasta atinge performanța, dar nu inteligență. Ei bine, e tot INTELIGENȚĂ! Am citit, exact când aveam nevoie, articolul Tu ştii ce tip de inteligenţă are copilul tău? și am aprofundat subiectul.

A scris prima dată despre asta Howard Gardner, profesor la Harvard, în 1983. Teoria inteligențelor multiple a numit-o și este teoria care demonstrează că există mai multe tipuri de inteligență, toate la fel de valoroase, dar diferite prin modul în care creierul procesează informația.

Howard Gardner diferențiază 8 tipuri de inteligență, în funcție de modalitatea prin care un copil poate să învețe, adică creierul lui procesează informația cel mai eficient: inteligența verbal-lingvistică, inteligența logico-matematică, inteligența vizual-spațială, inteligența corpului, inteligența muzical-ritmică, inteligența interpersonală, inteligența personală (intrapersonală) și inteligența naturalistă.

Copiii cu inteligență verbal-lingvistică pot comunica ușor ceea ce gândesc, învață rapid și firesc o limbă străină, învăța vorbind. Inteligența logico-matematică este specifică celor care sunt buni la matematică, logică, care preferă jocurile care presupun răbdare, atenție și gândire de ansamblu. Inteligența vizual-spațială este caracteristică celor care văd în spațiu, observă detaliile și le pot reprezenta în imaginație și pe o coală de hârtie cu mare acuratețe. Kinestezicii își folosesc cu mare ușurință corpul, inteligența muzicală îi definește pe copiii care au sensibilitate față de sunete și ritm și pot realiza combinații complexe de sunete, inteligența interpersonală vorbește despre copiii empatici și „cititori” ai starii de spirit a celorlați, inteligența intrapersonală este specifică celor care au toate șansele să dezvolte o carieră în domeniile care descriu și ajută psihicul uman, iar inteligența naturalistă descrie tipul exploratorului.

Conform acestei teorii, „noi toți suntem capabili să cunoaștem lumea prin cuvinte și comunicare, analiză logico-matematică, reprezentare spațială, gândire artistică, cu ajutorul corpului, prin înțelegerea celorlalți oameni sau prin cunoașterea a ceea ce suntem noi înșine. Diferența stă în puterea acestor inteligențe și în modul în care aceste inteligențe sunt invocate și combinate pentru a îndeplini diferite sarcini, a rezolva diverse probleme și a progresa în domenii variate.”, declară profesorul. Si mai spune că „aceste diferențe provoacă sistemul educațional actual, care presupune că toată lumea poate învăța aceleași informații în același mod și că o măsură uniformă și unviversală este suficientă pentru a testa învățarea elevilor”, împlicit inteligența lor, simt eu să adaug.

Rareș al meu este pasionat de desen și pictură. Acestea sunt doar câteva din mafifestările lui artistice:

Este pasionat de natura și toate ale ei, de mișcare sub toate formele ei. Iar informarmația care ajunge la el pe canalul lui, pe „la mansardă”, cum spune el, rămâne toată viața și este conectată rapid și complex cu toate celelalte informații. Am și testat. Dacă-l întreb cât fac 5+7, stă ceva să se gândească si-l simt că face efort să stea concentrat. Dacă ne jucăm pase cu mingea de la unul la altul și îi pun aceeași întrebare, răspunde aproape ca și cum răspunsul aștepta întrebarea. Sigur că fac 12. 5+5 fac 10 și-am mai pus încă 2. La fel, când operația matematică o are reprezentată ca un desen. Este inteligent, nu doar talentat, dar creierul lui folosește o altă modalitate de a întelege și învăța. Atât!

Am scris acest articol pentru Revista Școlii Gimnaziale nr. 38 "Dimitrie Cantemir" Constanța (nr. 2/2016-2017).

Acum câteva zile, pentru un video de promovare a noului serial de desene animate educative, despre care am să vă povestesc mai multe imediat, l-am întrebat, fără discuții prealabile, ce înțelege el prin familie și răspunsul lui m-a făcut mândră de ce i-am arătat că înseamnă familia: „Înțeleg oameni care se iubesc între ei așa cum sunt și sunt prieteni.”

Pentru că noi nu modelăm, le suntem copiilor noștri modele. La asta se rezumă educația. Dacă pornim de la premisa că am primit diamante de șlefuit și ne facem schița de unde să tăiem și ce să păstrăm, am pornit greșit, cred eu. Ei, copiii noștri, vor fi, peste 25 de ani, ceea ce văd că suntem noi acum. Valorile și le însușesc fiind întâi observatori, abia apoi actori. Chiar și în fața ecranelor suntem datori să ne însoțim copiii, să fim un fel de liant între ceea ce le provoacă imaginația și realitate. Desenele animate pot fi o bună sursă de învățare, mai ales când există lângă un părinte care râde, se entuziasmează, se minunează.

Este convingerea mea. Pot să vorbesc o veșnicie despre asta și nu mă satur. Și mă bucur când cunosc și ascult oameni ale căror gânduri și credințe despre creșterea copiilor vibrează pe aceeași frecvență cu ale mele.

De aceea, am sorbit fiecare cuvânt al Monicăi Reu, Preşedintele Asociaţiei pentru Comunicare Nonviolentă şi trainer certificat al Center for Nonviolent Communication, invitată la „petrecerea părinților” de aseară, de la evenimentul de lansare a desenelor animate „Aventurile lui Dino”. Partea aceasta, recunosc, mi-a plăcut cel mai mult.

Copiilor, însă, le-a plăcut proiecția cu primele 4 episoade din „Aventurile lui Dino”, noul serial de desene animate produs de Danonino, difuzat exclusiv online, pentru că cele patru personaje (Dino, Kika, Cacau si Lip) nu sunt numai amuzante, dar se și aventurează în misiuni care mai de care mai interesante și care le pun la încercare curajul, prietenia, imaginația, loialitatea sau perseverența. Și le-a mai plăcut mult, dar muult, petrecerea dată în cinstea lor, și ei pirați ai lui Dino. S-au distrat pe cinste împreună cu pirați și piratese. Pe Rareș abia l-am luat înapoi acasă. Vă convingeți din fotografiile de la fața locului.

Și, deși aș fi zis că Aventurile lui Dino sunt pentru copii mai mici, Rareș m-a rugat azi să ne mai uităm împreună, ca aseară, la evenimentul de lansare (îl priveam cu coada ochiului și chicotea când râdeam și eu cu el la câte o poznă a prietenilor lui Dino), la desene. Și am zis că da, doar că trebuie să așteptam până mâine dimineață, sâmbătă, când va fi premiera.

„Aventurile lui Dino” cuprinde 20 de episoade, câte 2 episoade difuzate în fiecare săptămână, sâmbătă dimineața, pe canalul de Youtube și LIVE pe pagina de Facebook Danonino.

Garantez că vor plăcea tuturor copiilor aventurierii Dino, Kika, Cacau și Lip și misiunile lor. Abonați-vă la canalul de Youtube (așa, nu aveți cum să le ratați) și urmăriți și voi împreună cu cei mici, în fiecare sâmbătă, începând de mâine dimineață, episoade noi și educative.

Sunt Aura și, la aproape 35, nu mă mai lupt cu  suferința. Am plâns atât de mult la viața mea...

De fapt, nu mă mai lupt cu nimic. Nu mai cred demult că viața e o luptă, ci un drum. Privind-o ca pe o luptă, îți spun, pierzi timp să te antrenezi, echipezi, înarmezi și n-o mai trăiești. E chestiune de perspectivă, în definitiv, de alegere. Vezi provocarea sau dincolo de ea.

La fel e și cu suferința, acel sentimentul de durere, ori tristețe, lipsă cu care nu mă mai lupt. Asta nu înseamnă ca nu mai sufăr. Uneori, mă afund și-mi place, parcă. Cred că am nevoie să plâng. Atunci, revin la vechile obiceiuri, mă las să mă simt tristă, dezamăgită, neîmplinită, neapreciată, cea mai din lume, și plâng. Îmi amintesc și ce n-am știut vreodată că m-a durut sau n-am știut că n-o să treacă uitând. Dar parcă e altfel ca altădată. Nu mai e plâns cu sughițuri, semn că sunt în plin proces de vindecare, ca să zic așa.

Știu deja că urmează să înțeleg ceva dacă rămân la mine și nu mă pierd judecând sau învinovățind pe altcineva. Nimeni nu mă poate face să sufar, decât dacă atinge un punct dureros. Caut ce din mine a provocat suferința, ce gânduri inconștiente că atât merit sau că atâta pot s-au tot perindat prin mintea mea, ce limite sunt ștanțate în mine. Și-mi dau seama că, de exemplu, n-am îndrăznit să visez. Ori, dacă eu n-am îndrăznit, viața, universul, Dumnezeu mă tot provoacă să o fac. Într-un fel sau altul. Prin experiențe, oameni. Uite, asta și atât ți-ai dorit! Gândurile tale se materializează, par să-mi arate.

Atunci, îmi repet: Limita e doar cerul! Și, poate, nici cerul...

Nu știu, poate-ți pare prea mult, mie nu și îndrăznesc să scriu despre asta. Nu mă mai lupt cu suferința sau cu cel care m-a făcut să sufăr. N-ajută. Nici mai fac eforturi să nu mai sufăr. Dar fac eforturi să-mi schimb gândurile și perspectiva, iar suferința, astfel, dispare de la sine. Chiar așa e!

Suferi că ți-a zis așa, că a făcut sau că n-a făcut. Și plângi în mâini. Și te consumi. Și-ți trece prin gând să renunți. Ei bine, nu. Nu asta e calea. Nu e despre celălalt, ci despre tine. Suferința nu va înceta până ce tu nu vei vedea ce e de văzut la tine, până ce nu vei învăța lecția. Asta să fie suferința pentru tine, o măsură pentru ce mai ai de învățat., mi-a spus cineva. Mi-au trebuit zeci de paradigme de schimbat, ca să înțeleg cu adevărat ce a vrut să spună. Au trecut doi ani de atunci.

Sursa foto aici.

În plus, eu și soțul meu suntem consumatori de tehnologie, asta ne e meseria, ca să zic așa. Rareș și-a văzut tatăl lucrând la laptop încă din primele zile de viață. Ar fi o ipocrizie și o minciună să susțin că gadget-urile au lipsit din viața copilului nostru. Nu le-am interzis, dar i-am oferit alternativa conectării prin joc și el a preferat-o întotdeauna. Nu știu, poate că ăsta a fost norocul meu!

Tehnologia nu este rea în sine, ci modul cum o folosim, cât o folosim și unde o situăm în timpul petrecut cu copilul. Ea nu are voie să înlocuiască prezența părintelui, asta e clar. Nu are voie să ia locul învățării din experiențele reale, nici pe departe, și, pe cât se poate, să lipsească în primii 3 ani de viață, când creierul își construiește infrastructura neuronală, bazându-se pe simțuri. Îmi place cum a explicat, în termeni simpli, biofizicianul Virgiliu Gheorghe:

„Cum se dezvoltă creierul? Prin experiență. Între creier și lume există o legătură directă, strânsă. În momentul în care copilul cunoaște, încep să se imprime în creierul său realitățile pe care el le-a cunoscut și rapoartele, modul logic în care se desfășoară realitatea în fața ochilor lui. Și se construiesc rețele neuronale, care apar ca un fel de hartă care reproduce lumea. Cu cât cunoașterea e mai profundă, cu atât creierul se dezvoltă mai bine și dobândeste o capacitate mai mare de a întelege realitatea și de a reacționa la această realitate.

Orice act naște un traseu neuronal în creier. Acum, vă dau o explicație plastică. Imaginați-vă că avem o pădure virgină și vrem să facem un drum. Următorul care trece pe aici n-o să-și facă altă potecă, cel mai probabil va merge pe aceeași potecă, pe care o va bătători. Cu timpul, dacă aceasta este bine gândită, se va trasforma într-un drum de pădure. Pe urmă, se asfaltează, se face un drum mai mare, chiar și o autostradă. Tendința noastră în lumea asta e să mergem pe drumurile mari, ca să mergem mai repede. Așa se întâmplă și cu creierul, el are tendința de a merge pe drumurile deschise și bătătorite bine. Deci, actele pe care le-a repetat creierul devin formatoare pentru modul în care el reacționează la realitate. De aceea, spun neuropsihologii, ceea ce face un copil zilnic și pe o perioadă îndelungată îi dezvoltă și îi definește modul în care el va reacționa în viață. Așa se construiește creierul copilului.”, Virgiliu Gheorghe, extras din conferință.

Am ales și aleg conectarea directă cu copilul meu. Aleg să trăim împreună în lumea reală, să bătătorim drumuri. Dar nu-i interzic tehnologia, pentru că nu o văd nocivă în sine. Nocivă este ABANDONAREA copilului în fața ecranelor, mai ales la vârsta la care creierul este ca o pădure virgină, cum spune Virgiliu Gheorghe. Nociv este prea mult, în fiecare zi și prea puțin explicat. Nocivă este lipsa părintelui din lumea copilului. Și, ca s-o zic și pe-asta, mai nociv decât televizorul/telefonul/tableta este comportamentul necontrolat al părintelui, pe care l-aș numi cea mai impactantă imagine din viața copilului.

Sursa foto aici.

“Ne-am propus să le venim în ajutor, deopotrivă, copiilor și părinților. Astfel, de-a lungul acestei campanii, fiecare copil va găsi în magazinele Smyk All for kids un spațiu dedicat colectării de scrisori. Iar, pentru a pentru a veni în sprijinul părinților, am pregătit o selecție de jucării la  reducere. Considerăm că cea mai mare provocare a noastră este de a face copiii fericiţi și sperăm să implicăm, alături de noi, întreaga familie!”, a declarat Vadym Slobodian, SMYK All for kids România.

Surprizele?

1. În perioada 7-14 aprilie, magazinele SMYK All for kids se transformă în punct de colectare pentru scrisorile copiilor către iepuraș. Astfel, în magazinul SMYK All for kids din cadrul Vivo! Constanța sunt așteptați toți copiii care vor să-i lase un mesaj iepurasului, iar, prin tragere la sorți, vor putea câștiga unul dintre cele 3 premii Lego StarWars  sau păpușa Barbie. Pentru a intra în tombola organizată de către Smyk All for kids, participanții trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 3 și 14 ani, iar mesajele pentru iepurași pot fi desene sau scrisori. Câștigătorii vor fi desemnați, în urma tragerii la sorți, pe 15 aprilie, iar scrisorile sau desenele premiate vor fi publicate pe pagina de Facebook SMYK All for kids România.

2. Timp de două săptămâni, magazinul SMYK All for kids oferă reduceri de până la 50% la jucării pentru toate vârstele: salteluțe de joc, carți muzicale, figurine colorate și mișcătoare, instrumente muzicale, puzzle-uri simple și complexe, creioane colorate, cuburi și jocuri de construit, seturi Lego, haine dress-up pentru o varietate de roluri (medic, pompieri etc.), materiale de artă, enciclopedii pentru copii, jucării electronice, programe computerizate, maşini şi semne de circulaţie. Eu am enumerat o mică parte din selecția de jucării cu până la 50% reducere. Intrați voi aici și vedeți toată gama.

3. [CONCURS] Și, după ce accesați link-ul, lăsați-mă și pe mine să știu ce jucărie ați alege pentru puiul vostru. Am de dat, cum vă spuneam mai sus, un voucher de cumpărături de 100 de Ron.

[MECANISM CONCURS] Tot ce trebuie să faceți este să dați click pe imaginea de mai sus pentru a vedea gama de jucarii din campanie și, apoi, să reveniți, să lasați un comentariu cu jucăria pe care vi-o doriți pentru puiul vostru. Puteți comenta la finalul acestui articol sau în pagina de facebook de concurs. Concursul se va încheia în 11 aprilie2017, orele 24:00, iar câștigătorul voucherului de cumpărături de 100 de Ron va fi desemnat prin random.org în 12 aprilie.

!Voucherul poate fi folosit până la 30.04.2017 în magazinul SMYK All for kids din VIVO! Constanța. Voucherul nu se cumulează cu alte reduceri, promoții sau cupoane de reduceri.

Vă aștept comentariile. Succes!

Când mă uit în ochișorii lui, înțeleg că are nevoie de mine. Când îi vorbesc blând, se liniștește. Când nu presupune nicio condiționare, nici nu implică vreun sentiment de neliniște că n-ar fi așa cum gândesc.

Dacă îl iau acum în brațe, se va liniști. Dar nu simt cu totul să o fac. Îl iau în brațe doar pentru că nu suport să plângă, să facă o criză, să sufere, să vadă lumea. Sau am învățat la un curs, dintr-o carte că asta ar fi soluția.

Mai sesizează cineva diferența? Sau e doar în mintea mea?

M-am trezit cu gândul ăsta. Prea am fost cucerită de dacă, prea l-am lăsat să intervină între mine și copilul meu. Prea îi permit încă să intre în mintea mea, iar el se culcușește și preia controlul.

Dacă nu lucrez cu el suplimentar acasă, o să rămână în urmă la școală.

Dacă nu mănâncă azi măcar un fruct, n-o să crească sănătos.

Dacă nu petrec nici azi timp special cu el, o să pierd legătură strânsă cu el.

Dacă nu-i explic încă o dată, nu va ști cum să se comporte.

Și scenariile devin filme cu viteza luminii. Și se strecoară grija. Grija se transformă în agitație, cum s-a întâmplat ieri, iar eu mă trezesc că spun: Rareș, ia caietele și hai să lucrăm! Și, când încep așa, distrug orice șansă ca el să o facă cu plăcere. Dar continuu: Pentru tine o faci, nu pentru mine. Cum vrei să ajungi să citești toate cărțile din Cărturești?! Cum vrei să ajungi să-i înveți tu pe copii când o să fii mare?!

- Mami, fișele le fac pentru tine. Mie nu-mi plac. Să-ți fie clar. Nu-mi place să fac adunări și scăderi, da?! Mie-mi place când aflu despre oameni, univers, plante și animale, lume. Mie-mi place să desenez. Iar ești stresată și ești așa de urâtă așa. Păcat că nu te vezi și tu...

Discursul lui Rareș nu s-a oprit aici, dar îl păstrez pentru noi. Dacă ăsta, clar, nu mi-e prieten, e un catastrofist. Condiționează, limitează, asta o știam, dar și proiectează gândurile peste ani. Iar gândurile ajung să se concretizeze. Ne-am învățat cu dacă și îi dăm forță, în loc să ne ascultăm sufletele. Într-o lume de dacă, avem dragostea. Iar dragostea e infinită! Și face minuni! Când simt iubire, copiii se deschid și se luminează.

Sursa foto aici.

- Tati, ce bou eci!

- Ce? Unde ai auzit tu cuvântul ăsta?!

- A tati. Tu ai zis. Tati, te-a supăiat omul din macina aia... Și au căjut mie buscuiții.

Pauză. Amândoi, și eu, și soțul meu, încercam să ne amintim dacă așa se întâmplase, dacă el, tatăl, fiind la volan, rostise cuvântul „bou” mai devreme cu câteva minute, când un șofer frânase brusc în fața noastră, pentru a vira la stânga, fără să semnalizeze. Zău că, pe moment, niciunul dintre noi doi nu conștientizase, dar da, așa era. Al treilea și cel mai mic membru al familiei (3 ani) înregistrase termenul și-l refolosea, culmea, chiar în context.

Cea mai eficientă metodă de a-l învăța pe copil orice este exemplul personal. Copiii copiază. Nu înseamnă că, dacă un copil mușcă, părinții lui mușcă sau că e un copil rău. Sunt acțiuni instinctuale de exprimare a unor emoții puternice. Copilul meu a mușcat, a lovit, a împins, iar eu am încercat să-l învăț că furia se poate exprima și altfel. Huh, sunt atât de furioasă acum! Ia să iau eu perna asta să mă eliberez! Plus multă iubire și înțelegere pentru el. A durat ceva, dar am reușit.

Cred că grija principală a părinților n-ar trebui să fie comportamentul copiilor, ci propriul comportament. Copiii imită. O dovadă științifică în acest sens stă descoperirea lui Giacomo Rizzolatti, în 1996, un grup de neuroni specifici, pe care i-a numit neuroni-oglindă.

Studiul s-a efectuat inițial pe animale, prima dată, pe maimuța macac. Apoi, descoperirile fascinante au atras și alți cercetători din aria neuroștiințelor, care, cu ajutorul imagisticii medicale, au ajuns la concluzii clare în privința dezvoltării creierului uman.

S-a observat activitatea neuronilor dintr-o anumită regiune a creierului (lobul parietal superior şi cortexul inferior frontal) când un om mișcă brațul, sau experimentează o emoție. Marea descoperire este că un subset al acestor neuroni descărcă impulsuri chiar și când omul doar observă pe altcineva efectuând mișcarea sau trăind anumite sentimente. În acest fel, acești neuroni oglindesc comportamentul celuilalt, activează ca și cum observatorul însuși ar fi efectuat acțiunea.

Cercetări ulterioare au demonstrat că neuronii-oglindă au activitate și când este stimulat doar sistemul auditiv, fără ca cel vizual să fie funcțional. Cu ajutorul acestor neuroni, orbii pot să efectueze mișcări pe care nu le-au văzut niciodată.

Mai mult decât atât, se pare că neuronilor-oglindă le datorăm posibilitatea de a repeta întocmai acțiunile altor persoane și a învăța comportamente prin imitare. Aceștia nu doar că observă și redau (imită) acțiuni exterioare nouă, dar și interpretează corect și integrează sensul și scopul acelor acțiuni.  Adică, când altcineva ridică o cească de ceai de pe masă, aceștia nu numai că imită mișcarea în creierul nostru, dar pot să și discearnă dacă persoana din fața noastră o face pentru a bea sau doar pentru a elibera masa. Asta a demonstrat, printr-un studiu publicat în 2005, neurocercetătorul Marco Iacoboni. Și că neuronii-oglindă reprezintă baza neuronală pentru capacitatea omului de a simți emoții precum empatia.

Deci, „neuronii-oglindă sunt cei care ne îngăduie să pricepem intențiile altora prin a simți, nu prin a gândi”, a declarat și Giacomo Rizzolatti.

Mai multe despre neuronii oglindă aici.

Sursa foto aici.

Pun câte o talpă pe parchet. O nouă zi, îmi spun. Cu entuziasm. Mă ridic în șezut. Nu mă întind în dormitor, risc să se mai trezească cineva de la vreo dezmorțire a patului. Înșfac telefonul și pășesc tiptil. Apăs clanța, țiuitoare de câteva zile, dar eu știu cum să o fac să nu mai țipe. Și ajung în living.

Deschid geamul.Trag adânc aer în piet. Îmm, curat și rece! Pun ibricul pe plită, selectez playlistul meu preferat pe youtube și strâng un pic prin casă dansând. Mă așez comod în canapea și-ncep să visez la ce urmează să mi se întâmple, oameni noi, vacanțe, inspirație.

Cum miroase a cafea! Nu mă grăbesc să o beau. Îmi place aroma ei când e mai puțin fierbinte. Și, după câteva apropieri de cană, se contaminează și ea și-ncepe să oglindească bucuria mea. Azi, am imortalizat-o.

Sunt recunoscătoare pentru tot. Și mulțumesc, pe rând, pentru ce am. Și am. În ecuația mea, lucrurile pot să și lipsească, nu mă dărâmă. E atât de puțin important pentru mine dacă mașina pe care o conduc e full-option. Dacă e, folosesc bucuroasă. Dacă nu, sunt la fel de bucuroasă că mă duce unde am nevoie să ajung. Confortul nu se naște din exterior și nu de el depinde starea mea de bine. Ia-mi din mână, din laptop, din casă, nu din suflet. Din suflet îți dau eu, nu-mi lua tu. Asta sunt.

Fericirea e infinită. Noi o alegem sau nu. Toți avem motive să fim fericiți. Doar pentru că suntem în viață, sau pentru că avem o familie, sau pentru că ne trezim unii lângă ceilalți, sau pentru că suntem sănătoși. Sunt dimineți, tot mai rare în ultima perioadă, când găsesc motive să fiu tristă. Le caut, pentru că, uneori, am nevoie să plâng. Să descarc. E în regulă și așa, e un flux, în dimineața următoare mă trezesc zâmbind.

Iar, când mă trezesc zâmbind, toate în jurul meu îmi răspund. Copilul mă îmbrățișează. Soțul e surprins de cât sunt de frumoasă. Degetele se joacă pe taste, articolele se scriu singure. Prin mine doar curge energia, o primesc și o dau mai departe. Ce-mi place asta!

În relația cu copilul tău, resursele tot în tine sunt. Ceilalți, inclusiv eu, doar îți amintesc că le ai. Nimeni, niciodată, nu va știi mai bine ca tine ce e mai bine pentru tine și copilul tău. Tu chiar știi, nu cu mintea, ci cu sufletul. Copilul tău e parte din tine. Tu știi ce ai pus în el. Și, orice ți-ar spune oricine să zici, să faci, să gândesti în raport cu el, este mai puțin important decât ce simți tu. Doar că uiți. Epuizarea te prinde într-un cerc vicios de supraviețuire, iar creierul se luptă să te țină în viață.

Metodele de educație cu blândețe sunt instrumente care te întorc la tine. Dacă nu funcționează nu înseamnă că nu ești bună, că metodele sunt greșite sau că copilul tău este mai mic, mai slab, mai, ci că ai nevoie să ai grijă de tine. Știi, înainte să plantezi, te ocupi de teren. O vreme, să nu plantezi nimic.

Atunci, respiră. Este cel mai simplu exercițiu de cultivare a liniștii creierului. Nu e nicio grabă. Nu alergi la maraton și nu vei primi medalie la final. Nu concurezi cu celelalte mame. Ești tu cu copilul tău. Eu cu al meu. Ce au nevoie și copilul tău, și copilul meu este iubirea. Dar cum îi hrănește este diferit. Trăim vieți diferite, experiențele ne tăvălesc prin fel și fel de sentimente. Ele, experiențele, pot să semene, și, ca o paranteză, unele am fi jurat înainte de a deveni mame că nu ni se vor întâmpla  nouă, dar cum le resimțim este atât de al nostru!

Ce pot eu să fac este să mă arăt ție. Să te liniștesc așa, cu ce fac eu să mă liniștesc pe mine.

Vorbeam, ieri, cu sora mea mai mare și-mi spunea că nu mai are soluții. Ea, proaspătă mămică de doi, de câteva zile amândoi acasă, eroină pentru fetița ei născută prematur, la 26 de săptămâni, în același timp, mamă full-time pentru băiețelul ei de 3 ani. Băiețelul, deși o iubește enorm pe pâinica lui surioară, o vrea pe mami a lui cum o avea înainte, doar pentru el, și reacționează așa cum numai mamele de doi știu. Eu nu, dar emoții atât de puternice am simțit și eu și am ajutat-o să se liniștească. Am ajutat-o să-și amintească (,) cât de bună mamă e ea pentru amândoi. Și i-am propus un joculeț, lantul iubirii, care mi-a venit spontan, doar pentru că îi simt ai mei. Azi, m-a sunat să-mi mulțumească. Dar eu jur că n-am făcut decât să îi amintesc ceea ce ea știa și uitase.

Eu sunt o mamă ca si tine, nu sunt expert în a fi mamă. Am trăit tot ce trăiești. Poate nu aceeași situatie, dar la aceeași intensitate emoțională, care e atât de copleșitoare uneori. Ia de la mine ce simți că-ți folosește ție. M-aș bucura să fie speranța că se poate, nu ce zic sau fac eu. Sau articolele mele să te ajute să-ți amintești că tu ai în tine tot.

Sursa foto aici.

Fiecare vorbește despre el. Amândoi au de eliberat ceva. Sau de vindecat.

Întoarce-te la tine. Respiră. Suntem atât de subiectivi cu tot ce ni se întâmplă... Ne afectează anumite cuvinte, anumite comportamente și nu e întâmplător. Ceea ce simțim vizavi de cuvintele și comportamentele celuilalt au legătură cu noi. Mi-a spus cineva odată că suferința mea are legătură cu mine și doar eu o pot controla. Nimeni nu e responsabil de ceeea ce simt eu. Mai mult, suferința mea trebuie să fie o măsură pentru ceea ce mai am de vindecat în mine, de învățat despre mine. Și, când suferința mea nu va mai fi, experiențele care m-au făcut să sufăr vor înceta. Și așa a fost. Concentrează-te pe ceea ce simți tu când celălalt spune sau face. Ce simți? Unde simți? Când ai mai simțit asta? Nu are legătură cu momentul prezent, ai să afli. Respiră. Creierul tău se va liniști. Și poți merge mai departe.

Oprește-te și ascultă. Când nu doar auzi, ci și asculți, îl și vezi pe celălalt. Șuferă. Nu vrea să te rănească, doar să împartă vina, regretul, neajunsul. Furia lui/ei are în spatele ei o emotie care e foarte puternică, copleșitoare de-a dreptul, frica. El/ea nu știe asta. N-a intrat înăuntru să găsească rădăcina ei. E complicat, dureros. Mai simplu e să dea afară prea-plinul. Nu și eficient, dar mai puțin dureros. În plus, cel care țipă are o nevoie, Rareș al meu m-a învățat asta acum vreo 3 ani. Mami, tati țipă după iubire! Și chiar cred că așa e.

Dacă ai ajuns până aici, intră în papucii lui/ei. Se cheamă empatie și este o comoară pentru orice fel de relație. Are alte experiențe decât ai tu, altă normalitate. Trăieste după o schemă implementată în copilărie. Are propria poveste de viață. Știi că reacțiile noastre la o experiență se bazează pe experiențe vechi, uneori, atât de vechi, că nu ni le amintim conștient? Dar simțim și ne afectează. Și izbucnim, că nu stim altceva ce să facem. Dacă vorbim despre conflictul cu propriul copil, adaugă și că el e un tot emoțional și că nu are dezvoltată acea parte a creierului care să-l ajute să gestioneze ce simte. Și are mare nevoie de tine. Atunci, cea mai mare.

Mai ești? Vrei să mergi mai departe de atât? Mecanismul ăsta e singurul pe care îl cunoaște. Nu-l pedepsi pentru că nu stie. Învață-l tu altul. Nu, nu-i vorbi despre cum știi tu că este bine să se poarte. Arată-i prin exemplul personal. Și ai răbdare!

Sursa foto aici.

Ei bine, parenting-ul e despre părinte, despre adult după ce devine mamă sau tată, în relația cu el și cu experiențele lui vechi. Copilul este în ecuația asta oglinda, ființa în fața căreia adultul se arată așa cum e, cu masca socială pusă pe masă, vulnerabil și el cel adevărat, cum doar în față părinților lui s-a mai arătat. Specialiștii spun că intimitatea relației cu propriul copil este comparabilă doar cu intimitatea relației cu mama și cu tata, de aici intensitatea emoțională când copilul are un anumit comportament sau confortul când copilul ne îmbrățișează. Resimțim.

Și, de multe ori, ca părinți, acționăm într-o anumită situație de criză, care, nu întâmplător, seamănă cu ceva ce am trăit în copilărie, așa cum n-am fost în stare, n-am fost lăsați atunci sau cum știm de la mama/tata. Și nu o facem conștient. Ne vine să țipăm, deși asta am urât la mama. Ne vine să lovim, deși asta am urât la tata. Sunt mecanisme pe care le-am copiat, tot inconștient. Parenting-ul umblă la aceste mecanisme. Parenting-ul ne ajută pe noi să conștientizăm ce se întâmplă cu noi în timpul unei crize a copilului, ce simțim și, încet-încet, să vindecăm răni vechi. Apoi, să ne înțelegem și iubim copilul așa cum are el nevoie să fie iubit.

Eu confirm. Și întăresc. Nici nu știam câtă rușine și micime ascunsesem în mine și câtă furie reprimasem până să mi le scoată Rareș la suprafață. Nu știam câte stereotipii și prejudecăți căram, câte abțineri din teamă de conflict. Și el pe astea mi le sublinia cu comportamentul lui. Și nu copilul meu era problema. Niciodată copilul nu e problema. Copilul nu provoacă, doar trezește emoții latente. Numai dacă domolim aceste emoții în noi, putem fi blânzi, iubitori, înțelegători. Iar copilul învață din ce suntem și facem noi.

Și, cu asta, sper că i-am lămurit pe cei care hulesc acest curent, parenting, care a venit să destabilizeze ordinea mondială, cu metodele lui blânde și total nerealiste, ba chiar imposibil de pus în practică, cu așezarea copilului pe un piedestal și închinarea la el, cu urale și bucurie muncită, cu grijă a părintelui să nu-l supere, să nu provoace o criză a micului manipulator, șantajist, escroc, cu încurajarea comportamentului urât cu sărutări și îmbrățișări. Știu că așa se vede din afară, dar doar din afară. Dinăuntru, se simte, nu se vede. Și vorbesc despre iubire necondiționată, respect, limite blânde, implicare, dar, întâi și-ntâi, puterea exemplului personal.

Parenting-ul e despre părinți, că, dacă ar fi despre copii, s-ar numi childing. Mi-a trăsnit aseară. Și-am zis să vă zic și vouă.

Sursa foto aici.

După atâția ani de sedentarism, am început să fac sport. Și mă simt atât de bine. Altă viață! Când spun sedentarism, nu mă refer la stat în pat, ci la lipsa de mișcare în care corpul se simte în conectare profundă și în echilibru cu sufletul. Că mișcare am tot făcut în anii ăștia. În primii, cu copilul în brațe ore-n șir, aplecându-mă după chestii aruncate peste tot prin casă, dansând cu aspiratorul printre și pe sub obiectele de mobilier, frecând baia, pete, pereți și altele asemenea. Cu copilul în urma mea sau prins de piciorul meu. Cu copilul pe bratul stâng, cu cârpa în mâna dreaptă. Cu o cârpă eu, cu o mini-cârpă copilul, care mai și trântea, spărgea, darâma cu cealaltă mână. Cu copilul pe blatul de la bucătărie, baricadat de șoldul meu, iar restul corpului în cealaltă direcție, amestecând în mâncare. Mișcările erau de fracțiune de secundă, ochii în direcții diferite în același timp. Stau și mă gândesc acum, zici că mă pregateam pentru legiunea străină.

Când avea Rareș vreo 2 ani, am încercat și la o sală. Minunea n-a ținut decât câteva zile. De două-trei ori am reușit să fug de-acasă. Dacă ești mamă fără ajutor adevărat, știi la ce mă refer!

Ajutor adevărat pentru o mamă e să faci tu, cel care citești aceste rânduri din pură întâmplare, în așa fel încât să te prindă din urmă cu somnul măcar. Ea nu doarme neîntrerupt și nici numărul minim de ore pentru o funcționare normală. Și serviciul ei nu e full-time, ci full-day and night. Așa că, spun și eu așa, înainte să îi sugerezi să slăbească, las-o să doarmă. Și, după, dacă te mai țin pe tine condiția fizică și psihică, ea se va ocupa și de ea, va face și sport. Numai n-o suna de cum a ieșit pe ușă, n-o bombarda cu sms-uri. A, și nu sta cu ochii pe ceas, nici la televizor, nici în telefon, joacă-te și n-o să se întâmple niciun dezastru natural.

Ajutor adevărat pentru o mamă nu e ăla de îți lași copilul plângând cu cineva, ci când îi faci cu mâna zâmbind, iar el îți răspunde cu bezele de la geam. Și pleci liniștită. Altfel, stai sau pleci alergând să te întorci mai repede acasă.

Ajutor adevărat pentru o mamă nu e ăla care începe cu: Cât stai?! Eventual, continuă și cu: Da’, dacă vrea să mănânce, dacă face caca?! Adică cine stă cu copilul cât îi pregătesc masa?! sau cine stă cu copilul cât îi potrivesc apa?!, de parcă o mamă are mâini în plus. Ea poate, sigur că poate, doar e mamă. Ea știe, sigur că știe, doar e mamă. Odată cu puiul, la naștere, a primit și manualul.

Ajutor adevărat pentru o mamă nu e ăla care se „oferă” ocazional și cu jumătate de gură. Ori ești, ori nu ești. Nu întrebi dacă are nevoie de ajutor. Și, acum vorbesc doar din experiența mea de mamă de copil atomic, iți zic, are, o mamă are nevoie să știe că are pe cineva pe care se poate baza. Întreab-o CU CE să o ajuți. Poate nici nu va apela în fiecare zi, dar contează atât de mult confortul emoținal.

Dacă îi oferi ajutor adevărat, mama va fi în formă fizică și psihică excelentă mai devreme de cei 5, 6, respectiv 7 ani ai copilului. Și cred că psihic întâi, apoi fizic. Zic.

Sursa foto aici.

Cred cu tărie că Dumnezeu există, dar nu undeva în afara noastră, ci în fiecare dintre noi. Mai cred cu tărie că totul are un sens pe care, cândva, l-am sau îl vom înțelege.

Nu e întâmplător că eu sunt mama lui Rareș și că el e copilul meu! E special, ca toți copiii, de altfel. Dar are acel ceva special pe care numai eu puteam să-l îmbrățișez cu atâta răbdare și cu atâta iubire. Iar eu aveam niște frici pe care numai el putea să mă ajute să le vindec.

Am trăit împreună multe episoade medicale ale lui. Primul, convulsii febrile la 10 luni jumate. Șoc, urmat de alte câteva zile de febră mare acasă, cu împachetări, două administrări de solutie rectală împotriva convulsiei. La 1 an și 3 luni, computer tomograf și, apoi, intervenție chirurgicală, cu anestezie generală, de extirpare a unui chist în zona presternală. La 2 ani, infecție cu toxocara canis, cu tratament toxic. Multe episoade de febră mare, cu frison la limita convulsiei. Plonjon din canapea în masă, cu plagă frontală. Os de pește în gât. Arsură profundă la mână. Și cred că mai sunt și altele. Ne-au unit. M-au dărâmat. Am conștientizat. M-am apucat de scris. M-au făcut mai puternică. M-au apropiat de mine.

Rareș a fost un bebeluș nu energic, teleghidat. Până pe la 2 ani și jumătate, n-a dormit mai mult de două ore legate noaptea. Reușeam să-l adorm pe la 22:30, cel mai devreme, și se trezea de tot la 6:30-7:00, cu mai multe pauze decât reprize de somn. Si nici ziua nu prea recupera. Nu cunosc termenul de perioadă de bebelușeală. Și nu se trezea ca să mănânce, ci să se joace. N-a fost interesat de mâncare, cum nici de somn. Mi-a fost greu. Am zis greu?! Nu, foarte greu uneori, dar, oricât mi-aș fi dorit să fie mai liniștit, nu l-am cenzurat. Avea încă de pe atunci o vigoare aparte de alți bebeluși. La 3 luni și jumătate, voia să stea în funduleț, la 6 luni, se ridica pe marginea pătuțului și, la aproape 10 luni, făcea primii pași. Azi, la aproape 7 ani, deși slăbuț, e un sportiv. Face tenis și o face bine. Ieri, l-am înscris la karate. Antrenorul ne-a vorbit în particular: „Are o forță mare, are un spirit de luptător în el, ceva ce rar mi-a fost dat să întâlnesc la vârsta lui. Nu renunțați!”

Pe cât de energic este, pe atât de multă energie creatoare are. Este foarte talentat la desen și în domeniile unde este nevoie de creativitate. Dar nu o face cu migală, atenție, ci tot în forță, cu linii mari. Primul desen al lui a fost executat rapid, pe pat, din picioare. Voia să-mi spună ceva și nu înțelegeam ce vrea. După câteva linii pe hârtie, am înțeles perfect, voia afară cu sania. N-avea încă 2 ani. Face rime, inventează glume, povești, dar sărind prin casă. Când pictează, nu stă numai pe scaun. Ai zice că dansează.

Rareș este un copil care, la prima vedere și cunoaștere, poate părea superficial, neatent, indolent chiar. Încăpățânat. Dar, dacă ai răbdare să îl descoperi, este un copil cu un raționament și o profunzime de care puțini adulți sunt în stare. Replicile lui te obligă la un dialog de la egal la egal. Și e capabil de multă iubire. Iar eu am simțit asta încă de când, în primele luni de viață, s-a oprit deodată din agitația lui și m-a mângâiat într-un anumit fel. Eram epuizată, frustrată, neputincioasă.

A avut perioada lui de agresivitate. L-a ținut mult, dar mult. Până am înțeles că, prin asta, avea sa-mi transmită că ceva nu era în regulă. Cu mine, cu el, cu starea noastră, cu locul în care îl lăsam fără mine. Dar, chiar și în crizele lui de furie, deși nu știam exact ce să fac, ce vrea de la mine, l-am iubit. Și toate crizele astea m-au ajutat, într-un fel sau altul, să vindec copilul meu interior. Apoi, ele au încetat ca printr-o minune.

Doamne, îți mulțumesc pentru ce mi-ai dat! Pentru toate, pentru mine, pentru familia mea, pentru minunea care este copilul meu, n-aș schimba nimic. Doar că, de acum, am să aleg conștientă de Dumnezeul din mine.

Urmează o rețetă de sărățele românești, gustoase, rețetă veche, atât de veche, că ar putea să-i fie stră-stră-bunică lui Rareș al meu. Dar el a îmbunătățit-o, zice, și i-a dat un nume proaspăt, zice, Pizzarele.

„Hai să punem mai multe tipuri de brânză, ca la paste. Și semințe, ca la blatul de pizza, ce zici? Am putea să le numim Pizzarele. E un nume potrivit, combinat și vesel.” Eu m-am opus, sunt mai așezată așa și am un respect deosebit pentru tradițional românesc, dar m-a convins. Până la urmă, unde-i pasiune și creativitate, nu e loc de decât pentru îmbrățișări. Nu că nu ne-am fi și certat un pic în timpul preparării, dar asta rămâne între noi, bucătarii.

Ingrediente pentru pizzarele

200 g de untură

250 g de brânză sărată. Noi am combinat brânză de oaie, brânză de vacă și vedeta noastră, mozzarella, pe care am răzuit-o și peste pizzarelle la final

100 ml de lapte

1 linguriță cu sare

2 ouă

drojdie cât o nucă

3-4 lingurițe semințe de chia

3-4 lingurițe semințe de in hidratate înainte

500 g de făină (sau cât cuprinde)

Preparare pizzarele

Amestecați drojdia cu laptele călduț (atenție, nu fierbinte!), sarea și o lingură de făină și lăsați amestecul la dospit 10 minute. Noi l-am pus într-un pahar și l-am acoperit cu o farfurioară. Într-un vas separat, adăugați făina. Noi facem ca un cuib în făină în care adăugăm amestecul din pahar (mulți  îl numesc maia, dar eu consider maia fermentația naturală, pe care urmează să o încercăm și noi), untura, ouăle, brânza și mozzarella rase, semințele și le amestecăm. Dacă mai e nevoie, mai adăugați făină și frământați până obțineți o cocă elastică. O lăsați să crească 30 de minute. O dezveliți apoi și o întindeți într-o foaie groasă de 1-2 cm, cam cât grosimea unui deget. Și vă jucați cu formele. Noi ne-am descurcat bine cu cuțitașul special pentru tăiat pizza și am obținut sărațele ciufulite la margini. Am răzuit mozzarella Gourmet, vedeta noastră, și le-am introdus în cuptorul încins înainte. Au stat acolo la 180 de grade 15 minute.

Vă invit să urmăriți filmarea și să vedeți ce ne-a ieșit la final. Și să admirați și decorul.

V-am făcut poftă, nu? Hai și voi. E distractiv și pizzarelele sunt delicioase. Sunt gustare pentru la școală, ronțăială în timpul filmului și pe drum spre vacanță. Dacă v-am convins cu rețeta noastră și sunteți, pe deasupra, și voi fani brânză, cumpărați mozzarela Gourmet de la Delaco, cu bulină promo „Fă pizza acasă”, bucătăriți și trimiteți codul unic la Fan Brânză. E simplu și s-ar putea să vă bucurați și de unul dintre sutele de premii Delaco: zilnic, 1 mașină de pâine, 2 tăvi pentru pizza, 3 feliatoare; săptămânal, 2 tablete iPad.

Mozza fie cu voi!

Încă nu minte. Și noi îl învățăm să o facă. Să simtă una, dar să spună alta. Măcar să o îndulcească. Ca să-i fie bine, pentru că pe oamenii mari îi doare adevărul și cu durere se năpustesc asupra lui, cel care n-a arătat decât adevărul cum s-a priceput el: „Nu fac ce-mi spui tu, pentru că țipi la mine!”

Încă știe cine e el și care e forța (așa a numit Rareș talentul) cu care s-a născut. Și se bucură. Venim noi și îl încadrăm în niște standarde. „Aaa, ești prea mic, prea energic, prea slab, prea încet, prea, prea!” Îi subliniem că e diferit, ca și cum diferit e de rău. Nu vrem să pună probleme, că problemele se cer rezolvate și, ca să le rezolvăm, ieșim din ritmul obișnuit. Și n-avem resurse. Nu suntem noi prea mari, prea sedentari, prea grași, prea pe repede înainte, prea, prea?!

Încă se bucură de lucrurile mărunte. Și noi îi cumpăram jucării sofisticate, haine scumpe. Încă vrea sarutări și îmbrățișări, și joacă de-adevăratelea cu mami și tati. Și noi îi descărcăm jocuri noi pe telefon sau tabletă. Încă descarcă emoțiile care îi umplu amigdala, iar noi îl mângâiem cu: „Nu mai plânge! Gata, nu mai plânge, ești mare acum!”

Încă vrea să fie doctor, profesor de ski, cosmonaut, om al legii. În loc să-i întreținem aspirațiile și să-i hrănim entuziasmul, i-l fragmentăm cu cifre, litere, operații, note. Nu zic, sunt necesare în evoluția gândirii lui, dar nu cele mai importante. Cum ar fi să nu-l mai întrebăm ce notă a luat, ci cu cât s-a apropiat de „visul” lui? Cum ar fi ca, pe lângă notarea pe cunoștințe la discipline, să se noteze cât de creativ a fost copilul la oră, cât de inovativ, argumentat, analitic, bun organizator, sincer, empatic, cu spirit de echipă?!

Încă e dispus să învețe de la noi. Încă e deschis. Și, prin comportamentul nostru în diverse situații, noi îl învățăm, fiecare ce are, ce știe, ce a fost învățat. Părinți, educatori, învățători, profesori, ce-l învățăm? Nu spun că trebuie să fim zen tot timpul, nici n-am avea cum, oameni suntem. În plus, conectarea adevărată presupune autenticitate. Sunt nervoasă, țip, mă revolt, îl judec, se întâmplă. Apoi, este un prilej bun să-i explic de ce m-am comportat așa și să admit că am greșit, să-i cer și scuze dacă l-am rănit. Privind de sus, acum îi predăm ștafeta conștiinței și a valorilor. 

Eu nu scriu din postura de mamă care nu, n-a făcut nicioadată așa, ba mă includ. Și nu generalizez, doar gândesc scriind, cu voce tare, cum s-ar spune. E ca și cum aș vorbi cu mine. Interacțiunea cu copilul meu implică o interacțiune cu mine. Și, cu cât interacționez mai mult, cu atât am convingerea că:

Atunci când o să înțelegem că ce ne supără la un copil este ceva ce avem nevoie să iubim la noi, nu vom mai discuta despre parenting.

Sursa foto aici.

Eram într-un context cu câteva mame, toate revoltate pe fenomenul Anna Andronache, „sătule” de propovăduirea în mediul virtual a ideilor de parenting modern, supărate pe proprii copii „scăpați din mână”, copii carora li s-a oferit libertate, așa cum se cere acum.

N-am susținut-o cu voce tare până acum. Cu suflet și convingere, fără a avea pretenția ca voi convinge sau voi schimba ceva. Am vorbit despre în intimitatea mea, cu familia mea și în casa mea, acest blog. Zilele trecute, m-am asumat, am vorbit și în exterior despre cât de importantă văd eu libertatea în relația părinte-copil și m-am simțit mi-nu-nat!

Reiau și aici, cu alte cuvinte, desigur, că-mi permit la mine acasă.

Da, educația democratică, educația cu dragoste, educația cu blândețe, educația cu respect iși au rădăcinile în LIBERTATE. Atenție, libertate, nu libertinism!

Democrația înseamnă libertate. Dragostea adevărată se manifestă necondiționat și nu ridică garduri în jurul celuilalt. Blândețea înflorește într-un suflet eliberat de regrete, prejudecăți, suferințe și admite că celălalt este liber să experimenteze stări și situații diverse, fără să le numească neapărat greșeli. Iar respectul nu cere o vârstă anume, un anumit statut, o glorie personală, ci libertatea de a fi om, deci unic.

Libertatea nu are nicio legătură cu libertinismul. Dacă vrei, și dex-ul face o departajare semantică a celor două substantive:

Libertinism =  desfrâu, destrăbălare, libertinaj

Libertate = posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință

Iar libertatea nu înseamnă să-l lași pe copil să facă ce vrea și atât, asta face libertinismul, ci să-i oferi, deci, posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. Și completez, înseamnă să-i oferi variante din care el să aleagă.

Libertatea e o stare (de iubire necondiționată și încredere), nu o lipsă de acțiune din partea părintelui. Nu-i dai ce vrea (suzeta/jucaria/telefonul/bani etc.) ca să tacă și tu să poți pleca de lângă el. Dimpotrivă, libertatea presupune o apropiere, o legătură profundă, o cunoaștere în cele mai mici detalii a propriului copil.

Întâi, îl asiguri că este iubit în cuib și, abia apoi, îi dai libertatea de a zbura. Iar el va zbura dând din aripi sigur și încrezător, având siguranța că va fi primit cu brațele deschise înapoi în cuib orice s-ar întâmpla.

Ce vreau să spun cu asta?! Întâi ești tu, cea disponibilă emoțional, apoi e el, care se simte liber să manifeste emoțiile lui, să plângă atunci când îi pui o limită blândă, să înțeleagă ce se întâmplă cu el și să gestioneze. Întâi ești tu, care-i arată și vorbește despre lume, apoi e el, care vrea să o cunoască. Întâi ești tu, cea care-l iubește necondiționat, cu libertate adică, apoi e el, care va învăța pentru el, nu pentru altceva (note, premii, recunoașteri, recompense, iubire). Și va încerca să fie din ce în ce mai bun în fiecare zi, nu la matematică, nu la citire, ci la ceea ce este drumul lui. Poate nu azi, poate nu mâine, poate nu la 5, nici 6, nici la 7 ani, fiecare în ritmul lui.

Libertatea presupune să-i acorzi, mai întâi, privilegiul de a învăța din ceea ce ești și faci tu. Să-l ții aproape de tine și el să te vadă. (Parentingul acesta modern este despre a te cunoaște și vindeca pe tine mai mult decât despre a educa un copil.) Apoi, să-l lași să aibă propriile experiențe, iar, când cade (și nu e întâmplător „când” în loc de „dacă”), să nu o vezi ca o ratare, ci ca o încercare sau ca o etapă în învățare.

Libertatea vine cu dragoste, cu înțelegere, cu explicații atunci când greșește, cu acceptare că al tău copil poate și are nevoie să și greșească.

Am atât de multe de spus, poate și pentru că asă am trăit eu, iar ceea ce îi dau copilului meu este parte semnificativă din ceea ce mi-a dat mie mama.

Da, LIBERTATE! Deocamdată, atât.

Sursa foto aici.

În acest sens, a monitorizat sarcina a 20 de viitoare mame fumătoare, care își făceau controalele periodice la Spitalul Universitar James Cook din Middlesbrough. Patru dintre acestea fumau, în medie, 14 țigări pe zi.

În imaginile 4D ale ecografiilor din săptămânile 24, 28, 32 și 36 de sarcină, dr. Reissland a surprins mii de mișcări ale fetușilor, dovezi impresionante pentru cum simt bebelușii efectele fumatului. Se pare că cei purtați în pântece de mame fumătoare aveau în comun mișcări repetate ale gurii și tendința mult mai frecventă de a-și acoperi fața în comparație cu acțiunile fetușilor gravidelor nefumătoare. Imaginile vorbesc de la sine.

Studiul pilot indică faptul că bebelușii purtați de mame fumătoare ar putea avea o dezvoltare încetinită a sistemului nervos central.

Studiul este publicat in jurnalul Acta Paediatrica.

De menționat este că  toti bebelușii studiați s-au născut sănătoși și cu statură și greutate normale. De asemenea, dr. Reissland subliniază: „Este necesar un studiu extins, care să confirme rezultatele cercetării mele și să investigheze efectele specifice, inclusiv legătura dintre stresul matern și fumat.”

Dr. Nadja mulțumește mamelor care au ales să participe la acest studiu, în special gravidelor fumătoare: „Le sunt cu adevărat recunoscătoare, au făcut un lucru bun. Acestea sunt femei deosebite, oameni speciali, care și-au depășit stigmatul pentru a ajuta alte mame”. Și este de părere că mamele nu trebuie puse la zid pentru că fumează, ci ajutate să renunțe la fumat, acesta fiind și scopul declarat al studiului.

Acesta este și motivul pentru care am scris. Vreau să ajut. Și cred că aceste imagini vor ajuta viitoare mame să se lase de fumat.

Nu e ușoară renunțarea la fumat, nu e ușoară schimbarea, vindecarea de o dependență. Eu nu fumez, însă mama mea a fumat 30 de ani. Când a renunțat la țigări, s-a confruntat cu ea cu adevărat. Și-a văzut emoțiile, pentru că au ieșit la suprafață. A fost un proces anevoios. Ea, când fuma, credea că se liniștește. Și se liniștea, dar pentru scurt timp. Apoi, suferința revenea. Nu vindeca nimic. Dar punea pe pauză, zicea ea. Adevărul este că lăsa la dospit. Acum, știe asta. Acum, vindecă și e din ce în ce mai bine cu ea.

Motivația mama mea a găsit-o în dorința de a fi cât mai mult aproape de noi, copiii ei. Și cred că este o motivație și mai puternică suferința copilului în pântece când mama fumează. Nu cred, sunt convinsă!

De asemenea, urmăriți mult mai multe imagini și explicația dr. Nadja Reissland în video-ul de mai jos:

Sau aceleași imagini cu explicații textuale:

Sursa foto aici.

Ori de câte ori are copilul meu un comportament care nu-mi place, înainte să acționez, mă întreb:

Ce ar face iubirea acum?

Și, prin iubire, mă refer la acea parte din mine care e liberă de judecăți și prejudecăți, de frică și suferințe, de cum trebuie. Mai precis, eliberată. Care nu vede totul în alb și negru, ba iubește nuanțele pastel. Nici nu mai fuge de negru. Acea parte care devine din ce în ce mai mare în fiecare zi.

Iubirea e mai mult decât o emoție, e o forță cu care pot înfrumuseța lumea. Și am ajuns într-un punct al vieții mele în care am înțeles că iubirea, ca să o pot folosi ca o forță, nu este necesar decât să o conțin. Ce înseamnă asta? Să o simt pentru mine. Mă privesc îndeaproape și-mi văd imperfecțiunile. Imperfecțiuni într-o societate cu șabloane, altfel, sunt mărci personale. Le văd. Nu le mai ascund. Le accept. Fac pași mărunți înspre mine. Mă văd frumoasă așa cum sunt. Și doar frumoasă fiind pot înfrumuseța lumea.

Sunt liberă și ofer libertate. Mă respect pe mine, pot să-i respect pe ceilalți. Mă pot uita la mine cu iubire, mă pot uita la ceilalți cu iubire. Mă iubesc pe mine așa cum sunt, pot să-mi iubesc copilul așa cum e.

Și îl iubesc cu totul. Nu iubesc ceva la el, iubesc un întreg care e făcut din părți, inegale și diferite, dar fiecare parte ajută întregul. Uite, oxigenul și dioxidul de carbon nu sunt binele și răul, și unul, și celălalt întrețin viața pe pământ.

Iubirea care judecă, cenzurează, compară nu are cum să fie iubire adevărată, pentru că are frica rădăcină. Iubirea adevărată, cred eu, înflorește abia după ce vezi în celălalt și frumosul, și urâtul și îl mai vrei. Nu încerci să-l schimbi. Îl iubești exact așa cum e. Până atunci, e doar închipuire că-l iubești.

Îți pare din cărți, dar e cât se poate de real pentru mine.

Rareș vrea să-i fiu mamă, adică să-l iubesc pentru tot ce e el. Să-l iubesc pentru rezultatele bune la școală înseamnă să-i fiu dascăl, nu mamă. Apoi, să-mi doresc de la el să fie numai un zâmbet, să împartă flori și bezele e o utopie. Asta e din cărți pentru mine. El este un întreg. Are și calități, are și defecte. Nu greșește, învață. Mă pune în situații incomode? Mă pune. Îmi vine, uneori, să bag capul în nisip ca struțul? O, da. Mă provoacă. Mă învață, de fapt, dar asta e o altă discuție.

Cum ar fi ca, ori de câte ori are copilul tău un comportament care nu-ți place, înainte să acționezi, să te întrebi:

Ce ar face iubirea acum? Adică acea parte din tine  care e liberă de judecăți și prejudecăți, de frică și suferințe, de cum trebuie?

Dar intenția lor, a părinților cumpărători de merite pentru copiii lor, că despre ei vorbesc, nu a fost să facă rău. Nici altor copii, pe care-i frustrau indirect și fără să-și dea seama, cu atât mai puțin propriilor copii. Sunt convinsă că o făceau cu toată dragostea pentru aceștia din urmă, cu tot ce știau ei atunci despre dragostea pentru copii. Și știau puține.

Erau formele fără fond ale lui Titu Maiorescu.

Veneau din comunism, din dictatură, cenzură, lipsă. Simțiseră lipsa acut. În goana lor după a avea și a avea rapid, nu s-au mai preocupat de a asimila. Au dat din coate. Nu ca să-i dărâme pe alții, nu cred, ci ca să obțină ei. Unii au avut doar norocul de a fi la momentul și locul potrivit și au mers împinși de cei care dădeau din coate. Ajunși sus, s-au convertit și ei, având dovada că asta e calea.

Și au început să-și ridice și copiii la fel. Repet, cu cele mai bune intenții. Neștiind că-i handicapează pentru viață, că acești copii nu vor ști niciodată cine sunt și ce pot ei singuri. E vorba de ce simțeau ei cu adevărat în interiorul lor când mama și tata intervineau cu bani și cu relații. Mama și tata le lipeau pe frunte eticheta că sunt mici, neputincioși, slabi și că atâta pot, dar, cel mai grav pentru ei și societate, le transmiteau că așa se face. Așa au crescut, nu stiu altfel cum. De-aia nici nu-i judec, nu sunt vinovați, e normalitatea lor.

Normalitatea mea e alta și mă bucur să constat că e și a altor sute de mii de oameni, poate chiar milioane.

În prima teză la matematică, am luat -10. În clasa a VI-a, profesoara de matematică i-a pus mamei în vedere că am nevoie să lucrez mai mult în particular, că nu fac față altfel. Așa am ajuns eu la meditație la matematică, cu mare efort financiar, foarte mare. De fiecare dată, după meditație, eram scoasă la tablă si laudată pentru exercițiul perfect. Desigur că era perfect, doar îl lucrasem la meditație. A treia oară, am primit și un 10 în dar, cu un zâmbet larg și multe aprecieri din partea profesoarei. Nu puteam să mă bucur. Mi-aduc aminte că m-a felicitat colega mea de bancă si, imediat după, m-a întrebat ce am. Am ajuns acasă plângând. Nu puteam duce impostura. Nu mă puteam bucura de ceva ce nu-mi aparținea si ce nu obținusem cu mintea mea. 10-le ăla mi-a spus despre mine că sunt mică, neputincioasă, slabă și că atâta pot și sentimentul mi-era atât de străin... Urât sentiment! Și am renunțat la meditații. Atunci, mi-am luat adio, din păcate, și de la matematică. Dar am regăsit-o în gramatica limbii române, pe care am iubit-o și-o iubesc. Și-am ajuns aici.

Eu trăiesc în continuare în normalitatea mea, nu văd să fac lucrurile altfel. Și mă simt atât de bine cu mine și cu ceea ce sunt eu, că am să dau și celorlalți care se simt încă mici, neputincioși, slabi, cu părinți cumpărători de merite pentru ei. Și vreau să le transmit că pot și singuri și că niciodată nu este târziu pentru schimbare.

Sursa foto aici.

"E ploaie, e furtună, credința ne ajută. Miracolul e la noi în mână, iar credința e la noi în cămăruță.", Rareș, 6 ani și aproape 9 luni, acum 30 de minute.

Vorbele lui înseamnă mult pentru mine, tocmai pentru că știu că vin din acea cămăruță. Acolo e doar lumină.

Și nu mă mai miră nimic, am depășit demult faza în care mă întrebam de unde-i vin lui toate astea. Acum, doar ascult recunoscătoare și, încet-încet, îmi amintesc și eu. Uit des că e vorba doar despre mine și nu despre ceilalți. Și că, pentru a face lumină, nu este nevoie să conving pe nimeni de credința mea, ci doar să o trăiesc eu.

A fost așa:

- Mami, am făcut o rimă: E ploaie, e furtună, credința ne ajută.

- Nu e rimă perfectă, am gândit eu fără să spun tare. Ar fi mers mai bine „ne adună”.

- Credința ne ajută, a repetat el. Și vreau să-ți mai spun ceva: Miracolul e la noi în mână, iar credința e la noi în cămăruță.

- ... Mulțumesc, iubitule!

Mi-am învățat lecția, credința e la noi în cămăruță.

N-am să mai încerc să conving pe cineva de credința și convingerile mele. Am simțit ce înseamnă. Nu asta e calea.

Dar continuu să fiu cu sufletul aproape de oamenii care vor schimbare și au înțeles că schimbarea vine din interior și că singura modalitatea în care pot schimba ceva în afara lor e cu lumină de la ei. Chiar și fără cuvinte. Cu decență. Cu fermitate, dar cu lumină. Pașnic. Și rezistă.

Și-mi permit să-ți spun: Când convingerile tale te fac să te năpustești asupra oamenilor pe care-i iubești, să-i pui la zid, când te fac să insulți, să urăști, să țipi, chiar și numai să ridici tonul la ei, întreabă-te, te rog, dacă sunt ale tale, adică dacă vin din acea cămăruță de care vorbește copilul meu.

Pictura pe pânză e tot a lui. A făcut-o în câteva minute. Mie mi-a părut neterminată, dar el m-a asigurat că are tot ce a vrut el să transmită.

Nu există răspuns corect și răspuns greșit. Aceeași întrebare poate avea mai multe răspunsuri bune. Ne-o demonstrează un băiețel de 6 ani. Altfel spus, un copil de 6 ani ne arată ce înseamnă gândirea divergentă.

În imagine, avem punctul 11 al unui test la matematică, o problemă cu două subpuncte, rezolvată de un băiețel de 6 ani. Scrisul cu creion este răspunsul copilului la cele două cerințe:

„Bobby are 4 monede de 10 cenți. Amy are 30 de monede de 1 cent. Care dintre ei are mai mulți bani?”

„Bobby”

„Cum ai aflat? Arată raționamentul.”

Răspunsul băiețelului este o reprezentare a lui gândind, apoi, aflând răspunsul corect la problema de matematică.

Logic, nu? Mie mi-a atras atenția și altceva, fața desenată e una tristă. Cred că întrebarea l-a pus un pic în dificultate, i-a creat ceva tensiune, în sensul că i se cerea să dezvolte un răspuns atât de simplu și de logic pentru el, să arate un proces de gândire. Dar, până la urmă, s-a conformat și a desenat. :)

Aș sublinia că foarte mulți copii din generația nouă sunt mai degrabă vizuali, kinestezici, cu tendința de a folosi partea dreaptă a creierului mai mult. Copiii de azi sunt spontani, inovatori, creativi, nonconformiști. Nu mai au răbdare să asculte profesorul, trebuie implicați activ și neconstrâns. Ei vor să vină cu idei, nu să le redea pe ale altora, apreciează noutatea, diversitatea. Gândirea lor nu este una repetitivă, bazată pe memorie, ci pe logică, intuiție, creativitate, perspective multiple. De aceea, în școală, sunt etichetați ca având probleme de învățare, pentru că școala (și o spun în mod generic, dar sunt și excepții, una dintre ele, invățătoarea fiului meu) încurajează și dezvoltă aproape exclusiv emisfera stângă a creierului. Ori, ei sunt divergenți.

Imaginea a fost postată pe Reddit de Fiona, mama mândră a acestui băiețel de 6 ani, și a devenit virală.

Ce aș viraliza eu este atitudinea învățătoarei: „Copilul meu a primit punctaj maxim, însoțit de un entuziastic ‚Uau!’. Învățătoarea lui este excepțională. Ea încurajează creativitatea și gândirea din afara cutiei ori de câte ori are ocazia.”, a declarat Fiona pentru The Huffington Post.

Când crezi că oamenii din jurul tău, partenerul, copilul tău, mai ales, TREBUIE să se schimbe, ai putea avea nevoie să schimbi ceva la tine. Când afirmi cu tărie că al tău copil TREBUIE dus la psiholog, ai putea avea nevoie tu de cineva care să te ajute să te cunoști și accepți pe tine.

Copilul tău este o oglindă. Copilul tău este cea mai curată oglindă a ta. În loc să o oprești din a te oglindi, asumă-ți ceea ce vezi în ea, chiar privește-o cu recunoștința că ai, în sfârșit, oportunitatea de a te vedea prin ochii cei mai sinceri și dezinteresați de pe pământ.

Urăști că te minte copilul tău? Fă un exercițiu de sinceritate cu tine. Te-ai întrebat vreodată de ce te minte? Nu cumva s-a întâmplat să-ți spună un adevăr pe care tu n-ai fost pregătit să-l accepți? Nu cumva îl vrei perfect, așa cum te voiau mama și tatăl tău? Nu cumva, dorindu-ți să primești iubire, ai învățat să le arăți părinților tăi ceea ce ei puteau iubi cu ușurință? Poate că ai nevoie să te iubești tu pe tine, imperfect, cu bune și cu rele. Poate că ai nevoie să te întorci la copilul din tine și să-i vorbești cu blândețe. Încearcă. Apoi, ai putea să te duci la copilul tău și să-i spui că are voie să greșească și că-l iubești chiar și când o face. Eu cred că va înceta să te mai mintă.

A, și du-l la psiholog. Îl va ajuta și te va ajuta și pe tine, pentru că vei ajunge să vorbești despre tine. Când faci pace cu tine, când îți ești prieten, nu mai urăști nimic din ce face copilul tău pentru că, pur și simplu, nu mai face. Îți spun din propria experiență, dar o dovedește și fizica cuantică.

Sursa foto aici

De ce faci așa?! a venit mai târziu. Și acest De ce faci așa?! purta încărcătura rușinii mele în fața lumii, sentimentului meu de vină că n-am reușit ca mamă și ascundea un discurs interior atât de amplu. Nu vreau să mint, se poate să-i fi și aruncat vreuna din replici: Mă vezi pe mine că lovesc? Unde ai învățat tu să lovești, să împingi, să țipi?! Ți-am explicat de atâtea ori, am spus și citit povești despre furie și manifestarea ei. De ce nu înțelegi?

Toate astea au fost începutul meu ca mamă, bine, și bună parte din continuare. Când încă mai credeam că lumea asta este un concurs cu premii. Olimpiadă, nu alta. Și concuram la toate disciplinele țintind aurul.

Pentru ce toate astea?! Cui folosește competiția asta acerbă între mame si între copii? Ce facem cu titlurile și medaliile? El nu le voia. Copilul meu nu avea nevoie să-i fiu învățătoare, antrenoare, medic. Avea nevoie de mine să fiu. Și să-i fiu mamă.

Dragostea de mamă e o forță cu care nu se poate pune nicio altă forță de pe pământ.

Când renunți la tot ce e în rest și-ți privești copilul cu sufletul, nu doar cu ochii, aia e dragostea de mamă. Dragostea de mamă liniștește, crește, vindecă. E totul!

De când sunt doar mamă, copilul meu e alt copil. De fapt, e el și atât. Nu mai are nimic de demonstrat, de câștigat, de atras. Are dragostea mea și le are pe toate.

Nu vreau să rămână abstract tot ce am zis. Doar mamă, pentru mine, înseamnă că am renunțat la toate ștachetele, la toate standardele, judecăți și prejudecăți. Nu mă mai compar cu nicio altă mamă, nu mai vreau să fiu vazută ca cel mai bun om. Nu mai vreau să mă iubească lumea, să mă valideze nimeni, nici ca om, nici ca mamă. Nu mai candidez. Nu-l mai compar pe el cu ceilalți, nu mai am nevoie să fie ca majoritatea.

Și-mi susțin copilul 100%, sunt acolo pentru el, oriunde are nevoie de mine și cum are el nevoie de mine. Am încredere în el, pentru că eu chiar cred în el, nu pentru că mi-a dovedit-o sau așteptând să o facă. Îl respect și îl ascult. Și învăț.

Toți ne naștem cu o forță a noastră. Cum să-ti spun eu?! Ca un rol. Trebuie doar să-l descoperim. Și, dacă nu o facem, uităm. Apoi, când suntem adulti, trebuie să ne aducem aminte. Înțelegi? Rareș, 6 ani și 10 luni, copilul căruia am învățat să-i fiu doar mamă.

Sursa foto aici

Îmi place mult proiectul Ioanei și am ales să vă vorbesc despre el. De fapt, să o rog pe ea să vă invite la spectacolele de teatru MiniArtShow, puse în scenă într-o manieră originală și creativă de o echipă de actori, păpușari, coregrafi și regizori profesioniști. Ioana Ginghină a răspuns la câteva întrebări.

De ce teatru pentru copii?

Teatrul pentru copii este pentru destinul meu. Încă de când eram studentă, am colaborat cu Teatrul Ion Creangă și apoi a devenit locul meu de muncă, astfel că, din 1998, lucrez cu și pentru copii. Era normal ca proiectul meu personal să fie tot dedicat copiilor.

Cu ce câștigați voi publicul mic și special la început de spectacol? După mine, copiii sunt un public special. Contrar credinței că sunt mai usor de impresionat, eu cred că sunt mult mai pretențioși și au o sinceritate care transpare. Și au nevoie de elemente de Uau! care să le capteze atenția.

Da, copiii sunt un public foarte special și greu de mulțumit din multe puncte de vedere. O dată că, acum, cei mici au parte de aceste animații 3D care sunt spectaculoase și foarte bine făcute, dar vin la pachet și cu părinții, deci publicul MiniArtShow este foarte pretențios.

Astfel că și spectacolele noastre sunt cu tematici diferite, muzica este originală, echipa tânără și ideea regizorală dinamică, pentru ca toată familia să aibă parte de un act artistic adecvat și complet.

Felicitări pentru campania „Vreau la teatru!”. Spune-mi mai multe despre, te rog. Cum ajungi la copiii din mediile defavorizate și ce spun acești copii după spectacol?

Până acum ne-am bucurat să aducem copii din medii defavorizate din București la spectacol, dar ne dorim să mergem și în alte zone din România, unde este atâta nevoie de noi. Teatrul, arta, în general, invită la creativitate și poate face minuni în dezvoltarea copiilor. De aceea îmi doresc să pot aduce toti copiii din țară la teatru. Reactiile lor sunt atât de calde, căci vin la final să ne îmbrățișeze și să ne mulțumească.

Ce piesă le-a plăcut cel mai mult copiilor și de ce crezi?

Cum spuneam, spectacolele sunt diferite, astfel că e greu să fac o statistică. Până acum toată lumea a plecat fericită de la noi. Încercăm ca piesele noastre să fie diferite și educative.

"Cântec pentru Tisha”, de exemplu, este un spectacol în care se cântă totul live, "Alice în Țara Minunilor" este o combinație de proiecții, efecte speciale și costume spectaculoase, "Dănilă Prepeleac" este un spectacol 100% românesc, cu muzică și dansuri de la noi, deci publicul se va bucura de un show autentic.

Vă propun o poveste care se petrece într-o lume magică, o poveste plină de nonsens, o călătorie inițiatică și un mesaj puternic pentru copilul din ziua de azi, "Alice în Țara Minunilor".

Am ales ca acest proiect să îmbine un decor virtual spectaculos, costume colorate și spectaculoase și o interpretare actoricească dinamică pentru ca micuții să nu se plictisească și să descopre lumea frumoasă și magică a poveștii, dar în care adevărata călătorie se întâmplă în interiorul micuței Alice.

Alice este o fetiță de 11 ani, care stă toată ziua în casă, jucându-se cu telefonul. Nu mai vede cât de frumoasă este natura, viața și nu mai crede în povești. Dar intră într-o lume fantastică și totul se schimbă.

Mi-a placut mesajul și, alături de Ioana și MiniArtShow, m-am bucurat să pot să vă ofer o invitație triplă la spectacolul Alice în Țara Minunilor, care se joacă duminică, 29 ianuarie 2017. Dacă o doriți, accesați pagina de facebook Jurnalul unei mame. Încă mai aveți timp, CONCURSUL se încheie mâine, 22 ianuarie, orele 24:00.

Update: Concursul s-a încheiat. Mulțumesc participanților și mulțumesc tuturor părinților care își duc copiii la teatru.

Stagiunea MiniArtShow este deschisă:

22 ianuarie ora 11:00 - "Danilă Prepeleac" - trailer aici.

28 ianuarie ora 11:00- " Cântec pentru Tisha" - trailer aici.

29 ianuarie ora 11:00 - " Alice in Wonderland".

Biletele se găsesc aici. Iar programul complet este detaliat pe site-ul oficial sau pe pagina de facebook MiniArtShow.

Venise la liceu pentru mine, nicidecum pentru sora mea, dar, în drum spre cancelarie, a întâlnit-o pe ea, umilită, furioasă, nedreptățită. Plângea.

- Profa de engleză! M-a amenințat că nu mă bagă în bac, dacă îndrăznesc să aleg să dau bac-ul la engleză.

Sora mea s-a bucurat, în școala generală în care am fost tot amândouă, eu, un an mai mică, de germană, ca a doua limbă străină, nu de engleză. Când a intrat la liceu, engleza se studia la nivel avansat. Profesoara n-a făcut nici cel mai mic efort pentru a o ajuta să îi ajungă din urmă pe colegii ei, ba dimpotrivă. Dar ea a continuat să vrea să învețe engleza. Singură. Și a reușit. Numai că profesoara nu voia să vadă asta, că un copil poate recupera fără ajutorul ei în particular. Și îi evita răspunsurile la orele de engleză, ba o și apostrofa ironic, nedemn de un dascăl, o acuza că a copiat la lucrările scrise.

Începuse de două luni anul școlar 1998-1999. În ziua aceea, profesoara de engleză a triat, pe rânduri, elevii, practică obișnuită a profesorilor înainte de bacalaureat, în funcție de limba străină la care alegeau să susțină proba. Voia să le dea o testare, un fel de simulare. Cănd sora mea s-a ridicat din bancă, profesoara a oprit-o:

- Tu?! Crezi că poți să faci față?! Tu nu iei bac-ul la engleză, fetițo! Nu ești în stare!

- Ba sunt în stare de mult mai multe decât știți dumneavoastră. Vreau să dau testarea.

- Ai și tupeu! Îți promit eu, n-o să intrii în bac.

Acesta a fost dialogul în urma căruia sora mea a ieșit din clasă plângând.

- Lasă-mă să vorbesc eu cu ea, te rog. Te rog! Ai încredere în mine, iubita mea.

Mama a intrat în sala de clasă clocotind de furie și suferință pe interior, dar pregătită să-și apere puiul cu dinții, dacă era cazul. S-a prezentat și a întrebat-o pe profesoară unde poate să-i vorbească un minut, în clasă sau pe coridor. Și, pentru că doamna de la catedră n-a avut un răspuns, a intrat și a întrebat-o simplu: Ce trebuie să facă fiica mea pentru a se bucura de dreptul de a suține acest test? Răspunsul la întrebare n-a fost unul foarte coerent, dar un lucru s-a putut înțelege clar, sora mea putea da testarea. Vă mai rog ceva, așezați-o singură în bancă, nu vreau să mai existe niciun motiv pentru care să o umiliți că a copiat de la colegi.

Mama a așteptat afară. Profesoara a ieșit să-și ceară iertare, lucrarea surorii mele fusese aproape perfectă. Atunci, mama i-a vorbit cu adevărat:

- Iertare nu trebuie să-mi cereți mie, ci copilului pe care l-ați umilit 3 ani. Eu am vrut de multe ori să vă vorbesc, dar nu m-a lăsat ea. I-am propus să o meditați, numai să nu o mai văd suferind, dar n-a vrut.

- Doamnă, știți, eu i-am intuit potențialul. Am știut dintotdeauna ce poate ea, doar i-am văzut notele la toate celelalte materii, și am vrut să o motivez.

- Doamnă, ironia dumneavoastră oră de oră, acuzele că a copiat n-au motivat-o, au umilit-o, au făcut-o, la început, să urască engleza, i-au tăiat aripile. Dar am avut eu grijă să i le lipesc la loc de fiecare dată. Mă bucur și vă mulțumesc că i-ați oferit privilegiul de a vă și arăta potențialul ei.

Sursa foto aici.

Copiii chiar vin în lumea asta ca să crească. Să înfrumusețeze. Au nevoie de noi ca de niște ghizi. Nu vin să se lupte cu noi. Nici nu vin să demonstreze, să concureze și să fie primii sau, altfel, să urmeze calea noastră. În niciun caz n-au vreun defect pe care suntem noi datori să-l reparăm. Pentru că nu există perfecțiune, cel puțin nu așa cum o înțelegem noi.

Când o să renunțăm la șabloane, ne vom vedea copiii minunați. Așa sunt toți, fiecare cu talentul și misiunea lui, cu ce are și ce mai are de învățat, cu nevoile lui. Cine a creat aceste șabloane și pentru ce? Ceea ce trăiesc copiii noștri e un concurs de miss sau e viață? Ori, viața înseamnă diversitate și infinit mai mult decât ceea ce se vede la exterior și poate fi standardizat. Comportamentul copiilor este tot exterior, pentru că-l putem vedea, și este doar un efect. Cum ar fi să privim dincolo de comportament, să nu ne mai pierdem vremea etichetându-i obraznici, neatenți, neascultători și să îi modelăm până intră în șablon, ci să  ne întrebăm ce au nevoie ca să își arate calitățile? Apoi, să ne îngrijim de ele, să le stimulăm.

O plantă n-are suficientă apă, lumina potrivită, temperatura optimă ei și se usucă. Ce facem, ne supărăm macar o secundă pe ea că se usucă? Îi cerem să nu se mai usuce? Plantă obraznică ce ești!, îi spunem? Ce e în neregulă cu tine?! M-am săturat de comportamentul ăsta al tău! Sau ne gândim ce sa facem noi? O înconjurăm cu mult mai multă grijă, îi oferim ce are nevoie ca să fie ea înseși din nou? Dacă nu știm despre ea și plantele din familia ei și ne pasă de ea, căutăm informații? O mutăm, îi schimbăm pământul, o udăm mai des? Eu n-am auzit până acum vorbindu-se despre plante în termenii: plante bune și plante rele, cum am auzit despre copii. Și nici pe cineva să compare inflorescența magnoliei cu veșnicia bradului. Ambele sunt daruri și le prețuim și ne bucurăm de ele. Pe copii de ce-i comparăm? Doar pentru că sunt toți copii? Și plantele sunt toate plante!

Aseară, am vorbit cu Rareș și i-am mărturisit că n-am știut de la început cine e el și cum are nevoie de mine. Dar că acum știu și îi mulțumesc că m-a ales pe mine să-i fiu mamă. Și i-am promis că voi fi mama lui mereu. Iar o mamă, în primul rând, iubește.

Lecția 1 pe 2017, copilul meu este un dar. Sunt atât de recunoscătoare pentru acest dar! Nu mă uit la ce au ceilalți, decât ca să admir și frumusețea lor, alta decât a copilului meu, nu mai mare, nici mai mică. Pur și simplu, alta.

Copilului meu cel mai mult îi place să fim împreună. Și nouă. Și suntem. Deși el este pe repede înainte, deși preferă activitățile care presupun mișcare și diversitate, nu refuză nimic din ce înseamnă timp, chiar doar și pe covor, cu mami și tati. Renunță cu ușurință la jucării pentru joacă în doi sau trei. Lasă tableta din mână pentru un set de tenis cu tati, sau pentru gătit și povestit și râs cu mami. Sau pentru imaginat și creat.

Știți cum am împodobit noi bradul? Cu colinde si dans, cu felii de portocale reci și proaspete. Cu bucurie. Cu gâdilat și bătaie pe câte un glob pe care puneam mâna toti trei. Cu ornamente create de noi, cu inspirație de la Disney Junior. Rareș știe deja că în perioada sărbătorilor Doctorița Plușica, Miles și Sofia își dau întâlnire cu micuții telespectatori și familiile lor într-o serie de episoade magice.

Am pus în brăduț globulețele noastre colorate și mesaje pe care le-am gândit împreună pentru noi și familia noastră mare și pe care le-am împachetat în felicitări, agățate în bătrânul verde.

Vin sărbătorile! Vine Crăciunul! Avem vin fiert cu portocale și scorțișoară. Și casa noastră e încălzită pentru picioarele înghețate ale moșului. Am și colorat-o. Vrem să zică Moșul: Ho, ho, ho! În casa asta e o familie unită. În casa asta e iubire! Și să intre tot cu dragoste, ca în toți anii, să poposească mai mult, să ne admire munca și pasiunea cu care am creat, ca și ajutoarele lui, globulețe și decoruri. Și să mai vină.

Vreau să v-o arăt și vouă. Vreau să vă inspir să creați împreună cu cei mici. Noi ne-am lipit cu aracet, ne-am umplut de sclipici și culoare, am scăpat pe jos orezul cu care am umplut șoseta transformată în om de zăpadă. Dar a meritat și merită. Nu e bucurie mai mare pentru ei pe lumea asta decât cea pe care o împart cu mami și cu tati.

‚Părinții cumpără jucării copiilor. Dar să știi că eu, dacă aș putea, le-aș vinde pe toate, ca să vă dau vouă bani, să nu mai trebuiască să mergeți la muncă și să stați mai mult cu mine!’, mi-a spus, acum doi ani, un copil, copilul meu.

Jucăriile îi bucură, dar ochișorii le sclipesc la mami și la tati.

Vă las în casa noastră, cu tot ce am creat și am ales noi, și vă urez: Sărbători cu toată familia!

Acest articol este sponsorizat.

Tot ce am știut chiar de dinainte să fiu mamă a fost că vreau să cresc un copil LIBER.

Și l-am lăsat pe Rareș să experimenteze. Chiar dacă nu mi-a fost tocmai ușor. Pentru că autonomia nu înseamnă mai simplu pentru părinte, nu, presupune o atenție sporită, timp mai mult, implicare, muncă fizică (curățat pereți, podele, spălat haine mai multe ș.a.), energie pentru alergat, tăvălit, gătit, construit, voce pentru citit și povestit, răbdare pentru explicat chiar și atunci când tot ce visezi e o oră de odihnă.

Dar n-a contat și nu contează. Draga de mama ne-a crescut pe mine și cele două surori ale mele cu iubire și cu libertate și a însoțit libertatea asta cu vorbele: ‚Mamă, nu vreau să mă ascultați pe mine, pentru că eu pot să greșesc, vreau să vă ascultați pe voi. Nu vreau să-mi dați mie dreptate. Să vă luptați până și cu ceea ce cred eu cu tărie, dar să aveți argumente!.’ Am urmat modelul mamei mele.

Apoi, studiile din domeniul neuroștiinței demonstrează că sunt foarte importanți primii ani de viață în dezvoltarea creierului copiilor, perioadă în care creierul cunoaște cea mai mare creștere, este ca un burete care absoarbe tot. Dar o face plastic. Copiii învață experimentând, folosindu-se de instrumentele pe care le au, simțurile. Învață din ce ating, gustă, miros, văd, simt. Și mai învață când simt plăcere. Pentru că se nasc cu doar 2 părți ale creierului dezvoltate: trunchiul cerebral, responsabil cu funcțiile vitale, și creierul emoțional. Celelalte părți ale creierului se dezvoltă ulterior. Când simte plăcere, creierul emoțional se conectează cu trunchiul cerebral și creează premisele unor legături neuronale noi. Să nu ne supărăm pe ei când fac o criză de plâns sau de furie, pentru ca ei, efectiv, nu pot să controleze singuri ceea ce simt. Copiii noștri nu au încă dezvoltată acea parte a creierului responsabilă cu gestionarea emotiilor, cu luarea deciziilor și, aici, au nevoie de noi. Să le îmbrățișăm emoțiile, apoi, să-i lăsăm să descopere lumea, pentru că ei așa învață.

Copiii nu învață din vorbele noastre, ci din ce le arătăm că suntem noi.

Și, dacă vrem să creștem copii liberi, suntem datori să le arătăm că noi suntem liberi. Asta știu din propria mea experiență de mamă. Aș avea multe de povestit, dar cea care m-a ajutat să văd limpede asta a fost experiența datorită căreia m-am apucat de scris.

La 10 luni si jumătate, la 11 noaptea, copilul meu a intrat în convulsii febrile. Eu nu știam ce sunt convulsiile. Îl pusesem de jumătate de oră în pătuțul lui, la 1 metru de patul nostru. A început să plângă. L-am vazut tremurând spasmotic, dând ochii peste cap, rece. Am suferit un șoc. Am gonit spre spitalul județean, sotul conducând pe avarii, cu flash-uri, claxoane, viraje, viteză, iar eu îi repetam puiului meu Te iubește mami mult. Rezistă! A urmat o noapte de coșmar la Spitalul Județean de Urgență Constanța. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre ce s-a întâmplat cu mine după.

De fiecare dată când copilul meu făcea febră, se instala panica, iar corpul meu răspundea cu indigestie, spasme abdominale, greață și stare de vomă, îmi înghețau efectiv expremitățile. Episoadele erau pe același calapod (debut nocturn, neanunțat, febra mare cu frison la limita convulsiilor, care nu ceda la nimic). Și au fost multe. Eu îi spuneam lui Rareș că este în siguranță, dar ceea ce simțeam, gândeam, puneam în mimica feței și în mișcările corpului vorbea atât de tare, că el nu mai auzea cuvintele mele. Zi și, mai ales, noapte, îl verificam de febră. Până când Rareș, la trei ani și zece luni, mi-a zis textual: "Mami, nu mă mai verifica de febră. Nu mai suport!" N-a fost convingător răspunsul meu: "Iubitule, nu te verific de febră, te pup și eu mereu, pentru că te iubesc." Și mi-a răspuns:"Când mă pupi de iubire, nu mă pupi pe frunte..."

Acela a fost momentul în care am conștientizat că Rareș simte frica mea, că simte nesiguranța mea si mi-am propus să fac ceva în sensul ăsta. Să mă eliberez eu. Am reușit cu acest plan de acțiune:

1. Când simt ceva, să nu mai ascund în cuvinte.
2. Să-mi dau puțin timp înainte de a răspunde. Asta ca să nu fie o reacție mecanică a fricii.
3. Să mă concentrez pe ceea ce simt.
4. Să accept ceea ce simt. Nu sunt emoții rele și emotii bune. Toate fac parte din noi și toate ne ajută.
5. Să respir profund de câteva ori. Ca să liniștesc creierul emoțional, care a bombardat deja trunchiul cerebral și acesta crede că e în pericol.
6. Odată emoționalul echilibrat, pot să accesez cortexul si să conștientizez.

E greu, nu e usor. Dar se poate. Cu mult exercițiu.

Cand eu am fost în stare să-i transmit siguranță dincolo de cuvinte, copilul meu a simțit-o și episoadele de febră mare și zgomotoasă au încetat. Eram liberă, era liber.

Am învățat atât de multe de când sunt mamă, în primul rând, despre mine. Am și gresit, desigur, dar am înțeles că numai un adult liber poate să crească un copil liber.

Îți spun și ție. Fii tu exact cum vrei să fie copilul tău când va fi mare. Apropo, cum vrei să fie copilul tău când va fi mare?

Este ceea ce am avut să împărtășesc la conferința Social Moms „Spune Da autonomiei! Învață cum să crești un copil autonom”, powered by Danonino. Eu am fost onorată să le fiu partener la Constanța, dar părinții s-au putut bucura de emoții și informații despre autonomia copiilor și în Timișoara și Iași, unde s-au alăturat alți doi bloggeri de parenting îndrăgiți: Taticool și Meseria de părinte.

La toate cele 3 evenimente au fost prezenți peste 300 de părinți.

Gabriela Maalouf, trainer NLP pentru copii și părinți, este specialistul care le-a argumentat acestora de ce e importantă autonomia și cum pot să o ofere. Întâi, a spus ea, copilul este dependent și e firesc să fie așa, are nevoie de susținerea părinților. Imediat ce dezvoltă anumite abilități este ideal să fie lăsat să le exerseze. Autonomia este cea care le permite copiilor să prindă încredere în ei înșiși. Apoi, se dezvoltă acea relație de interdependență, de schimb de calități și abilități între părinți și copii. Și e minunat.

A doua componentă, de nutritiei, a fost susținută de nutriționiști: Dr. Mihaela Martin la Timișoara, Ionut Ignat la Iași și Dr. Luiza Pîrvu la Constanța. Toți au fost de acord că poveștile, jocurile și creativitatea sunt mijloace de care orice părinte se poate folosi pentru a-l determina pe copil să încerce un anumit aliment care nu îi pare foarte atrăgător.

Și copiii au fost invitați. La joacă. Eliana Club, Doamna de Pictura si Momki au asigurat ateliere creative și au venit și cu daruri.

Mai multe fotografii de la eveniment găsiți pe pagina de faceook Social Moms.

Parteneri media: desprecopii.com, qbebe.ro, mamicamea.ro, sfatulmamicilor.ro, gokid.ro, kidsnews.ro, mamica.ro, taticool.eu, meseriadeparinte.ro, jurnaluluneimame.ro. 

Copilul meu este ambițios și încăpățânat, sinceritatea și libertatea cu care se exprimă sunt incomode. Apasă pe suferințe vechi și dărâmă superiorități de vârstă și de raportare. N-o să se subordoneze niciodată dictaturii, dar colaborează cu blândețea unei autorități. Este opozant și sfidează regulile, este energic și își pierde răbdarea ușor, manifestări care se vor tempera odată cu vârta și cu grija și dragostea noastră, a părinților lui. Dar are ceva ce multi adulți nu au: principii. Nu știu dacă e conștient de ele, pot să spun doar că puterea exemplului este vocea pe care a auzit-o. Nu minte, ba e mult prea sincer, nu știe să speculeze, își recunoaște greșelile, își cere iertare când simte cu adevărat să o facă, respectă dreptatea. Nu-și pune măști pe față ca să fie plăcut. Ține la ideile si aduce argumente pentru convingerile lui. Nu menajează, nu îndulcește replicile. E copilul meu minunat!

- Tu nu ești educat, copile! Părinții tăi nu te-au crescut bine!, a încercat să-l reducă la tăcere un dascăl. Nu învățătoarea lui, un om care prețuiește unicitatea copiilor, ci o doamnă care nu și-a ales cu sufletul meseria.

- Ba m-au educat! Tu nu știi să te porți. Țipi și vrei să te ascult, iar eu n-o s-o fac niciodată! i-a răspuns Rareș.

Nu tace. Și refuz să-l fac să tacă. Am să-l modelez, puțin câte puțin, pentru lumea asta în care trăim, tot pentru el, să nu fie marginalizat de majoritate, dar n-o să-i ucid spiritul. Am curajul să nu-l regularizez, pentru că vreau să aibă, când va fi mare, curajul să vorbească lumii despre educația democratică pe care a primit-o, cu libertate, dragoste necondiționată, credit, respect, care ar fi ideal să fie normalitatea în care să trăiască toți copiii.

N-am să înțeleg niciodată de ce unii adulți nu respectă copiii. Dar se așteaptă să fie respectați. Și sunt cei care au primit sau și-au ales misiunea de a face copiii oameni mari. Parinți și dascăli.

N-am făcut-o niciodată, dar vreau să găsesc forța să confrunt suferința din astfel de oameni. Că numai o suferință mare te poate face imun la simțirea unui copil. Și aș vrea să-i întreb ce cred ei că au sădit în ei, copii fiind, cei care au țipat, i-au pedepsit, i-au umilit, criticat, ba chiar lovit? Pentru că eu nu am văzut în jurul meu oameni crescuți în abuz, care să fie bine cu ei. N-am cunoscut. Și le-aș mai spune că niciodată nu e târziu să se vindece. Nu mai sunt copiii abuzați, ci adulți. Mai mult, cârmaci la sufletele și conștiințele copiilor. Au în mâinile lor spirite pure și libere. Si au de ales.

Și le-aș mai spune să-i asculte pe copii. Copiii pot fi adevărați mentori, dacă nu le-am altera noi puritatea cu prejudecățile noastre.

Sursa foto aici.

Multă vreme, m-am luptat cu mine să cenzurez entuziasmul și inocența. Și generozitatea. Și emotivitatea. Nu păreau să fie atuuri. N-am reușit aproape niciodată. N-am făcut decât să mă consum inutil. Când am renunțat, am început să mă simt fericită. Și se vede în ochi emoția, emoție pe care o surprinde și aparatul foto, dar ceilalți oameni.

Fericirea e în noi. Și n-are mare legătură cu ce ni se-ntâmplă, cu ce avem, ci cu ce suntem noi cu adevărat. Când acceptăm că suntem frumoși așa cum suntem, fără măști, atunci putem spera la fericire. Nu există om fără calități și defecte. Nimeni nu e mai presus decât nimeni. Fiecare are locul și rolul lui în lumea asta.

Toți oamenii sunt buni și frumoși din cel puțin o perspectivă. Că sunt multe și nebănuite căi de a vedea oamenii. Eu m-am văzut urâtă, deși mama îmi tot spunea că sunt frumoasă. N-am nicio poză cu mine din școala generală. Eram mică, mereu cea mai mică din clasă, aveam părul prea mult si prea creț, n-aveam pic de farmec. Eram complexată și pozele nu-mi ascundeau ochii triști. Le-am rupt pe cele câteva pe care le aveam. Și am evitat să mai fac poze.

Acum, sunt tot mică, tot creață, cu același păr mult, dar mă văd frumoasă. Pentru că nu mă mai rușinez cu cine sunt eu, nu mă mai simt defectă pentru că simt prea mult, mult mai mult decât un om obișnuit, și plâng des și mă emoționez, sau pentru că dau prea mult din mine. Am și calităti, și defecte. Am o familie frumoasă, un copil care m-a învățat muulte despre autenticitate, dreptate, adevăr, dragoste necondiționată. Am un soț și cu minusuri, dar cu plusuri pe care rar le întâlnești la un bărbat. Ne certăm și ne iubim în aceeași zi. Am o familie maaare, gălăgioasă, dar foarte unită.

Sunt și tristă, și bucuroasă, și îngrijorată, și puternică.

O fi și magia Crăciunului, dar mi-e bine. Ne e bine. Sper să se vadă asta în prima noastră ședință foto. Sunt primele fotografii cărora nu le-am găsit cusururi, nu le-am căutat, pentru că nu-mi mai pasă.

Ne-am simțit minunat în decorul cald și primitor de Crăciun și vrem să repetăm cât de curând experiența. De poveste. Nu că ne e prieten, dar Mircea Marinescu e cu adevărat un profesionist. Surprinde emoția. Nu mă mai satur să mă uit la fotografii. Și vreau și un album pe hârtie, să-l răsfoiesc și să mă bucur.

Faceți-vă cadou o astfel de experiență, e unul de suflet! Merită și meritați.

În primul meu an în învățământ, am intrat să predau la o clasă a II-a. În mijlocul clasei, pe un scăunel, stătea un băiețel cu ochi mari. Copilul țipa, sporovăia și înjura.

S-a uitat la mine și eu la el.

M-am apropiat și i-am șoptit: „Eu știu că tu ai o inimă mare. Știu că ești isteț. Și mai știu că ești un băiat bun.”

În gura mare, el mi-a aruncat: „Profesoară proastă, tu nu știi nimic. Eu sunt un copil problemă. Toată lumea știe că eu sunt un copil problemă. Profesorii mei spun că sunt un copil problemă, directorul spune că sunt un copil problemă. Chiar și părinții mei spun despre mine că sunt un copil problemă.”

 „Ba, ai o inimă mare , ești isteț și eu știu că ești un copil bun.”, i-am spus din nou, cu blândețe. Iar băiețelul a fugit din clasă.

Săptămâna următoare, când am intrat în aceeași clasă, scenariul s-a repetat: băiețelul înjura, țipa, scuipa.

Am tras adânc aer în piept, m-am dus lângă el și i-am șoptit: „Ai o inimă mare, ești isteț și eu știu că ești un copil bun.

În a treia săptămână, când am intrat în clasă, un scaun mai mic era așezat lângă locul meu, iar pe scăunelul mic stătea un băiețel cu ochi mari.

În acea zi, el m-a ales pe mine să-i fiu dascăl.

Aproape de sfârșitul anului școlar, băiețelul m-a întrebat de unde știu eu că (,) copiii sunt buni. Atunci, i-am spus că am un secret:

‚Până în clasa a V-a, n-am reușit să citesc și să scriu. Nu puteam să fac adunări. Credeam despre mine că sunt proastă, că am un creier defect. Eram sigură deja că n-o să iasă nimic bun din mine vreodată.’

Eu, Chen Miller, elev al unei clase cu nevoi speciale... Eu sunt acum profesoară în Israel. Eu, la care sistemul de învătământ era gata să renunțe, și nu o dată, eu sunt acum parte din acest sistem. Am intrat în acest sistem ca să-l schimb. Vreau să arăt că lucrurile se pot face altfel.

Profesori, directori, educatori, gândurile voastre și cuvintele pe care le folosiți la adresa unui copil pot deveni gândurile și cuvintele lui, cu care se descrie el însuși.  „Nu voi reuși, nimic bun nu va ieși din mine. Nu sunt în stare, sunt puturos, nu pot...”

Vreau să știți: Nu există copii care nu pot, doar copiii care pot. Amintiți-vă întotdeauna că educația se face întâi la nivelul sufletului și că impactul este crucial. Educație cu dragoste. Mulțumesc.

Astăzi, 9 decembrie 2016, se fac 3 ani de când am publicat primul articol în jurnal. În fiecare scriere, mi-am pus sufletul și m-am arătat așa cum sunt eu cu adevărat. La început, cu teamă și sfială, în propoziții tăiate, rescrise, apoi în doar câte o frază. Acum, scriu ce simt, dintr-o suflare, fără frică, dar cu grijă pentru fragilitatea celor care mă citesc. Am căzut și m-am ridicat și nu o dată. Din ce în ce mai puternică, mai încrezătoare, mai liberă. Cu o imensă și furtunoasă dorință de a schimba ceva în lumea asta. Am vrut și vreau să arăt că se poate și altfel, cu sufletul curat și cu blândețe, cu răbdare și încredere în minunea din copilul meu. Din fiecare copil.

N-aș fi putut găsi o ocazie mai potrivită pentru a vă dărui cuvintele acestui om special, Chen Miller, profesoară în Israel. N-am făcut decât să traduc și să adaptez un mesaj care, deși îmbrăcat în vorbe simple, atinge sufletul. Dați mai departe discursul ei emoționant!

Sursa foto aici.

E cea mai caldă zi a anului, deși afară totul e-nghețat. I-am zis, de dimineață, mamei că gerul de afară e mai prietenos decât frigul ascuțit din baia fără pic de suflet, iar zăpada mai blândă decât țurțurii de la robinet, care-ți spintecă mâinile rapid. Și nu vreau să mă spăl. Ea a zâmbit și a încălzit un pic de apă în ibricul roșu.

Suntem patru, doi părinți și doi copii. Azi, pe seară, vom fi toți acasă. Ca mai toți părinții și copiii din ’80 și aproape 9, cu bucuria dezlegării de sărbători la mese îmbelșugate, părinții. La veselie și visare, copiii. Frig. N-am văzut niciodată pietre crăpate, dar e frig rău. Afară, dar și-n casă, un apartament cu trei camere, semidecomandat. Înăuntru, stăm ca baba dochia, mai putin mama, care nu știu când doarme, când mănâncă și, mai ales, cum de ei nu-i e frig. O singură cameră e încălzită, ba nu, două. Într-una dormim unu-ntr-altul toți patru, cea din mijloc, într-o canapea extensibilă, cu arcuri cam ascuțite, dar e bine, atât de bine! A doua mă ține în brațe cu căldura ei aburindă și cu toată familia în ea. Sunt trei ochiuri de aragaz și-o plită pe care nu mi-o amintesc funcționând vreodată. Nu-mi place mirosul de carne fierbând, dar mă topesc după colindele pe care ni le cântă mama umplând toba. E sărbătoare, cum nu e la noi în casă des. Mama fuge, uneori la mijlocul versului, mai face ceva prin casă și, când revine, continuă strofa de parcă nici n-ar fi întrerupt-o. Nu-i om obișnuit mama, nu seamănă cu mamele pe care le văd.

Sună la ușă! E tataia. Tataia vine la noi o dată pe an, cu tata, cu jumătate de porc și, după câtva timp, pleacă după moș Gerilă. Sunt prieteni.

‚Geani, azi e! Vine moșul! Și ție-ți bate inima?!’

A mea nu bate, dar nu știu cum să spun altfel. Că e răscoală-n mine. Abia aștept cadourile, am fost cuminte, sper. Nu-mi amintesc tot anul acum. Tata zice altceva, dar mama ne asigură din ochi că suntem minunile ei. Mi-e și frică! E ceva ce nu pot să înțeleg și mă sperie gândul că voi avea în față un om, dar cu puteri magice. Cum știe el, moșul, ce fac toți copiii din lume?! L-am văzut, am pus și mâna pe el anul trecut. E din carne, ca și noi. Cum face?!

- Săru’ mâna, tataie! Intră.

- Ați fost cuminți? Că m-am întâlnit cu moșu'. Zice că nu prea, dar că o să treacă și pe la voi. Vedem cu ce vine, cu bățul sau...

- Ba da, tataie, intervine mama, draga de mama, au fost fost cuminți, foarte cuminți. Sunt mândră de ele!

Inima dă să iasă din piept. O trag pe sora mea de mână în camera noastră, acum locuita doar de bradul îmbrăcat în toate culorile pământului, îmbrățișat de instalația cu flori mari. Ne băgăm sub el și deschidem neckermann-ul. Uaaau!, și aburi ne ies din gurile mici în camera bocnă.

Nu ne era frig, pentru că visam.

În anul ăla, moșul mi-a adus o păpusă din catalogul nemțesc, pe care am visat-o, una aproape cât mine. Și i-am mărturisit mamei, la culcare, că moșul e magic pentru că citeste și gândurile.

Sunt cufundată în canapea și e bine. Atât de bine. Cald în suflet, cald și-n casă. Luminoasă casă.

Nu-i topesc lui Rareș turțurii de la robinet în ibric roșu. Stăm tot unu-ntr-altul, dar doar pentru că ne iubim. Și-i cânt, ca mama. Și-i povestesc cum visam eu la jucării minunate cum sunt acum, cum mă jucam cu ele în imaginație, cum i-adunam, tot în gând, și pe mama, și pe tata în jurul mesei de joc si era zarvă mare și râdeam toți. Așa cum facem noi seara. Acum, se-ntâmplă ce-am visat. Si mai mult!

Vă las aici catalogul cu jucării de la Carrefour. Poate vă inspiră și poate le arătați copiilor și ei să-și dorească, pentru ca moșul să le citească gândurile.

Acest articol este sponsorizat.

Desigur că era fericit. Aflase că are prieteni. Trăise ceea ce-i tot repeta mami, că nu sunt răi copiii, sunt toți buni, doar că, exact ca și el, au tot felul de emoții, unele foarte puternice, care îi conduc spre comportamente haotice. Atunci, ei nu vor să rănească, doar nu pot încă singuri să se controleze sau nu știu cum și au nevoie de ajutorul adulților pentru a reuși să manifeste emoțiile într-un mod care nu afectează.

Ieri, la școală, a fost un incident minor, iar Rareș a avut de suferit. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. M-au impresionat copiii. Până la lacrimi. Au fost minunați. Copiii sunt capabili de acte de generozitate și curaj așa cum puțini adulți reușesc.

Copiii se deschid ca o floare după ce oprești furtuna din sufletele lor. Sunt receptivi și empatici. Ei știu să recunoască o greșeală, știu să-și ceară iertare și pot să o ia de la capăt într-o prietenie, fără resentimente.

Rareș și-a găsit vina de ieri. Nu a ținut cont de rugămintea doamnei învățătoare să-și facă de lucru în bancă preț de 2 minute. S-a ridicat și nu trebuia să facă asta. Doamna e atât de bună cu noi!, a zis și, când a zis, i s-a citit pe față recunoștința.

Copiii învață ușor și pentru toată viața (chiar dacă e nevoie de exercițiu să pună în practică) când mesajul este transmis cu blândețe și cu înțelegere a ceea ce simt ei. N-am căutat vinovați, pentru că în conflictul dintre copii nu cred că există vinovați. A fost o lecție pentru toți. Le-am spus că sunt diferiți și e firesc, că fiecare dintre ei e unic și asta îl face special. Că ceea ce arată un copil prin fizicul lui și prin comportament nu e neapărat ceea ce este el de fapt. Că, cel mai probabil, un copil care face pe voinicul ascunde o teamă. Că Rareș, de exemplu, suferă tare când este respins și face tot ce crede el ca să atragă atenția și prietenia lor, uneori, nu într-un fel plăcut. Că toți fac greșeli, pentru că ei acum învață. Dar că e un act de mare curaj să recunoască, să-și ceară iertare și să-și propună să se comporte diferit. Și Rareș este un curajos, la fel și ei.

O fetiță a început să plângă „de mila lui Rareș”, a spus. M-a topit și i-am asigurat că Rareș este bine. Un alt băiețel a venit și i-a arătat prietenia lui. O fetiță i-a făcut un desen. O alta mi-a dăruit mie o floare pusă în culori pe hârtie. Apoi, a început să curgă cu desene și cu dovezi de prietenie. Nu le spusese nimeni să facă asta. A fost minunat. Iar Rareș era co-ple-șit! Le-am mulțumit, dar nu destul, simt. Și vreau să vă arăt de ce sunt în stare oamenii mari la suflet, pe care-i numim copii.

Imaginile reprezintă desenele copiilor.

Sursa foto articol aici.

Marea descoperire se află în mâinile noastre.

E nevoie de timp, atenție, grijă, răbdare din partea noastră. Și multă dragoste. Nu să le spunem noi la ce să fie buni, ci să îi expunem diverselor experiențe.

Noi să îi observăm, să îi întrebăm cum se simt când pictează, modelează, construiesc, află despre cosmos, dinozauri, experimentează cu apă, explorează în natură, aleargă, înoată, gătesc, dansează ș.a. Și, dacă nu vor spune în cuvinte, noi vom ști din ochii lor. Apoi, să le susținem alegerile. Viața lor e despre ei, nu despre noi și visurile noastre neîmplinite. Să credem în ei și în ce pot ei cu adevărat să facă. Să-i hrănim cu informații și povești, cu implicare în manifestarea talentului lor. Asta nu numai că îi face fericiți, dar îi și poartă spre împlinire.

Thomas Edison este, pentru mine, exemplul viu al copilului descoperit și îndrumat spre succes. Și nu vorbesc acum despre succesul în viață, ci despre acela intim. Vorbesc despre împlinire. Vorbesc despre o copilărie fericită care naște un adult împlinit.

Și, prin povestea lui, vreau să-ți mai vorbesc despre implicarea părintelui în a descoperi sămânța de talent care se află în fiecare copil, despre curajul de a o uda în fiecare zi, oricare ar fi ea, și despre fericirea copilului când aceasta începe să înflorească. Fericire care îi dă aripi și-l duce, fără echivoc, la performanță. Performanță în nimic altceva decât ce iubește să facă, orice, actorie, agricultură, psihologie, muzică, matematică, științe, dans, fizică, politică, olărit, medicină, ecologie ș.a.

Thomas Alva Edison (11.02.1847 – 18.10.1931), celebrul inventator american, cunoscut ca inventatorul becului, a fost un elev despre care profesorii au spus ca „este prea prost ca să învețe ceva”.

Mai mult, într-o zi, l-au trimis acasă cu o scrisoare pentru mama sa, în care îi cereau acesteia să-l țină și învețe acasă. „Fiul dumneavoastră este bolnav mintal. Nu-l vom mai primi la școală.”, era mesajul scrijelit pe o coală de hârtie. Mama sa însă a citit, cu voce tare și cu lacrimi în ochi, altceva: „Fiul dumneavoastră este un geniu. Aceasta școală este prea mică pentru el și nu are profesori atât de buni, cât sa-l poată învăța pe el. Vă rugăm să-l instruiți dumneavoastră acasă.”

Dacă Thomas Edison ar fi trăit în vremea noastră, ar fi fost diagnosticat cu ADHD (deficit de atenție și hiperactivitate). Pur și simplu, nu se putea adapta unui sistem concurențial. Iar mama sa, pe care adultul Edison a numit-o „mamă eroină” și despre care a notat că „a creat tot ceea ce sunt astăzi, pentru că a fost întotdeauna atât de autentică în iubirea ei și de sigură de mine și ce pot eu”, a crezut în el, l-a oprit acasă și a început să-l instruiască ea.

A simțit că, în spatele unui comportament atipic și în ciuda unui deficit de auz, în copilul ei se află o sămânță de geniu. La scurt timp, a și descoperit-o - Thomas Edison era foarte interesat de Știință - și a început să o ude. Nu a fost parte activă din marile lui invenții, dar l-a învățat să inventeze. I-a recitat poezii, i-a hrănit imaginația și încrederea că poate cu povești, i-a ținut viu entuziasmul, i-a procurat cărți și materiale de studiu și l-a iubit. Iar copilul s-a transformat în geniul secolului.

Nu știu dacă toți copiii descoperiți vor ajunge genii, dar știu cu siguranță că vor fi adulți împliniți, care-și vor aminti de copilăria lor fericită și vor povesti cu recunoștință despre părinții care au crezut în ei.

Cred că toți copiii merită părinți care să fie parte activă a universului lor. Să pună pasiune, veselie, prietenie, un munte de imaginație în marea descoperire a seminței de talent din fiecare copil.

Acest articol este sponsorizat.

Sursa foto a imaginilor cu Thomas Edison aici.

Surse documentare articol: http://www.thomasedison.com/biography.html, https://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Edison

Rareș mă lovea cu o sete care mă speria. Și a fost un pas mic de la frică la frustrare. Era și rușine acolo, pentru că al meu copil nu-și amâna ieșirile. Simțea, scotea. Presiunea exterioară era mare. Disperată, căutam metode prin care să-i opresc comportamentul. Și, cu cât îi opuneam mai mare rezistență, cu atât i-l întăream și mai mult. Ne învârteam ca-ntr-un carusel. Și am ținut-o așa cam jumătate de an.

Nu știu când anume am picat în caruselul disciplinei, că n-am urcat conștient, și, de altfel, e panta atât de alunecoasă, că poate pica orice mamă epuizată. Dar îmi amintesc că, în timpul unei lupte cu el, Rareș al meu mi-a spus:  Ba nu mă iubești! Tu nu ești mami a mea.

Mi-am privit copilul pe de-a-ntregul și am văzut o mână de om care simte. Și, pe lângă că se confrunta cu tumultul lui interior (era perioada când mergea zilnic într-un mediu nepotrivit pentru el), mai simțea și că mami a lui nu îl iubește. Nu așa cum avea el nevoie. Mereu și indiferent de ce face. Și manifesta zgomotos. De fapt, îmi cerea ajutorul în felul în care „înțelesese” el că mă va face să îi văd suferința. Lovindu-mă! Apoi, m-am privit pe mine. În vâltoarea emoțiilor de frică, neputință, RUȘINE, epuizare, nu mai reușeam să mă conectez cu el. Nu mai reușeam să trec dincolo de ce simțeam eu când el manifesta emoțiile lui.

Și a fost așa: am găsit un semnal de alarmă pe care l-am tras cu toată forța, cu vorbele copilului răsunându-mi  în minte. A fost ca un țipăt: Opriți nebunia, eu cobor! Și-am coborât.

Și mi-a fost mult mai bine. Întâi, am schimbat mediul. Apoi, m-am ocupat de mine. Mi-am repetat că eu sunt adultul, nu copilul rănit. Că lupta cu copilul meu nu e o soluție. Pentru că el nu se luptă cu mine, ci cu o emoție puternică sau mai multe. Și că-mi cere ajutorul. I-l ofer sau nu.

Și mi-am făcut un plan de tantrum:

1. Acum, nu e despre tine și ce mamă bună ești tu! Nu te mai uita în jur. Și nu-ți fie teamă că greșești iubindu-l când cei mai mulți din jurul tău se așteaptă să-l pedepsești, să-l cerți sau măcar să-i arunci o săgeată cu privirea, a dezacord. Pentru că ei văd că se răzbună, că te joacă pe degete, că te sfidează ori te rănește. Nu-i copilul lor, e al tău. Tu știi ce ai pus în el., mi-am spus ferm.

2. Respiră.

3. Ia-l deoparte și liniștește-l. Asigură-l că îl iubești.

4. Întreabă-l ce s-a întâmplat, cum se simte, ce i-a provocat comportamentul.

5. Poate nici el nu știe. Tu-l cunoști bine. Numește tu ce experiență crezi că a declanșat emoția puternică. ‚Uite, eu cred că...’ O să-ți dai seama când să te opresti din „ghicit”. O să plângă sau o să înceapă să-ți povestească sau, dacă e ceva foarte dureros, o să vrea să nu mai vorbiți despre.

6. Întreabă-l cum poți sa-l ajuți.

7. Ascultă-l.

8. Spune-i că te-a rănit comportamentul lui.

9. Vorbiți despre cum se poate simți eliberat fără să provoace suferință.

10. Cum a fost? Cum te simți tu?, mi-am propus să mă întreb după fiecare experiență. Greu!, mi-am răspuns după prima. Greu cu emoțiile mele, nu cu ale lui. Dar rezultatul este ca un ceai fierbinte pe un frig de-ngheață apele!

Joy Paul Guilford, vestit psiholog american, cunoscut pentru studiile sale în aria inteligenței și creativității, a fost primul care a vorbit, în 1956, în termeni de gândire convergentă și gândire divergentă. El a descoperit că un nivel ridicat de inteligență și atât nu garantează creativitatea, cu atât mai puțin succesul în viață. Sunt mai importante chiar decât IQ-ul trăsăturile de personalitate care promovează gândirea divergentă. Iar capacitatea de a gândi divergent o au oamenii care păstrează nealterate trăsăturile de personalitate cu care se nasc, precum nonconformismul, curiozitatea, dorința de a-și asuma riscuri, perseverența.

Gândirea convergentă și divergentă reprezintă două modalități diferite de a vedea lumea din jurul nostru, două procese, unul care generează idei creative (divergentul), celălalt care  respectă un anumit set de pași logici pentru a ajunge la o soluție, cea corectă. În opoziție, gândirea divergentă se manifestă liber, creativ, neconstrâns. Ideile vin în mod spontan, în cascadă, non-linear.

Copiii se nasc divergenți. De fapt, studiile sugerează că, în fragedă copilărie, capacitatea noastră de divergență funcționează la un nivel de geniu, dar că abilitatea aceasta de a gândi divergent scade dramatic pe măsură ce devenim adulți. Și asta pentru că societatea, cultura noastră bazată pe rușine și concurență, sistemul de învățământ (programele supraîncărcate, schemele de notare, clasele cu număr foarte mare de elevi, cadre didactice care nu cunosc instrumente pozitive de învățare),  tind să inhibe trăsăturile de personalitate care susțin acest tip de gândire.

Acasă, apoi, în grădinița și în școala primară, copiilor nu le sunt înțelese și încurajate unicitatea, încăpățânarea, asumarea de riscuri, tendința de neascultare, curiozitatea, inițiativa. A greși o dată, poate, se iartă, dar a greși de două ori este inacceptabil și atrage după sine etichetare, marginalizare. Copiii buni nu sunt creativii, curioșii, nonconformiștii, ci sunt cei cuminți, atenți, docili, blânzi, ascultători, iar toți ceilalți sunt aliniați după cei buni. Ori, asta le omoară, încet-încet, creativitatea și, automat, gândirea divergentă.

Creativitatea, în învățământul nostru preșcolar și școlar, există în teorie, dar tinde să fie aplicată în ariile artistice. Copiii nostri, dacă vor să fie creativi, liberi, să-si folosească imaginația și să se și simtă valorizați că o fac, trebuie să urmeze Arte Plastice sau grădinițele, școlile cu programe alternative de învățare.

În instituțiile clasice de învățământ, în schimb, care sunt și majoritare, educatorii, învățătorii profesorii, chiar dacă unii dintre ei apreciează creativitatea, notează exclusiv abilitățile cognitive, IQ-ul. Accentul se pune pe atenție, memorie, analiză, concentrare, corelare, sinteză a informațiilor date. Copiii n-au spațiu să-și exerseze imaginația, unicitatea. N-au libertatea să nu fie de acord, să nu le placă. Se dau datele problemei, copiii raționalizează și rezolvă problema. Cu alte cuvinte, se încurajează preponderent sau exclusiv gândirea convergentă.

Apoi, copiii devin adulți și se confruntă cu realitatea: gândirea divergentă este parte esențială a vieții de zi cu zi.

Angajatorii cer gândire divergentă! Pentru că un divergent descoperă direcții diferite, alege să caute optiuni noi, în loc să decidă una dintre cele doua variante, albă sau neagră, pe care le întrevede raționalul convergent. Divergentul iese din zona lui de confort, își pune întrebări, iese din cutia lui și intră cu ușurință în a altuia. Divergentul este intuitivul, creativul, spontanul, omul care nu vede limite în a găsi soluții, inspiratul, cel care citeste printre rânduri.

Adulții cu gândire divergentă sunt copiii cărora părinții nu le-au ținut deasupra capului sabia notelor, ci i-au susținut. Sunt copiii crescuți pentru ei, democratic, cu limite neimpuse, ci trasate blând, înțeleși și acceptați cu unicitatea lor, învățați prin joc, lăsați să exploreze mediul fără frică, să se bucure de joaca afară, să își manifeste și dezvolte CREATIVITATEA.

Da, creativitatea este ceea ce e necesar să permitem copiilor noștri mici să manifeste pentru a ajunge adulți cu o gândire divergentă! Să permitem, nu am spus la întâmplare. Să le dăm libertate! De gândire, de exprimare, de joacă, de imaginare, de simțire! Să renunțăm la Nu alerga, că o să cazi!, Ridică-te, că te murdărești!, la a-i îmbrăca noi, ca sa câștigăm timp, la a le da noi să mănânce, ca să nu-și păteze hainele.

Ba să-i lăsăm să cadă, să se ude, să se tăvălească, să transpire, să alerge, să greșească! Ba să-i lăsăm  să se și murdărească. Ei așa cunosc lumea, iar creierul lor se dezvolta plastic. Hainele le spală mașina de spălat cu un detergent bun. Creativitatea și curiozitatea, odată inhibate, le scad șansele dramatic să mai gândească divergent când vor fi mari.

Omo Ultimate este detergentul care susține creativitatea. Descoperă și tu cât de importantă este dezvoltarea creativității pentru copilul tău, fără să ai grija murdăririi hainelor celui mic, alături de OMO Ultimate. Asta au făcut câteva mame, invitate cu micuții la un casting. Ceea ce era o manifestare artistică a copiilor s-a transformat într-o lecție pentru mame. Doar urmărește experimentul Omo, Creativitate versus pete!

Acest articol este sponsorizat.

Sursa foto aici.

- Cum ești?

- Am fost și mai bine. Scriu. Încerc.

- Ce ai?

- Nu știu ce e cu mine azi. Dacă ți-aș spune ce am, ai râde. De fapt, ce nu am. Știi cum e?! N-am probleme reale, le știu și să mă ferească Dumnezeu să le am. Cu toate astea, m-am trezit cu un gol pe care simt să-l umplu și nu știu cu ce. Adică știu, dar, dacă ar fi să trec la acțiune, aș fugi de acasă.

Exagerez, desigur. Am o afecțiune aparte pentru dramă. Îmi place să impresionez, în scris. Rândurile mele să miște, să te regăsești în ele, să plângi, să zici Aha!, să râzi și eu să te îmbrățișez.

Continuu să-ți povestesc ce i-am spovedit și bunei mele prietene. N-am motive să fug de-acasă. Viața mea e frumoasă. Soțul meu e minunat, când vrea. În rest, e un bărbat obișnuit, cu toane, ifose, griji, critici, de-astea. Și eu, parcă, aș lua viața mai peste picior. Eu am învățat să primesc cu aceeași ospitalitate și momentele de cumpănă, și bucuriile. Nu înseamnă că nu plâng până mi se înfundă nasul. Că o fac. Le trăiesc și le consum. Dar nu mă (mai) plâng și nu-mi (mai) consum resursele luptându-mă cu fricile. Le iau de după umăr. Aș vrea să o facă și el. Sunt idealistă, nu?

E una din zilele în care simt nevoia de explozie de fericire. De altceva. De surpriză. De aventură. Știi ce zic?! Să ne urcăm toți trei în mașină și să plecăm. Să uităm de rate, de treburi casnice, de clienți, de salarii, de termene, de cum trebuie. Ce-o fi?!

Îți dai seama?! Viața mea e liniară, ce cumplit! Poți să râzi.

- Nu râd, desi ești la fel de haioasă ca mine ieri. N-om fi degeaba prietene. Ieri, aș fi empatizat cu tine. Dar, azi, îmi place viața mea de mor. Am făcut un exercițiu de imaginație. De-asta te-am și sunat. Fii atentă! Ai posibilitatea să te întorci la momentul în care îți alegi cum va fi viața ta. Schimb-o! Dar ai grijă ca, la fiecare 3 plus-uri, să pui și un minus. Că nu există zi fără noapte, nu? Hai, ce pui pe plus, ce pui pe minus? Ce ai îmbunătăți si ce plus ai da înapoi? 

I-am închis și toată ziua m-am gândit la asta. Știi ce? N-aș schimba nimic, dar nimic! Tu? 

Sursa foto aici.

Iubirea de mamă este cât poate fi cuprins cu ochii și mai mult de atât. Ea nu se pierde, nu se termină niciodată. Rezervorul de energie da. Iar energia este acel combustibil care o conduce de la un suflet la celălalt.

Al tău e gol. Nu mai ai răbdare cu puiul tău, nici chef adevărat de joacă. Tragi de tine! Fiecare zi ți se pare că iese din copiator, tânjești pe ascuns după serile în oraș cu prietenii, ți-e dor până și de stresul de la serviciu, singura ta dorință seara este ca el să adoarmă repede și tu să te ocupi și tu puțin de tine sau doar ca să dormi și tu. Pentru ca, după ce adoarme, să-i adulmeci transpirația de copil, să-i mângâi obrajorii roșii, să-i cuprinzi tălpițele dolofane, să-i contempli fățuca de înger... și să te simți vinovată că ai putut măcar să gândești toate alea. Îl iubești până la cer și înapoi! Și te judeci, și te muștruluiești. Ești mama rea, egoista sau mai știu eu cum te etichetează vocea ta interioară.

Nu ești!

Îți spun sincer, eu n-am cunoscut mame cărora să nu le bată inimile cu iubire pentru puii lor. Mame epuizate, multe. Eu însămi am fost una dintre ele. Și pot să spun că e greu. E al naibii de greu, de multe ori, să faci față minunăției unui copil când nu dormi, mănânci pe apucate și, în general, prostii, când ultima conversație despre „univers” cu o prietenă ai purtat-o cu multe luni în urmă și-ți pare că ai uitat până și să vorbești corect, când îți amâni/întrerupi constant nevoile fiziologice ori te așezi, efectiv, pe budă cu copilul în brațe, când, seară după seară, cântărești dacă să renunți la o oră prețioasă de somn pentru a te spăla pe cap, iar dușul zilnic a devenit un lux. Și orice faci pentru tine ți se pare prea mult. Și un soi de furt ciudat din timpul copilului.

Nu furi nimic!

Ai nevoie de timp pentru tine. În fiecare zi. Ca să-ți încarci rezervorul de energie și să și ajungă dragostea ta la puiul tău. Știu, ți se pare absurd. De bifat ceva pentru tine zilnic înseamnă încă ceva pe ordinea de zi și așa încărcată. Cu cine lași copilul?! Cine se ocupă de el în locul tău, CA TINE?! Că și asta e important. Gândește-te numai că o faci pentru el și vei găsi și soluții, și timp. 30-60 de minute departe de el nu-l vor afecta pe viață și te vor ajuta pe tine să fii mama de care are el nevoie. Aceeași mamă cu iubire infinită de oferit și energie suficientă ca să o pompeze. Tu ești bine, copilul tău e bine. Îți spune o mamă care a trecut prin asta.

Începe cu puțin! Uite, cu 15 minute.

Întâi, adu-ți aminte ce îți place să faci. Aici, dacă ești la nivelul de oboseală și la cota de sacrificiu la care ajunsesem eu, o să stai cam mult. Dar, hei, nu te lăsa bătută.

Hai, îți place să citești, să te plimbi, să alergi, să dansezi, să mergi prin magazine, să îngrijești flori, să desenezi, să mănânci prăjituri, să te machezi, să privești marea, să stai cu ochii-n tavan? În drum spre serviciu, aveai locul tău de unde îți luai cafeaua, covrigul? Fă o vizită. Important e să nu fii cu el, să iei o pauză de la a fi mamă.

Renunță la ideea că mamele n-au voie să-și ia pauze sau că mamele BUNE nu-și iau pauze! Este un nonsens. Nici un aparat nu funcționează la nesfârșit, darămite o ființă umană, cu atât mai puțin o mamă, acea ființă care are în grijă viitorul omenirii!

Oprește-te un pic din a fi mamă și ocupă-te de tine. Asta te va face o mamă mai bună, promit!

Imaginea este cu mine din vremea în care am început să mă ocup din nou de mine. Copilul meu împlinea 4 ani și soțul meu oferise un buchet celei care i-a adus pe lume minunea. 

Vreau la tine în brațe ca să văd ce vezi și tu. Îți arăt cu degetul, mă balansez la tine în brațe, te trag spre locul unde am de făcut o nouă descoperire. ‚Uaau, ce minunătie!’ Vreau să știu ce e și cum funcționează. Mă uit în ochii tăi. Tu nu faci ochii mari ca mine, deci știi deja. Vreau să-mi spui și mie. Nu înțelegi. Mă întind. Tu mă tragi înapoi. Vreau să ating, să simt. Îmi spui ceva pe limba ta. Nu știu ce zici, dar ‚Nu! Nu!’ am învățat că înseamnă că nu o să ajung la marea mea descoperire. Încep să plâng. Am observat că, dacă o fac, înțelegi. Da, am avut dreptate! Mergi spre lumina aia puternică. Dar nu mai ești blândă. Acum, plâng și mai tare. A venit tati! Îți bate inima tare, respiri mai repede, ai gura cu colțurile în jos și mă pui la tati în brațe. Mă opresc din plâns. Mă pupă. De ce mă dor pupici lui tati?! Îi pun mâinile pe față. E altfel decât fața lui mami. Mă uit la tine și tu ai obrajii cu apă pe ei. Apa știu ce e și la ce folosește, dar chiar nu pot să înțeleg cum poate să iasă și din ochi și, mai ales, de ce. Atâta știu, apa iese, uneori, din ochi când fața ta se schimbă. Dar a iesit și când te-am mângâiat. M-ai îmbrățișat strâns și am simțit ceva ce mi-a plăcut. Am tot repetat, ca să simt din nou. Reiau tot procesul, poate tati se prinde ce vreau. Daa, daa! Tati mă duce. Îmi ia mâna, o apropie și eu simt căldură. Aud de mai multe ori ‚bec’. Tati apropie și mai mult mâna lui și o trage repede, semn că e un pericol acolo. Simt ceva. Altceva. Repet gestul lui tati, dar nici nu respir când o fac. Mă întorc la tine, îți arăt! Am făcut o descoperire, una maaare! Iar ai apă în ochi. Gura ta nu e nici în jos, nici în sus, dar ochii sunt mai blânzi ca niciodată și mă îmbrățișezi tare-tare. Îmi place mult asta și o fac și eu, să simți și tu! În doar o încercare de a descoperi un lucru, am învățat cum ești tu când ești obosită, ce înseamnă teama, bucuria, vina, iubirea, iertarea si ce plăcută e îmbrățișarea...

Și e doar începutul copilăriei mele. Am multe descoperiri de făcut. Dar și tu ai multe frici cu care să te împrietenești, mami.

Îți împing mâna. Te trag. Nu, nu vreau să-mi dai tu de pe masă jucăria. Vreau să mă urc eu. Lasă-mă pe mine! Când faci tu în locul meu, îmi spui că e ceva de care trebuie să-mi fie teamă. Apoi, îmi transmiți că eu nu pot. Dar eu pot! Tu stai aproape de mine, atât! Mami, vreau eu să cuceresc lumea! 

Văd ceva pe jos și nu știu ce e. E colorat și-mi place. Îți dau drumul la mână, mă las să cad și apuc bucuros. O altă descoperire! Nu, nu vreau să mă ștergi, nici să mă ridici de jos! Nu până nu aflu ce e. Dau din mâini ca să înțelegi. Țip. Ai înțeles, în sfârșit! ‚E un ambalaj’, îmi spui, ‚aruncat pe jos de cineva grăbit, pesemne, și care, poate, nu are o mămică să-i explice că ambalajele se aruncă la coșul de gunoi. Hai să găsim noi unul. Apoi, ne ștergem pe mâini, bine?’ Îți zâmbesc.

Uite, mami, uite ce frumos m-am desenat cu cariocile, îți vorbesc cu tot corpul. Ce? De ce nu vorbești? ‚Chiar... că... frumos’, începi cu ochii mari, ‚că semeni cu un monstruleț. Aaa, ce mi-e frică, ce răget puternic ai! Să vină să mă salveze supereroul Rareș! Acum, hai să te curăț, ca să fii din nou Rareș al meu și să mă salvezi.’

Uite băltoacele, mami!, îți arăt fericit de isprava mea. Am făcut eu băltoace în casă cu apa din sticla lăsată făra capac. Unde fugi? Nu, nu le șterge. Îmi place mult cum se simte apa sub tălpile mele. Ridic piciorul drept și-l las să cadă. Uite, stropii ajung sus. Îhm! Ce-mi place asta! Tremur și râd în hohote. Cel mai mult îmi place când sărim amândoi. 

Mami, nu vreau să te supăr! Eu acum descopăr lumea. Dar știi ce? Uneori, îmi pare că și tu o descoperi odată cu mine.

Sursa foto aici.

- Uite, am luat băiatu’ de la școală..., încearcă să mă introducă soțul meu. Nu voia nu pară dramatic, dar respira a dezamăgire.

- Și..? S-a întâmplat ceva?!

- Mai bine ți-l dau pe el.

‚Nu, nu, spune-i tu!’, aud tânguieli de pe bancheta din spate a mașinii. Îi recunosc emoția, e vină și părere de rău.

- Iar s-a luptat!

- ... E prima zi după vacanță. Iar perioadă de adaptare..., cred., încerc eu o îmbrățișare prin telefon.

- Cu 15 băieți de data asta! Și a supărat-o și pe doamna învățătoare. Nu a vrut să participe la nicio sarcină.

- S-a întâmplat ceva! El e în regulă? Încearcă să afli de la el ce a provocat toate astea.

- A făcut pe el, asta s-a întâmplat!, tună el. (De fapt, exprimarea a fost mai directă, dar finețea nu mă lasă să o și reproduc aici.)

- Doamne!, scot eu după ce mi-am făcut și derulat propriul scenariu în cap.

- Da, a făcut pe el! De acolo, pleacă toate.

Și izbucnesc amândoi în râs. Ce, că se prăpădeau! Farsa era mai lungă, dar n-au mai rezistat. Râd și eu. Râd și acum, când scriu. Sunt o țintă sigură, recunosc. Mi-au făcut-o!Rareș se bucură tare de astfel de farse. Le face și el. Iar cuvintele neacceptate în societate, folosite acasă, îl descarcă, mai ales, în contextul relaționării cu tati. La mami vine când vrea să plângă în siguranță, la tati se duce când vrea să râdă liber.

Studiile arată că ambii parteneri, când devin părinți, au un răspuns hormonal, în mare parte, datorat creșterii în corp a nivelului oxitocinei, o neuropeptidă care favorizează conectarea și încrederea. Doar că răspunsul este diferit de la mamă la tată. Proaspetele mămici primesc impulsuri în amigdală, zona emoționiilor din creier, iar tăticilor le este impulsionat cortexul, partea creierului responsabilă cu planificarea și luarea deciziilor. Ceea ce determină un comportament structural diferit în interacțiunea cu copilul. Mamele se conectează cu bebelușii ochi în ochi, iar tații prin mișcări ale corpului. Mamele îi mângâie, tații îi aruncă în sus. Mamele sunt protetoare, tații îi încurajează să exploreze. Mamele îi învață vocabularul emoțiilor, tații le ridică stima de sine.

În fine, tații sunt diferiți de mame. Și este bine că e așa. Ambele părți, mama și tata, aflate în echilibru (cu ele însele în primul rând!) una cu cealaltă, cresc un copil LIBER să fie, să simtă, să facă.

P.S. Acest articol e despre cât de autentic se pot conecta tații.

Sursa foto aici.

Ești uimit. Da, e Uau! Așa a fost și pentru mine când am citit despre asta acum câțiva ani. Și, de atunci, tot pun în practică. Rezultatul este și mai uimitor. Zâmbesc și oamenii îmi zâmbesc înapoi, chiar și cei mai încrâncenați. Zâmbesc atunci când în interiorul meu e întuneric și, ca prin magie, se face lumină. E doar chestiune de schimbare de perspectivă și de exercițiu. Zâmbești și atragi experiențe pozitive.

Citez, în acest sens, pentru că-mi place să și argumentez, un studiu mititel, dar foarte interesant, „Pune un zâmbet pe față și menține-l. Influența expresiei faciale manipulate în răspunsul la stres.” (Grin and bear it: the influence of manipulated facial expression on the stress response.), publicat în Psychological Science. Cercetătorii au investigat în ce măsura o expresie facială, chiar și manipulată din exterior, poate influența sistemul cardiovascular și răspunsul afectiv la stres. Și au monitorizat bătăile inimii și nivelul de stres raportat de 170 de participanți la experiment. Cercetătorii s-au folosit de niste bețișoare pentru a putea manipula mușchii faciali ai participanților, obținând trei tipuri de expresii faciale: una neutră, nezâmbitoare, o alta cu un zâmbet forțat si o a treia cu un „Duchenne smile,” acel zâmbet natural al întregii fețe. Jumătate dintre aceștia au fost rugați să zâmbească, în vreme ce celorlalți nu le-a fost dată nicio indicație cu privire la zâmbet. Cu toții au fost supuși unor activități multi-tasking, generatoare de stres.

Rezultatele. Toți participanții care au zâmbit, din cei conștienți că o fac, au avut un nivel mult mai scăzut al bătăilor inimii decât cei cu expresie facială neutră. Iar cei cu un zâmbet cu toată fața au fost cei mai relaxați, cu cel mai pozitiv răspuns afectiv la stres. Din cealaltă jumătate, aceia purtând un zâmbet fals pe chip, susținut numai de bețișoare, au raportat și ei o stare emoțională mult mai bună în timpul stresului decât cei care nu au zâmbit deloc.

Concluzia. Când ne confruntăm cu o situație stresantă, chiar și un zâmbet forțat ne poate îmbunătăți starea de spirit. Zâmbetul ne face fericiți!

Ei, ce zici? Acum, vei zâmbi mai des? Îi vei povesti copilului tău despre magia zâmbetului?

Eu, ori de câte ori simt că are nevoie, îi spun fiului meu de 6 ani: Hai să zâmbim, orice ar fi, noi să zâmbim! Când zâmbim, emoția numită bucurie se înviorează și își începe activitatea. Ea împrăștie în tot corpul praf magic bucuros și, ca prin minune, fiecare celulă a corpului nostru se simte bine. Asta face ca centrul de comandă, creierul, să-și folosească toate resursele pentru a te ajuta să reușești tot ce îți propui.

Din păcate, sunt copii cărora nu are cine să le povestească despre magia zâmbetului. Și ei nu zâmbesc orice ar fi. Sau poate că acum o fac, cu naivitatea și inocența lor. Dar, mai târziu, se vor rușina, sunt convinsă, cu zâmbetul lor și nu o vor mai face. Pentru că nu are cine să le vorbească acum și despre igiena orală, despre sănătatea zâmbetului.

Pentru ei, m-am alăturat, așa cum știu eu cel mai bine, scriind, campaniei Orbit Dăruiește Zâmbete. Campania are loc pentru al doilea an consecutiv și își propune să ajute și mai mult copiii din zonele defavorizate. Anul trecut, Orbit, cu ajutorul consumatorilor și al partenerilor, a reușit să strângă suma de 196.000 lei, care a fost donată către organizația SOS Satele Copiilor România pentru cursuri de igienă orală. În total, în cadrul campaniei din 2015, 3500 de copii au beneficiat de consultații stomatologice, de cursuri și de kit-uri de îngrijire orală. Anul acesta putem obține împreună 5000 de zâmbete sănătoase! Implică-te și tu și cumpără gumă Orbit în perioada 10 octombrie – 4 decembrie, când  1% din suma fiecărui pachet de Orbit cumpărat va fi donată către SOS Satele Copiilor Romania. Împreună putem trata, cu atenție și grijă, zâmbetul copiilor din comunitățile pe care cei de la SOS Satele Copiilor le au în grijă.

Acest articol este sponsorizat.

Sursa foto aici.

Cred că este pentru prima dată când îi acord toată atenția mea. Mai mult, o împărtășesc! E greu. Mi-e mai greu chiar decât mi-ar fi să mă abțin să rup dintr-un cozonac aburind, proaspăt scos din cuptor. Dacă degetele n-ar scrie continuu, conștientul ar bloca tot. Dacă îmi voi da timp de gândire, nu voi publica.

Și scriu. Mi-e frică să vorbesc în public. Rău. Nu mă pot nici imagina făcând-o. Nu e vorba de trac. E un răspuns fizic al corpului meu la gândul că voi avea în fața mea oameni care mă vor privi, mă vor analiza, mă jor judeca. Și nu mă vor (mai) iubi.

Aș putea să îndulcesc perspectiva și să mă dau cea căreia îi pasă de așteptările audienței. Știi, eu nu vreau să dezamăgesc! Dar aș minți. E vorba despre mine și de ce aș simți eu dacă.

Începutul. Am fost una până la cei 6 ani și jumătate, când am intrat la școală, și alta m-am construit încet de atunci. Mama nu s-a atins de explozia de energie, nici de cea de culoare care mă caracterizau, ba le-a îmbrățișat cu căldură mereu. Uneori, cred că nu m-a crescut pentru lumea asta. Acolo, în băncile prea mari pentru micimea mea și prea aliniate pentru tumultul din mine, magia s-a evaporat. Învățătoarea, domnișoara mea învățătoare, ar mai fi avut muuulte de învățat până să primească o așa misiune. Deși la prima ei generație de elevi, uitase atât de repede cum arată copilăria. A fost pentru prima dată când am văzut o antiteză între un exterior armonios, așa ca al ei, chiar fragil, și un interior atât de plin de frustrare. N-am înțeles de la început cum stă treaba cu înregimentarea, cu sabia perfecțiunii deasupra capului, pesemne, și domnișoara a simțit că e de datoria ei să mă învețe. Până ce a șters și ultima urmă de dezinvoltură din mine. Trebuie să fi trăit o experiență umilitoare, o emoție puternică, pe care n-o trăisem niciodată până atunci și n-am știut ce să fac cu ea... De mi-aș aminti care e. Oare este musai să ajung la ea?!

Continuarea. Au urmat școala generală și liceul. Când îmi auzeam numele rostit de un profesor (colegii mei își amintesc!), inima mea se comporta ca o rătăcită, stomacul se strângea și fața mea căpăta culoarea roșiei. Și asta mă rușina groaznic. Aș fi dat orice să nu mi se mai întâmple. Dar gândul nu ajuta deloc, ba îmi luau foc și urechile. De la un nume?!

Frica nu m-a amuțit niciodată. Ba, dacă poti să mă crezi, starea aceasta de surescitare îmi evervescenta creierul și nu mai reușeam, de multe ori, să fac față avalanșei de idei pe care nici nu știam că le am. Dar m-a consumat teribil. Întotdeauna. De la dizertația de la finalul celor 4 ani de Litere, am ieșit victorioasă, dar cu doi obraji înflăcarați și cu un blank de memorie a ceea ce s-a întâmplat de la Facultate până a doua zi.

Frica aceasta nu m-a lăsat, timp de mai bine de doi ani de când am început sa scriu pe blog, să mă semnez cu numele întreg sau să dau detalii care m-ar fi deconspirat pe mine, mica Aura Angheliu. De curând, am menționat în descrierea mea pe blog că locuiesc în Constanța. Am și scris, la început, cu aceeași frică... să nu fiu judecată.

Concluzia. A trebuit să-i țin piept mereu și am obosit. Vreau s-o domolesc de tot. S-o privesc în ochi, să-i mulțumesc că vine în ajutorul meu, dar că nu mai am nevoie de ea. Să mă vadă prietenă. Nu mai e nimeni care să mă umilească, să-mi retragă iubirea dacă discursul meu nu corespunde. Acum, sunt adult și am învățat că suferința este doar o măsură a ceea ce am încă de învățat, că nimeni nu mă poate răni decât dacă vreau eu.

Conștientul meu o știe și o pune în practică deseori. Dar emoția operează cu inconștientul și ghemotocul pe care l-am simțit  în stomac, respirația care nu mai găsea aer să-l tragă în interior, când prietenii de la Parenting Ads m-au invitat să și vorbesc la un eveniment Social Moms pe care-l vor organiza în Constanța, m-au aruncat direct în copilărie. Și primul impuls a fost să refuz. Încă mai este...

Rugămintea. Simți la fel? Ai reușit să te împrietenești cu frica de a vorbi în public? Cum ai făcut? Am nevoie de ajutorul tău!

Sursa foto aici. 

Nici n-ai timp să vorbești cu mine. Îți pui repede de cafea și alergi prin casă pe vârfuri, umplându-ți poala cu jucării și te rogi să nu-ți cadă vreuna. Mai mult cu ochii-nchiși. Sunt luni de când nu dormi mai mult de 3 ore pe noapte, niciodată legate. Calci pe ceva și doare. Nu te uiți. O coajă de pâine uscată. Și tragi o înjurătură zdravănă, în gând. Te trezești de-a-binelea izbindu-te de tine, în oglinda din hol. Nu te-ai învățat minte să nu te mai uiți! Te rușinezi  pentru pentru fuga rapidă în amintirile cu tine de dinainte să fii mamă. Păr proaspăt spălat, nu mai zic coafat, picioare epilate, ten întreținut, siluetă, LIBERTATE! Le vrei înapoi!  Dar n-ai timp de lamentări. Nu azi. Arunci o privire generală în casă. E ok. Un pic de ordine. Te uiți la ceas. E fără un sfert. Mai ai 15 minute, doar știi, dar speri mereu la încă 15. Vezi firimiturile de pe jos, dar le ignori cu o ușurință care nici nu te mai surprinde. Vasele în chiuvetă?! Prea mult zgomot!, îți zici. În realitate, vrei și tu un pic de timp pentru tine. Și îl furi. Pui cafeaua în ceașcă, tragi măsuța aproape și te așezi. Acoperi cu o pernă petele de pe canapea. Gest aproape mecanic. Iei telefonul. Uneori, apuci să citești trei articole. Azi, nu. Plânge. Fugi. Of, ai fugi de tot! Simți că te sufoci. Dar ești bine. Pentru ceilalți, ești bine.

Ajungi la el și-l iei în brațe. S-a linistit. Încerci să-l adormi la loc. Are ochii mari. Mai vrei un pic, un pic doar. Insiști cu legănatul. Nu e chip. Începe să plângă din nou. E iar una din diminețile în care simți că nu mai poți încă o zi. Nu stie nimeni ce e în sufletul tău, n-o spui. E tabu! Mama ta e departe, iar soacra ta ți-a aruncat: Acum, ești MAMĂ!. Apoi, nu vrei să afle ceilalți ce mamă rea ești tu. Cu zeci de gânduri urâte, cu tot atâtea emoții puternice de respingere, de frică, neputință. Furie! Și, plânge el, plângi și tu.

Deodată, se oprește din plâns. De unde a știut că e capătul?! Acum, puiul tău gângurește și dă din mânuțe. Te înseninezi. Și-ți aruncă un zâmbet ștrengar. E abracadabra. Ți-a suflat praf magic. Ai energie să muți munții azi. Te uiți la puiul tău și îl iubești cu o dragoste unică și infinită. E mai mult chiar decât mirosul îmbrățișărilor mamei, decât căldura și aroma năvalnică a cozonacilor în zorii de ajun, răsuflarea tăiată la venirea lui Moș Gerilă. Mult mai mult. Dragostea de mamă e conținere. Și n-are nevoie de cuvinte. Dar tu simți să o exprimi tare: Îngerașul meu! Da, tu ești puiul meu mic și drag, comoara mea! Te iubește mami mult, pâna la cer și înapoi. Ești cu mami. Da.  Și-ți înmoi fața în burtica lui. Și el râde. Râde cu tot corpul. E magie, nu?

Și te simți copleșită. Doar nu ești din povești. Ești reală. Și e firesc tot ce simți.

Nu te mai ascunde. Scoate la lumină. Nu, nu ești bine. Nici eu și nici o altă mamă nu e doar bine. De fapt, „bine” ar trebui șters din vocabularul mamelor. Suntem cu mult mai mult și cu mult mai puțin decât bine. În majoritatea zilelor. Trăim pe culmi. Împlinire fără margini și frustrare nebună. Suntem sus și jos. Și e cât se poate de firesc. Hei, puii noștri descoperă lumea și noi îi însoțim în marea lor descoperire. Ăsta e marele adevăr!

Spune-mi, Cum ești cu adevărat?

Nu e doar un articol. E suflet pus pe tavă. Simțeam demult să-ți scriu asta și cursul Prințesei Urbane (Mulțumesc!), #parentingpesteașteptări de la #ȘcoalaFlanco, mi-a dat avânt să o fac.

Sursa foto aici.

- Iubitule, ești bine?, m-am întors eu la Rareș, care rămasese cu ochișorii fixi la mine și cu mânuțele amândouă în poziția în care fuseseră cu o secundă înainte, cuprinzând, parcă, încă recipientul greu de sticlă, deși spart și pe podea.

- N-o să fie bine parchetul! Asta nu te interesează?!, a continuat soțul meu, încă furios.

Nu i-am răspuns. Avea dreptate, mă interesa mai puțin parchetul. L-am luat în brațe pe Rareș și l-am așezat pe canapea. Să nu te dai jos, că sunt cioburi peste tot!, i-am zis blând, ca să-l asigur că totul e în regulă.

- Mami, n-am vrut!

- Știu, iubitule, știu că nu ai vrut. Mi se putea întâmpla și mie, și lui tati (l-am numit intenționat). Nu e nicio problemă, se repară repede.

Spălasem vaza grea de sticlă, o umplusem cu apă și, pentru că era  încă udă, m-am întors să așez un prosopel pe masă, pe care aveam să o așez și să îi facem acolo, pe masă, din vază o căsuță lui Piper, peștișorul beta pe care doar ce și-l cumpărase copilul nostru din economiile lui și care aștepta încă în pungă. Îi pusese deja numele Piper și era în culmile încântării.

Mă și gândisem la asta în timp ce spălam vaza, să îl pun în gardă pe Rareș că este foarte grea si că ar fi ideal să nu încerce să o mute după ce îi stabilim un loc în camera lui. Cu gândul ăsta în minte m-am întors să iau prosopul și să-l strig. Dar... n-am mai apucat, că piticul nerăbdător și iute din fire a și apucat vaza, să o pună el pe masa. Ceasul rău!, ar zice unii, eu cred că mai avea Rareșel ceva de învățat, dar și tati. Mai ales tati!

Soțul meu deja strângea apa cu mopul. Am adus un prosop, l-am îndesat cât am putut sub frigider si am început să adun cioburile mari. Pe cele mici am încercat să le cuprind cu o cârpă din cele de unică folosință, pe care le țin sub chiuvetă.

- Uite ce de apă e pe jos!, încă bolborosea soțul meu în dreptul lui.

- Bine că nu s-a tăiat Rareș! Bine că nu i-a căzut greutatea pe picior!, am replicat eu în dreptul meu. M-am uitat, apoi, la el și mi-am dat seama că înțelesese.

- Tati, tu ești supărat pe mami?! Eu am scăpat vaza!, l-a întrebat Rareș pe tati și tati a amuțit. A fost declicul. Și n-am vrut! Iartă-mă!

- Nu, nu, iubitule, nu trebuie să-ți ceri iertare. Of, am greșit. Nici mami nu e vinovată. Eu am greșit. Am fost furios. Iartă-mă tu pe mine. Ești mai important pentru mine decât orice. Hai, vino la tati în brațe!

- Tati, s-a simțit Rareș în siguranță să izbucnească în plâns, tati, unde o să-l punem acum pe Piper?!

- Of, îmi pare rău. Și mai rău. Tu aveai deja o suferință si eu am mai și ridicat tonul. Piper nu mai are o casă, nu?! Stai linistit, găsește tati o solutie! O să-i facem casă lui Piper. A, uite, nu e distrusă de tot vaza și ... cred că am o idee!

Știi, ideile vin când renunti la frică, am învațat eu. Când ai mintea limpede. Eu am adus feonul, l-am îndreptat spre locul unde bănuiam că ar putea să se fi infiltrat apa și l-am lăsat să-și facă treaba. Tati s-a dus la mansardă și a coborât cu un glaspapir. A pilit sticla și a obținut un recipient de sticlă sigur pentru Rareș și o casă cu o arhitectură atipică, pentru peștisor, unică, aș putea spune. Apoi, i-au făcut ei doi un locșor peștelui, unul cald și primitor.

Cred că experiențele ne învață sau ne (re)educă. Asta a fost încă o lecție pentru iuțeala cu care întreprinde Rareș orice, acțiune, cuvânt, manifestare. Și am așa o bănuială că nu va fi ultima, pentru că învațarea are nevoie de exercițiu. Dar una și mai importantă pentru tati.

Am preluat imaginea si textul de la Positive Parenting. Toddler and beyond, și se traduce așa: "Când laptele este împrăștiat peste tot pe podea și acei doi ochișori așteaptă reacția ta, amintește-ți ce e cu adevărat important. Durează 5 minute să cureți podeaua plină de lapte. Durează mult mai mult să vindeci o inimioară frântă!"

Iar faptul că tati a recunoscut și a știut să fie blând și să repare l-a învățat pe Rareș că e în regulă să greșim, că furia are în spate o emoție si mai puternică, frica, pe care și adulții întâmpină, de multe ori, dificultăți în a o gestiona, dar că se poate. Că, atunci când reușim să ne linistim, ne vin și soluțiile și sunt cele mai bune. Puterea exemplului e lecția de aur pentru un copil.

P.S. Nu este un articol despre soțul meu, e despre noi, părinții, care învățăm în fiecare zi alături de copiii noștri și înțelegem că a crește un copil nu e despre a-l schimba, nici măcar despre a-l educa pe el, ci pe noi înșine! 

Nu e deloc așa. Și tu, care ești părintele unui astfel de copil, știi exact despre ce vorbesc. Asta dacă ai încetat lupta cu el și, mai mult decât să-l iubești așa cum e, îi apreciezi încăpățânarea, convins că ea îi va fi prieten de nădejde în adolescență și mai târziu, în viață. Știi că nu trebuie să i-o înăbuși, pentru că un copil care nesocotește indicațiile și cerințele tale este acel adolescent care va nesocoti indicațiile și cerințele anturajului. Cu alte cuvinte, nu se va arunca să copieze comportamente doar pentru a fi parte din grup. Ascultă de nimeni altcineva decât de propria voință, ceea ce, dacă i-ai fost model de urmat, este tot ce poți să speri.

Și am și o veste bună din partea specialistilor. Rezultatele studiului MAGRIP, publicat în Development Psychology journal, întins pe o durată de 40 de ani, relevă: Copiii care manifestă încăpățânare la vârstă fragedă au mai multe șanse de a deveni oameni de succes.

Cercetările au început în anul 1968, iar subiecții au fost 745 de copii din Luxembourg, în vârstă de 12 ani. Indicatorii urmăriți de echipa de experți au fost, în primă fază, IQ-ul copiilor și tipul socio-economic al familiilor lor, tiparul familial. Apoi, copiii au completat ei înșiși chestionare despre emoțiile lor, obiceiuri, comportamente, gânduri atât în relația cu școala, cât și în viața de dincolo de școală. Totodată, profesorii acestor copii au raportat feedback pentru fiecare în parte, analizând atenția, conștiinciozitatea, motivația, voința și apetitul pentru învățare, comportamentul la școală.

În 2008, 40 de ani mai târziu, o altă echipă de cercetători, condusă de Marion Spengler de la Universitatea din Tuebingen, a reluat studiul si a examinat din nou cei 745 de subiecți, acum adulți în vârstă de 52 de ani. A analizat indicatorii care caracterizau copiii în 1968 și i-a comparat cu rezultanții lor de după 40 de ani.

Datele statistice finale merg în mai multe direcții, dar ceea ce au găsit specialiștii cu adevărat surprinzător, după ce au socotit influența IQ-ului, a statutului socio-economic al părinților si a nivelului de studii, a fost că cel mai puternic predictor noncognitiv pentru o viață de succes este tiparul copilului care obișnuiește să nu respecte regulile si să sfideze autoritatea parentală.

Copiii de 12 ani descriși ca încăpățânați, rebeli, răzvrătiți, neascultători s-au transformat în studenți responsabili, motivați și în adulti care au reușit, spune studiul, să ocupe funcțiile cele mai importante și mai bine plătite.

Acest rezultat i-a surprins până și pe specialiști, care au încercat să și găsească explicații. Una dintre ele ar fi că „indivizii cu aceste trăsături de personalitate sunt mai dispuși și mai hotărâți, au mai multă anduranță în situații de tensiune precum negocierile salariale sau promovările în funcție.” „Altă explicație ar fi că indivizii cu scor mare în a nerespecta regulile și a sfida autoritatea părinților au o ambiție la fel de mare în a-și cere drepturile și a-și atinge obiectivele.”

Ce am înțeles eu din acest studiu este că acesti copii, directionați corect și cu blândețe, susținuți și iubiți necondiționat, au foarte mari șanse de reușită în viață, mai mari chiar decât copiii care nu pun probleme acasă și la școală.

Știu, e dificil să gestionezi încăpățânarea la fiecare pas, răzvrătirea împotriva oricărei indicații care i s-ar părea copilului că sună a impunere. Inconfortabil să primești feedback negativ de la grădiniță, de la școală. Un astfel de copil are toleranță scăzută la nedreptate, minciună, frustrare. La teorie ia premiul de excelență, practica îl pune în dificultate, tocmai pentru că emoțiile vin mai repede peste el și sufocă partea creierului responsabilă cu gestionarea lor și luarea deciziilor. Dar lupta cu el NU este o soluție, nici încercarea de a-l schimba!

Dacă nu ai descoperit ce funcționează în relația cu un copil rebel, sper să te ajute ce am aflat eu. Uneori, îmi pare că Rareș al meu abia așteaptă să-i spun ce să facă, este încă o ocazie pentru el să mă combată și să-mi arate cine-i șeful. De multe ori, nici nu așteaptă sa termin o indicație și spune Nu!, ori se face că nu mă aude, sau îndeplinește sarcina cât de încet poate. Rareș, încalță-te, ne grăbim!, de exemplu.

Cu un copil rebel nu este la fel de simplu cum este cu un copil orientat spre îndeplinirea sarcinilor. Pur și simplu, este nevoie de mai mult. Este nevoie să simtă că el e în control, nu tu. Și, în loc să-i spui ce să facă, încearcă o întrebare, dar mereu blând și cu zâmbetul pe chip. În loc de Îmbracă-te, spală-te, încalță-te, că întârziem!, la noi funcționează foarte bine întrebările, Ce am stabilit că facem când ne trezim? La ce oră începi orele la școală? Cât este ceasul? Ba îl provoc și la concurs. În loc de Nu mânca desert înainte de masă!, doar îl întreb Când am zis că se mănâncă desertul? sau Ce ți-am zis că înseamnă desertul înainte de masă pentru stomăcelul tău?

Întrebările funcționează pentru că stimulează gândirea, îi fac pe acesti copii să preia responsabilitatea acțiunilor lor. Și cu cât au mai mult de cântărit, cu atât devin mai puțin opozanți. De asemenea, faptul că-i întrebăm pe ei le transmite Ești atât de isteț! Sigur te descurci cu asta! Ori, nici măcar un adult nu opune rezistență unei astfel de abordări.

Cam asta e cu acești copii răzvrătiți, gata să nesocotească indicațiile, rebeli, opozanți. Nu e confortabil, te consumă până înveți cum să relaționezi cu ei. Asta când sunt mici și nestăpâni pe emoțiile lor. Adolescenți, apoi adulți, ei vor alege, nu vor copia. Vor combate, negocia, cântări si alege ce este mai bine pentru ei. O dovedesc specialiștii.

Sursa foto aici.

Ți-ai propus, de ceva timp, să petreci timp mai mult și de calitate cu copilul tău. Fără telefon, fără laptop, fără chestiuni casnice. Azi, ați fost în parc doar voi doi. Ai parcat mașina foarte aproape, cât să nu vă ia mult timp drumul până la portbagajul ei, în care ai înghesuit bicicleta cu două roți, bicicleta fără pedale, rolele, mingea, racheta de tenis, arcul cu săgeți, setul de explorat cu aspirator de insecte, lupă și altele. V-ați jucat cu mingea. Vă întoarceți la mașină transpirați, dar conectați, să luați tu rolele (pe care doar ce ți le-ai achiziționat), el bicicleta cu două roți. Vă distrați. Mai ales el, care se descurcă excelent cu bicicleta și se amuză copios pe seama lipsei tale de echilibru. Prinzi încredere, dar rămâi deliberat la statusul de începătoare. Copilul se simte prea bine în postura de „mai bun ca mami”. Și râdeți copios.

Îți place și ție și deja aproape că alergi cu rolele. Uitasei cum e să-ți bată vântul în plete. E ca în leagănul din curtea bunicii, în care te imaginai luandu-ți zborul. Deodată, erai liberă și erai mare. Te uiți la copilul tău și recunoști emoția în el. Simțiți la fel. Te bucuri că te-ai conectat cu el. Deci asta e conectarea!, îți confirmi. Revii la tine și la trăirile tale. Acum, esti liberă și ești din nou mică. Ce ciudat!, ai o revelație. Atunci, ca să fii fericită, te visai mare, acum, ca să fii fericită, te visezi mică.

Îl înțelegi atât de bine pe copilul tău acum. Ți-ai amintit cum era. Totul în jur ți se părea mare, prea mare pentru cât de mică erai tu. Ai și o imagine cu niste scări, multe și înalte, pe care adulții le urcau fără efort. Și voiai la mama în brațe. Și mama te lua. Și-ți plăcea că răspundea scurt și complice, Eu vreau s-o țin în brațe!, căte unuia care ți se adresa: Ce fată mare și vrea în brațe!

Vă opriți pe o bancă. Îi spui din tot sufletul: Mulțumesc, iubitule, că ai tras de mine să mă urc pe role. Chiar mulțumesc! Îi sclipesc ochișorii. Părinții uită să mai fie copii, te gândești. Au uitat de tot, de-aia refuză joaca. Și nu-i mai ține nici fizicul. Dar asta e doar o aparență. Bateria se încarcă singură atunci când energia e una bună. A fost excelent!, îi mai spui. Scoți telefonul. Ai primit un mail care te trimitea urgent la laptop. Acum două ore. Uau, sunteți de 3 ore în parc. Cum a trecut timpul!

Îi spui că trebuie să ajungi acasă. Înțelege. Dar, aproape de ieșirea din parc, începe o criză. Nu mai înțelegi nimic. V-ați simțit minunat. Sunt și câteva mame pe care le vezi cu coada ochiului contrariate de cum nu esti tu în stare să-l pui la punct. Tensiunea crește. Ce-i în neregulă cu copilul meu?!, te întrebi. Si multe alte întrebări retorice abundă. Creierul emoțional preia controlul și tot ce vrei să faci este să oprești comportamentul. Dar nu funcționează nimic.

Data viitoare, încearcă să înlocuiești Ce e în neregulă cu copilul meu și cum să-l opresc?! cu Ce s-a întâmplat cu copilul meu, ce simte și cum aș putea să-l ajut?! Atât! Te deblochează și te conectează cu puiul tău și cu cât e el de mic și cât de puține instrumente are.

Sursa foto aici.

De data asta, l-am primit și pe tati, că ne-am propus să facem pentru voi un video cu rețeta și aveam nevoie de un om curat pe mâini în spatele camerei. Surprinzător pentru seriozitatea și responsabilitatea rolului său, s-a bucurat cu noi. Așa că și mâinile lui mari au apărut în diverse cadre.

Deși pare că durează să faci o pizza cu copilul, am simțit-o cea mai rapidă rețetă de mâncare pentru cină. Și pentru că Rareș s-a implicat, pentru prima dată, în tot procesul și au fost patru mâini la spălat, tăiat, aruncat pe blat legume, la frământat, întins aluatul și îmbrăcat pizza toată în mozzarella. El și tati au gândit și decorul. Și pentru ca a fost voie bună.

A fost ca un joc, din care Rareș a ieșit mai independent, mai încrezător în creativitatea și abilitățile lui motrice, mai sănătos cu multe linii. Pentru că a mâncat legume, din toate, până și din vânătă crudă, semințe, suc de roșii. Să ne fie înțeles, copilul meu face nazuri când îi pun legume în farfurie. Ba a mușcat direct din pachetul de mozzarella. După experiența asta, ca mamă de mofturos la mâncare, recomand gătitul cu cei mici!

Dar hai să-ți spun ingredientele pentru rețeta noastră de Pizza cu de toate legumele, pe un blat subțire, pufos și aromat, cu mozzarella gourmet din plin.

Pentru două pizza de 32 de cm, am folosit:

• Mozzarella Gourmet Delaco
• O vânătă mică
• Un zucchini mic
• Jumătate de dovlecel
• 1 ceapă mică roșie și una mică albă
• Jumătate de ardei galben și o alta de ardei roșu
• 3 ciuperci mari
• 6 roșii chery
• 2 buchețele mici de broccoli

Pentru blat:

• 1 cană cu apă călduță
• 10 grame de drojdie
• 2 linguri ulei cu măsline
• 1 lingură cu lapte
• Jumătate de linguriță cu zahar
• 1 linguriță rasă cu sare
• 1 crenguță mica de rozmarin verde
• 2 fire de cimbru verde
• 4 lingurițe cu amestec de semințe (in, susan, chia, floarea soarelui, dovleac) puse pentru 2 ore la hidratat
• Făină cât cuprinde

Pentru sosul de pizza, am pus în blender:

• 4 roșii chery
• 1 roșie mare
• 1 crenguță de busuioc proaspăt
• 2 lingurițe rase cu oregano uscat
• Un praf de piper
• Un parf de sare
• 1 lingură cu ulei de măsline

Întâi de toate, am spălat, am tăiat si așezat în boluri separate toate legumele.

Apoi, am făcut aluatul pentru blatul de pizza. Este unul special. Îl recomand cu toată inima. Pe lângă că nu îl lăsăm deloc la crescut, am adăugat în el arome și sănătatea din multe semințe. Noi avem ierburi aromatice verzi și am învațat să le folosim la cât mai multe preparate culinare. Pentru pizza noastră cu de toate legumele, Rareș a cules rozmarin și cimbru și le-am tăiat cât de mărunt am putut. Într-un ibric, am încălzit 1 cană cu apă și o ligură de lapte, am adăugat ierburile aromatice, sarea, zahărul, semințele, uleiul, drojdia și l-am lăsat acoperit până ce am pregătit masa pentru întins aluatul, câteva minute. Într-un bol cu făină, am adăugat tot conținutul ibricului și am amestecat. Coechipierul meu mă aștepta cu mâinile pline de făină (și hainele, și parchetul!) la masă. El s-a ocupat de frământat. Mai are cineva copil căruia să-i placă mult coca?

În timp ce am terminat eu ce a început el, întins aluatul și așezat în tavă, Rareș a blenderuit roșiile pentru sosul de pizza. (A făcut două compoziții, pentru că pe prima a mâncat-o el.)

Peste blat, am pus sosul de roșii. Și am deschis cuptorul la 170 de grade.

Apoi, ne-am înconjurat de bolurile cu legume și le-am aruncat pe blat.

La sfârșit, copilul meu a răzuit mozzarella gourmet. Cu pauze de mușcat din el, multe. Sincer, m-am temut că n-o să ne ajungă, atât de mult i-a plăcut!

Am introdus-o în cuptor pentru numai 15 minute. Iată ce a ieșit!

Mami, e cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată!, a zis Rareș. Chiar așa e! Garantat, cea mai bună pizza cu de toate! Legume, ierburi aromatice, sănătate, culoare, făină,veselie!

Nu o mai făcusem de ceva vreme, dar experiența aceasta mi-a reconfirmat că gătitul cu cei mici înseamnă sănătate, învățare prin plăcere, stimă de sine ridicată, independență! Uită-te la video și te vei convinge:

Provocarea de a găti pizza a venit de la Delaco. Și, pentru că suntem fani branză, am acceptat imediat. În plus, Rareș iubește mozzarella Delaco și se întinde să o ia singur de pe raft de când a apărut. O preferă. Iar, pentru pizza, este cum e dulceața pentru papanași, brânza pentru plăcintă, de neînlocuit!

Hai și tu! Lasă-te provocat! Ajută-l pe cel mic să participe la Campionatul Național de  Pizzaiolo Junior. Pe lângă cum ajută gătitul, juniorul tău poate să câștige glorie, tablete Ipad și sute de alte premii. Și marele premiu, un weekend în Italia pentru toată familia. Hai și tu! E simplu.  Și e distractiv.

Acesta este un articol sponsorizat.

Dar zic așa: Educația democratică nu este întotdeauna ușoară și lină. Ca să educi astfel autentic un copil, trebuie întâi să te educi pe tine. Să schimbi tipare vechi. Automatisme. Să ții în frâu impulsurile astea! Și de-ar fi numai ale tale... Dar ai și soț, care vine si el cu macazul lui, cu experiențele lui și cu soluțiile moștenite. Greu!

Și-mi vine, uneori, să mă las!...

Când copilul meu țipă, să țip și eu, câng se comportă urât, sa-l pedepsesc, când îmi zice că sunt cea mai rea mamă, să-i spun cuvinte care dărâmă, când mă lovește, sa-l lovesc înapoi. Ce atâta conștientizare?! Să mă ascund și eu de mine și de emoțiile mele. Să nu mă mai împrietenesc cu niciuna. De ce să-i permit copilului să mi le scoată?! Să le las acolo unde au stat 25-30 de ani. Să mai zacă puțin. N-o fi foc. Să-mi fie și mie confortabil. Da, chiar și aparent. Da, să mă mint! Să pretind că nu știu. Sau să uit tot ce știu despre fragilitatea, inocența copiilor, despre creșterea și educarea copiilor cu folos pentru ei, despre dezvoltarea creierului și instrumentele puține pe care le au ei, despre cum se pun semințele conștiinței lor, despre cum învață ei, despre ce si cum simt puii de om. Să uit că nu-l cresc pe Rareș să-mi fie mie bine și ușor, să uit că-l vreau pe Rareș un adult bine cu el. Și eu să-mi pun, pe rând, măștile cu „sunt bine!”, „viața mea e frumoasă!”, „copilul meu este ascultător, nu ca al tău!”, „cum adică face crize copilul tău, ce-s alea?!”.

Atunci, jos, am avut, în doar câteva secunde, toate gândurile astea. Noroc că-s doar gânduri, pe care am învățat să nu mă mai simt vinovată că le am... Au în spatele lor o emoție, cel mai probabil, una veche, a copilului din mine, care nu are nicio legătură cu copilul meu. Mi-am spus asta. Și mi-am repetat și vorbele dr. Thomas Gordon: „Copiii nu se comportă urât, ei, pur și simplu, se comportă în așa fel încât să se asigure că nevoile lor se împlinesc.”

Mi-am eliberat fața, m-am uitat la Rares, care era stană de piatră. Și am înțeles. Copilul meu făcuse o greșeală, dar nu avusese intenția să mă rănească. Voia doar distracția să continue. A fost cu adevărat dureros să primesc o minge în față, dar de mine a depins dacă să acționez din impuls și să îi întorc suferința, sau să îl învăț ceva din asta. Ori, copiii se deschid spre învățare când se simt în siguranță și iubiți. Rareș avea nevoie de mine. Să-l iert, să-l ajut să se simtă din nou în siguranță și, apoi, să își înțeleagă greșeala, astfel încât, într-o situație asemănătoare, să se comporte mai bine. M-am uitat la el cu înțelegerea că era speriat. L-am apropiat de mine, ne-am îmbrățișat.

Iubitule, mingea asta e grea. M-a durut tare, să știi!, i-am spus. Îmi pare rău, mami!, mi-a răspuns. Data viitoare când nu-ti place ce-ți spun sau ce fac, poți să-mi spui, nu să arunci în mine, nu să mă lovești!

Cam așa a fost. Am mai discutat seara, la culcare, despre asta. Nu înseamnă că nu se repetă greșelile, înseamnă că eu fac tot ce ține de mine pentru ca al meu copil să învețe de la mine să facă lucrurile diferit de cum îl impulsionează emoțiile. Că e greu pentru mine nu e vina lui! Că sunt momente de deconectare nu e vina nimănui. Ele sunt și vor mai tot fi. Și soarele iese de după nori! Poate avem nevoie de astfel de momente ca să învățăm ceva...

Sursa foto aici.

Poveștile le dezvoltă copiilor vocabularul, îi ajută să înțeleagă cuvinte, concepte și idei noi, forme, culori, numere. Dar, cel mai și cel mai important, dezvoltă inteligența emoțională, despre care specialiștii spun că este cheia succesului la școală și, mai târziu, în viață. Copiii învață despre ei, descoperă lumea și cum se potrivesc ei în ea, care este rolul lor în lumea asta mare. Cu ajutorul poveștilor, copiii învață empatia, abilitate cosiderată de psihologi fundamentul biologic al conștiinței și al moralității. Și o învață subtil, fără măcar să știe că o fac. Când aud sau văd o poveste, copiii se transpun inconștient în ea, îmbracă hainele unuia dintre personaje și ajung să simtă tristețea, teama, dezamăgirea sau descurajarea alcuiva decât propria persoană, un prim pas în a o ajuta. Apoi, prin povești, copiii experimentează, simt și trăiesc situații de viață diverse, cu provocări pe care le integrează, într-un final, cu o soluție a lor. Fiecare dintre acestea reprezintă o căramida în plus la stima de sine.

Povestile sunt și terapeutice. Îi ajută pe copii să imagineze decoruri pentru propriile experiențe, emoții, așteptări, pe care nu pot să le pună în cuvinte. Îi ajută să le vadă cu ochii minții altfel decât le-au văzut prima dată. Practic, ele schimbă niște tipare emoționale. Mintea inconștientă lucrează cu tipare de percepții. Iar poveștile sar raționalul, relaxează creierul emoțional, fixează atenția și fac apel la imaginație. Pătrund în inconștient, merg la tiparul care afectează și oferă perspective noi  în a percepe aceeași experiență. Aduc speranță și sugestii specifice pentru a se produce schimbarea.

Copiii retrăiesc în imaginație situații din lumea lor reală. Și îi vezi, la un moment dat, cum le sclipesc ochișorii. Acela este semnul că înlocuiesc o percepție neplăcută cu un alt fel de a vedea și simți lucrurile. Eu am trăit asta cu Rareș de multe ori.

Chiar de curând, când am vizionat împreună animația cu albinuța Maya. Poate o știi și tu pe Maya, năzdrăvana, entuziasmata, prietenoasa, nesupusa, simțitoarea, năvalnica, plina de viață, curioasa și curajoasa Maya. Ea simțea altfel și acționa exact după cum simțea ea, nu după cum îi cereau ceilalți, fapt inacceptabil pentru buna funcționare, după reguli stricte, a stupului. Asta i-a adus experiențe foarte divers colorate, dar a și cunoscut lumea. Practic, Maya a fost izgonita din stup din cauza încăpățânării ei și tocmai cu ajutorul acestei calități a salvat stupul. Maya seamănă foarte bine cu Rareș, la fel modul în care a fost percepută din exterior. Deși eu i-am repetat că îl iubesc așa (cu toate câte am înșiruit mai sus pentru albinuță) și nu vreau să se schimbe, povestea aceasta l-am simțit că i-a ajuns adâns în suflet și i-a ridicat până la cer stima de sine. Și a vrut să revada filmul și cu tati, și cu mimi, și cu maia, iar cu mami, iar cu tati. După această poveste, Rareș și-a exprimat dorința de a dormi în camera lui. O poveste care i-a vorbit despre el. A fost ca o revelație.

Și, mai nou, cel mai mult ne place să creăm propriile noastre povești. Cele mai multe sunt amuzante, născocite pe loc, cu replici în care abundă ironia, chiar cuvintele interzise, scoase cu zgomote de râs, care nu pot fi povestite mai departe, dar ne descarcă. Astfel, Rareș pune pe tapet fricile lui și le hiperbolizează, le ridiculizează, sau o fac eu. El le atribuie personajelor, dar eu știu că sunt ale lui și mai știu că e mai ușor să le scoata așa. Și râdem. De fapt, e mai mult decât un simplu râs, că e și cu tensiune, care se eliberează treptat. Și mai punem o cărămidă la stima de sine.

Îți facem cadou una dintre ele, pe care o punem în scenă cu aproximativ același scenariu și care îl ajută să elibereze emoția începutului școlii, cu tot ce implică el:

Titlu: Când nu doarme suficient, Marelui Dino Căpitan frica-i vine de hac!

Scenetă: Marele Dino Căpitan și pirații lui au plecat într-o nouă aventură pe mare, cea mai provocatoare de până acum. Se cere curaj, vigilență și seriozitate în această aventură. Nu e loc de neatenție. Nici de luptă cu frica. Mai ales că, de câteva zile bune, cum se lasă întunericul, se iscă o furtună năpraznică, iar marea devine agitată cum n-a mai fost niciodată până acum. Dimineața, se întâmplă ceva ciudat cu Marele Dino Căpitan, care nu poate închide un ochi până ce echipajul lui nu trece de pericol.

’E ceva ciudat în toată această situație. Ce se petrece oare?! Să-i fie frică Marelui Dino Căpitan, celui mai de temut pirat din toate mările?!’, se întrebă, în drumul spre cabina șefului,  în sinea lui Dino Pirat, mâna dreaptă a Marelui Dino Căpitan. Ba, stai, mâna stângă, că-n dreapta are un cârlig deja. Pătrunse în încăpere și...

Căă-pii-taa-nee!, șopti sfios Dino Pirat și îi gâdilă, de la departare, cu o pană, talpile.

- Aaa, nuuu, uș, uș de-aici, soro! Dă-te mai încolo...

- Soro?! Iar începe! Cum să fac să-l trezesc fără să sară pe mine?! Când se culcă târziu, are niște obiceiuri tare nesănătoase dimineața... În aventura asta, e și mai ciudat. Ieri, zicea că-i câine și m-a lins din cap până-n picioare secunde-n șir. Și făcea și târâș-grăbiș pe coate prin toată încăperea. Uf, greu își mai vine în fire! Da’ și când își revine... Tot pe mine pică! Și continuă cu același glas temător și, tocmai din această cauză, îndulcit: Căăă-pii-taa-nee! Că sunteți căpitan.

- Cuuu-cu-ri-guuuu! Și sare cu pintenii-nainte, întocmai ca un cocoș. Da’ să mai dea și alții deșteptarea!

- Da, căpitane, să trăiți! Dau eu! Sunt eu cocoșul, dumneavoastră sunteți căpitan. Înțelegeți?

- Căpitan, zici?

- Da, căpitane.

- Asta-i ogradă?! Jalnic! Adună suratele și pune-le la treabă. Ouăle nu se lasă așaa, la întămplare. Cheamă-le la adunare!

- ’Cum să-l vadă așa pirații?! Și-ar lua tălpășița și s-ar duce pe mare curajul și vitejia, și dârzenia de sute de ani a piraților! Cui i-ar mai fi frică de pirați?! Și Peter Dino, dușmanul  cel mai aprig, i-ar râde-n nas căpitanului. Oooo’, se tânguie el, ’Doamne, ăsta chiar ar fi sfârșitul... Și s-a zis cu piii-raaa-țiii! Nu, asta nu pot permite!’ Căpitane, să trăiți, să le lăsăm să mai doarmă puțin. Strâng eu ouăle. Și se apucă să ridice de jos, una câte una, hainele căpitanului.

- Dă trezirea, Dino Cocoș!, se iuți căpitanul.

- Dau, căpitane! Cum să nu dau?! Cu-cu-ri-guuu! Cu-cu-ri-guu!

- Mai taaare! Suntem cocoși! Ciocul sus! Umflă bărbia! N-ai nevoie de cioburile astea la ochi. Ce-ai, orbul găinii?! Și creasta asta?! Asta-i creastă? Ține-o mândru! Mândru, am zis! Ești cocoș, doar!

- Da, căpitane. Cocoș mândru și dârz sunt, căpitane. Dumneavoastră mergeți să vă răcoriți cu un pic de apă rece la ... râu. Dau eu trezirea, așa cum se cuvine, n-aveți grijă. Cu-cu-ri-guu! Cu-cu-ri-guu! Cu-cu-ri-

- Dino Pirat!, țipă scurt și contrariat Marele Dino Căpitan. Pare-se, apa rece îl adusese în fire.

- Da, căpitane. Ordonați, căpitane.

- Ieri, câine, alaltăieri, maimuță, azi, cocoș! Până aici! Nu mai pot tolera asta. Este sub nivelul meu de conducător de oaste.

- Dar, căpitane...

- Nimic!

- Capitane, ier-taaa-re! Și plânge. Eu, eu..., știți, mie, când nu dorm suficient, îmi vine frica de hac!

- Încă o dimineață ca asta și te arunc în mare. Noi ne luptăm, Dino Pirat, cu săbii, cu tunuri, cu pistoale! Înfruntăm pericole. Pe mare. Suntem pirați. N-avem timp de frică! Frica este a lui Peter Dino și a picilor cu care umblă. Lor le este dușman. Noi ne împrietenim cu frica, n-o lăsăm să ne conducă. Și iese triumfător din încăpere. Și se aude: 'Pânzele sus, pirați! E o nouă zi. Aventura continuă. Și nu uitați, frica este camaradul nostru!'

Sper că v-a plăcut și v-a ajutat și pe voi să vă eliberați prin hohote de râs și chicoteli, cum s-a întâmplat la noi. Ne distrăm pe cinste când inventăm povești. Cu această scenetă haioasă am participat și la concurs.

Poți și tu să faci asta, chiar împreună cu băiețelul sau fetița ta. Danonino te inspiră cu noile marionete Dino și te provoacă la acest CONCURS inedit. Spune și tu Da! Creativității. Scrie o scenetă inspirată de marioneta preferată și o poți vedea jucată de-ndată! Sau poți câștiga premii în ținute de poveste și brânzică Danonino. 

Este simplu. Creează propria poveste amuzantă sau doar scrie-o pe cea mai cea dintre cele născocite de voi și împărtășește-o cu noi. Înscrie-o în secțiunea potrivită pentru vărsta copilului tău aici. Abia aștept să ne amuzăm.

Acest articol este sponsorizat.

Sursa foto aici.

Ei bine, noi am avut norocul să-l putem imagina și, apoi, clădi. Am primit o schiță a unui apartament cu două camere, de 70 de mp, de la ultimul etaj, al treilea, al unui bloc aflat în faza inițială a construcției (ce zic eu, se săpa groapa pentru fundație), cu acces exclusiv, din interior, la podul clădirii, pe o suprafață cât cea a apartamentului. Și am mai primit libertatea de a muta pereții interiori, ceea ce ne-a convins pe loc.

Am clădit locul nostru, un apartament cu 3 camere, 2 băi și o scară interioară spre podul transformat în mansardă locuibilă. A fost mult de muncă, dar nu insist pe aspectul acesta, nici nu contează atunci când pui suflet. Am mai spus eu, ce faci cu pasiune nu se numește efort, ci plăcere. Când am ajuns la ce era mai important ca să ne și putem muta, mobilat și utilat, am avut de făcut niște alegeri. Ori, știi bine că orice alegere presupune și o renunțare, în cazul de față, camera copilului. Bugetul nostru, că el ne-a limitat, desigur, ne-a permis să transformăm în spații locuibile și folosibile cele 2 băi, bucătăria deschisă și livingul și un dormitor, cel matrimonial. Nici nu știu de ce l-am numit așa, că, dacă mă gândesc mai bine, piesa principală, patul, părea că ne tolerează și pe noi, soții, în favoarea stăpânului lui, copilul. Cred că știi imaginea și tu, copilul întins pe aproape toată suprafața și noi, adulții, chirciți prin colțuri, loviți peste noapte, osândiți, fără perne sub cap, cu gâtul sucit după mulajul copilului. Asta nu avea cum să continue la nesfârșit. În plus, deși nu accepta ușor ideea de a se desprinde de noi noaptea, Rareș chiar avea nevoie de un spațiu al lui, personal. Mai ales că avea să înceapă școala...

Ne-am propus să-i facem și copilului nostru camera. Și, în fiecare lună, am pus deoparte bani, având în obiectiv ca, până în august 2016, să strângem suficienți cât să ne permită să decorăm camera pentru el, după sufletul și pasiunile lui. Ori, lui Rareș îi plac pescuitul, desenul și pictura, lego, figurinele, mașinile, tenisul, marea, florile. Multe. Voiam să-i placă spațiul lui, să-l simtă dedicat, să se regăsească și să își dorească să petreacă timp în camera lui. Să vrea să și doarmă acolo. Am avut ceva bani de strâns pentru asta. Într-un final, am reușit. Cu greu, cu stres, pe alocuri, cu impulsul de a intra în bani, dar s-a întâmplat. Săptămâna trecută, am tăiat panglica. Iar bucuria din ochii lui Rareș când a deschis ușa camerei nu poate fi măsurată în cuvinte! Mai avem de pus la punct câteva detalii, dar, în mare, este gata. Te las în continuare în camera lui Rareș. În fiecare colț este o părticică din el. Sper să te inspire!

Mi-ar fi plăcut să facem toate acestea fără să trebuiască să economisim, mai simplu, mai relaxat. Dacă am fi știut de  Cardul de Credit MasterCard de la CEC Bank! Ni s-ar fi potrivit. Limita de credit este extinsă, chiar până la 60.000 de lei, cu posibilitatea de refinanțare a celor două credite pe care le avem de achitat la două bănci diferite, cu două costuri diferite, mai mari. Apoi, am fi obținut și banii pentru amenajarea camerei, aproximativ 10.000 de lei, toți odată. Da, cam atât am cheltuit. Din toată suma, 1950 de lei a fost patul, 340 de lei noptiera, 560 de lei scaunul, dulapul, scara, lada, toate 3000 de lei, vâsla, ancora și alte obiecte de decor 500 de lei, corpurile de biblioteca 1500 de lei.

Și i-am fi putut returna fără dobândă, în rate. Pentru că, cu Cardul de credit MasterCard de la CEC, poți cumpăra de la diverși comercianți în rate fixe lunare fără dobândă, 3, 6, 9, 12 rate, în funcție de sumă. Pentru tranzacții comerciale mai mari de 100 de lei și până în 300 de lei inclusiv, banii se pot returna în 3 rate lunare egale; dacă achiziționezi produse de 300 până la 600 de lei inclusiv, vor fi 6 rate lunare egale; 9 rate pentru sume între 600 și 1200 de lei și 12 rate lunare egale pentru toate tranzacțiile care depășesc valoarea de 1200 de lei. Spre exemplu, noi am fi putut achiziționa patul și restul mobilierului în 12 rate, obiectele de decor, de la un alt comerciant, în 6 rate fără dobândă.

Sincer, dacă ar fi să o iau de la capăt, aș alege varianta aceasta de finanțare. Ne bucuram și noi de beneficii, am fi fost cel puțin mai relaxați. Da, tot noi am fi returnat banii, desigur, dar o făceam în ritm echilibrat, fără stres, fără complicații financiare, cu atenție pentru ce este mai important pentru noi, noi trei. Ei, n-am avut noi șansa, dar tu ai putea măcar să iei în calcul varianta.

Sper să găsești de folos experiența noastră și informațiile pe care ți le-am oferit și inspirațională camera lui Rareșel!

Cam așa a văzut-o copilul nostru:

Acest articol este sponsorizat. Imaginile sunt reale și descriu camera lui Rareș.

Nu ești cea mai rea mamă! De fapt, nu ești rea deloc. Ești cea mai bună mamă pentru V., așa cum eu sunt cea mai bună mamă pentru Rareș. Știi de ce? Pentru că nu ai ridicat un perete între tine și copilul tău și vrei să schimbi ceva, dar la tine. Cred că asta face o mamă bună, nu se ascunde, nu se retrage. Se confruntă. O mamă are, aproape în fiecare zi, de urcat un munte. Ori, să urci un munte e greu, provocator, uneori, imprevizibil, chiar riscant. O mamă bună alege să o facă, desi i-ar fi  mult mai confortabil să rămână la baza lui.

Ce scriu acum scriu și pentru mine. Și eu mă confrunt cu probleme și spun probleme, pentru că așa am învățat să le numim, probleme, dar ele nu sunt negative, nu vin să ne facă rău. Sunt aspecte de viață care, într-un final, ne ajută să creștem. Învățarea are nevoie de timp și experiențe. La început, par de netrecut. Apoi, cu exercițiu, le integrăm. Pe rând. Ele vin pe rând. E ca atunci când învățăm să mergem. Ne desprindem cu greu, cădem și ne ridicăm, ne și accidentăm, plângem, apoi, se produce învățarea, iar această abilitate, mersul, nu mai este un act de curaj și o practicăm fără efort conștient. Trecem la următoarea etapă, iar nouă, iar neprietenoasă la început. Până ce o exersăm suficient. Și ne împrietenim cu ea. Și tot așa. Urcăm. Și tot învățăm.

Iar eu nu sunt o înțeleaptă. Oo, nici pe departe. Sunt un om care greșește des. În fiecare zi, mai învăț câte ceva. Nu am timp să scriu câte aș avea de scris. Copilul meu mă provoacă mereu. Mă scoate din zona mea de confort. Îmi apasă butoanele, întocmai pe acelea care sunt de un roșu aprins. Și eu simt, uneori, că nu mai pot, că nu mai am ieșire. Și eu am țipat la el, și eu l-am amenințat, l-am bruscat. Și m-am simțit vinovată. Și am plâns. Și plâng. Dar nu rămân la baza muntelui, asta mă face o mamă bună. După ce cad, mă ridic și urc.

Hai să-ți spun (și să-mi repet) cum văd eu lucrurile. Copiii noștri sunt ai noștri. Ei vin cu părți din noi, cu emoții, unele neacceptate de noi, și vor să ni le scoată afară. Și ce instrumente au ei?! Cum ne pot atrage atenția, dacă nu prin comportamente?!

Copilul meu mă provoacă să renunț la tiparele mele. Eu am o teamă de conflict, am mai spus. Și, unde este conflict, eu mă retrag, cedez, sau împac, aplanez. Nu-mi plac conflictele, deși conștientul meu știe că sunt benefice, pentru că le asociez cu emoții care-mi blochează respirația. Pentru că, în copilăria mea, conflictul năștea dispute aprinse, adevărate lupte în tranșee. Ei bine, copilul meu a simțit asta de la primul nostru conflict. Și mă provoacă direct, mă pune față în față cu el. Devine furios și se manifestă zgomotos. Și mă lovește, îmi spune că sunt cea mai rea mamă. Vrea să îl iubesc cu tot cu furia lui. Și, ca să pot face asta, trebui întâi să o accept la mine. Furia este emoția mea pe care vrea să o scoată afară Rareș. Dar, furia, a văzut copilul din mine că, manifestată, rănește și a reprimat-o. Așa a perceput copilul de atunci. Este o emoție greu de acceptat... Aș fi putut să-l cresc autoritar pe Rareș, să ridic un perete între mine și el și n-ar mai fi existat astfel de momente, pentru că al meu copil nu și-ar fi permis să se manifeste, ceea ce nu înseamnă că n-ar fi simțit... Dar asta nu m-ar fi făcut o mamă bună, ci una care alege să stea la baza muntelui.

A fi mamă este cea mai împlinitoare, dar și cea mai provocatoare misiune din câte există. O mamă bună nu este o mamă perfectă, ci un om cu o viață proprie, care a ales să dea sens și altei vieți. Ce poate fi mai important, mai frumos, mai copleșitor, mai înălțător, mai riscant, mai minunat, mai neprevăzut de atât?

Ești o mamă bună, cea mai bună pentru copilul tău! Hai să urcăm muntele împreună. Vrei?

Sursa foto aici.

Și am răspuns sincer: Noi, altfel, în felul nostru. Stăm cât mai mult afară. Am făcut împreună cu Rareș al meu de 6 ani un plan pe zile și eu încerc să mă țin de el. În fiecare zi, câteva ore afară. Nu e ușor pentru mine, dar e ceea ce are nevoie copilul meu pentru a se pregăti de școală. Dacă mă întrebi pe mine, toți copiii au nevoie de multă mișcare, diversă, presărată cu aventură, însoțită de transpirație, haine murdare, mâini și genunchi negri, zgârieturi, vânătătăi, provocări, pe alocuri, frustrare și necaz, dar, la final, stare de bine. Toate ajută sistemul senzorial să se dezvolte, stima de sine să crească, să se instaleze un confort emoțional, pentru ca al lor creier să-și poată focusa atenția și concentrarea la școală.

Spre exemplu, ieri, am mers împreună în  parcul special amenajat pentru copii. Nu se mai dă pe tobogan, sau se dă, dar așa, în treacăt, ca se bifeze și asta. Dar caută altceva. Îl văd, îi fug ochii după o minge pasată de 3 copii de școală. Par că așteaptă coechipieri pentru un joc de fotbal. Rareș, îl simt, ar vrea să intre în gașcă, deși nu cunoaște pe nimeni. Apoi, știe că nu-i ușor, că nu o dată i s-a spus că-i prea mic. Îl întreb dacă se duce, zice că nu, că nu are chef să joace fotbal. Dar eu îl cunosc și îl împing cu mâna ușor să încerce și pleacă imediat de lângă mine. Nu știu ce le zice, dar băieții, după câteva negocieri, îl acceptă. După, îmi dau seama, l-au acceptat  pentru că n-aveau alternativă, ori, cu el, erau 4 și puteau începe ceva. Dar nu-i dau pase și lui, ceea ce e firesc, e mai mic, n-au încredere, nu vor să-l rănească, poate. Rareș aleargă mai mult ca toți, cade, se ridică, dar abia dacă atinge mingea. La un moment dat, o oprește și cu mâna, că simte că nu mai face față. Băieții, înflăcărați, țipă la el. Unul zice 'Băi, v-am zis eu că nu știe fotbal, e mic.' 'Ba știu!', zice Rareș, 'dar voi nu-mi dați și mie pase.' Și se oprește dezamăgit, frustrat, furios, neputincios, transpirat, îi vine să plângă, dar n-o face. Și dă să plece, să vină la mine. Dar mingea se oprește lângă el. 'Hai, Rareș, dă gol.', i-am strigat. Și asta a făcut! A alergat cu mingea la picior, a șutat cu forță, iar portarul n-a prins mingea. A fost o bucurie fără margini. L-am auzit pe unul dintre copii: 'Bravo, piciule! Ești tare.'  Și jocul s-a încins, au venit și alți copii, toți mai mari, dar el era în prima linie, om de bază.

A fost o zi plină, plină, ca-n copilăria mea, când cuceream câte un teritoriu nou, când câștigam încrederea unui vecin mai mare, când intram în casă murdară, flâmândă, ciufulită, mirosind a praf, cu transpirație și soare, dar cu cel puțin un centimetru de stimă de sine mai mult. N-aveam jucării, doar o minge, un elastic, bucată de BCA pe post de cretă, dar aveam copii pe care mă bazam pentru joacă în fiecare zi, aceiași, tot cu cheia de gât, ca mine. Ne certam, ne mai împingeam, dar ne împăcam singuri, fără să ne spună nimeni cum și de ce e bine s-o facem, și o luam de la capăt cu joaca. Toată vara, asta făceam, alergam afară. Apoi, venea școala și eram pregătiți fizic și emoțional.

Asta vreau să trăiască și Rareș. Ce e drept, e greu. Rar găsești copii de vârsta lui (6 ani) care să fie lăsați liberi. Părinții preferă să le pună tabletele, telefoanele sub ochi, să nu cumva să se rănească. Aleg să le împartă timpul între cercuri, cursuri, ore de de sport, fișe, ca să nu piardă timpul și să fie pregătiți pentru școală cu toate literele, mici și mari, de tipar și de mână, cu toate cifrele și numerele socotite, eventual, și înmulțite. Să ia numai FB și să fie lăudați de doamna învățătoare. Eu vreau altceva de la copilul meu, am mai spus asta, și mă țin de plan. Eu îl pregătesc să aibă răbdarea să țină instrumentul de scris corect în mână, atenția, concentrarea, curiozitatea să le învețe pe toate.

'Așa e la noi', am încheiat răspunsul la întrebarea BIC. Și n-avem grija instrumentelor de scris pentru școală, clasa pregătitoare, în cazul lui Rareș, ne ajută BIC.

Și vor să vă ofere și vouă, ție și copilului tău, premii frumoase pentru un început de școală colorat. BIC vă provoacă să participați împreună la CONCURS. Vă întreabă și pe voi: Cum a fost vacanța voastră? Iar răspunsul îl vor de la cei mai sinceri și mai creativi membri ai familiei, chiar de la copii, în culori.

Participă și tu la CONCURS! Tot ce trebuie să faci este să îl încurajezi pe cel mic să deseneze cea mai frumoasă amintire a lui din vacanță, să încarci desenul pe PAGINA DE CONCURS (www.bic.didactic.ro) și poți câștiga unul dintre premiile de colecție:

• 15 ghiozdane pentru copii
• 50 de seturi de tricouri cu desenele căștigătoare (unul pentru copil, altul pentru părinte).

Acest articol este sponsorizat.

Și am vrut ca el, Rareș, să se simtă liber. Să nu se raporteze la ceilalți. Să nu facă niciun efort să merite iubirea, aprecierea, prietenia celorlalți. Am vrut să nu poarte pe umerii lui de adult binele omenirii. Să nu-i fie teamă de conflict, din el se naște schimbarea. Să nu uite de el în încercarea de a nu-i răni pe ceilalți. Să spună mereu ce are de spus. Să nesocotească orice vine înspre el și e în conflict cu ce simte. Să se uite în interiorul lui cu aceeași empatie, blândețe, acceptare și iubire cu care privește în exteriorul lui . Să-i iubească autentic pe ceilalți, adică iubindu-se întâi pe el. Am vrut el să fie altfel, nu ca mine. Și l-am încurajat să se exprime, să nu țină în el nimic. Iar el a început să fie.

Și am ieșit în lume ținându-ne de mână. Ce-am făcut la primul conflict?! I-am dat drumul la mână, asta am făcut. Eu știam cum vreau să-mi cresc copilul și o făceam plin și asumat în intimitatea noastră, dar, afară, nu eram în stare să-mi asum. Da, să-mi asum. Pentru că, și revin la ce am scris mai sus și întăresc, inconștient, evitam un potențial conflict. Iar Rareș, desigur, a simțit și m-a pus de nenumărate ori în situații cărora nu știam să le fac față. Copilul meu era cum îl învățasem eu să fie, eu nu. Teoria se pierdea nici eu nu știam pe unde. Pentru că, în situații de criză, creierul emoțional preia comanda și acțiunile nu mai trec prin filtrul rațiunii. Intervin mecanismele.

Și e drum lung de la teorie la practică. Drum pe care îl parcurg cu greutate. Cu revelații multe, dar și cu provocări, cu obstacole, cu soare, cu nori, cu de toate. Întâi, l-am născut pe Rareș. El mi-a pus oglinda în față și nu mi-a plăcut deloc ce am văzut. Așa a început totul. Copilul meu mă provoca. Parcă avea să-mi spună: "Hai, ia-o și pe-asta! Să vedem cum te descurci! Uite, eu plâng. Tu ce înțelegi? Uite, eu țip. Tu ce faci?" Apoi, "Uite, eu nu vreau. Ce zici de asta? Lovesc. Tu cum reacționezi? Refuz și tu îmi înțelegi refuzul. Refuz și în public. Uau, altă reacție! De ce nu mai ești mami a mea?!"

N-ai cum să-ți înveți copilul din cărți să fie liber. Eu am trăit asta. Rareș m-a scos din zona mea de confort, din globul meu de cristal și m-a expus unor situații de conflict cu mine. Vrea să mă învețe să fiu liberă și eu. Să nu mă raportez la ceilalți. Să nu fac niciun efort să merit iubirea, aprecierea, prietenia celorlalți. Să nu port pe umerii mei binele omenirii. Să nu-mi fie teamă de conflict, din el se naște schimbarea. Să nu uit de mine în încercarea de a nu-i răni pe ceilalți. Să spun mereu ce am de spus. Să nesocotesc orice vine înspre mine și e în conflict cu ce simt. Să mă uit în interiorul meu cu aceeași empatie, blândețe, acceptare și iubire cu care privesc în exterior. Să-i iubesc autentic pe ceilalți, adică iubindu-mă întâi pe mine. Încă mă mai are elevă și-mi dă extemporal des. Prea des.

Sursa foto aici.

Să vedem! Ai 200 de miliarde de semințe pe care le arunci la întâmplare sau le plantezi cu mare grijă și dragoste și cu gândul sigur că vor da viață unor flori superbe. Dacă alegi să le arunci la întâmplare, câteva semințe vor prinde rădăcini, dar multe vor fi luate de vânt, altele se vor usca, nefiind în mediu propice, cald și umed. Sunt doar niște semințe, nu pot rodi singure, au nevoie de tine. Și cred că-mi dai dreptate că, în mod inexplicabil și surprinzător, două grădini alăturate, udate la fel de regulat, înfloresc diferit de bogat. Nu zic, pământul este diferit, lumina  se ivește altfel, dar știu că e vorba de mai mult de atât. E vorba de dragoste, de grijă venită din suflet, de pasiune și atenție pentru ce nevoie are fiecare tip de floare din grădină, de bucuria cu care privești creșterea, de minuțiozitatea cu care ajuți o tulpină mai mică să iasă la lumină, o alta înclinată să stea dreaptă. Și toate acestea sunt importante atunci, când plantele se formează, apoi, grădina trebuie doar îngrijită.

Așa este și cu bebelușii. Fiecare bebeluș este o grădină de flori. Centrul de comandă, creierul, își începe călătoria pe care o numim dezvoltare încă din viața intrauterină. Noi atunci plantăm semințele, în viața lor din interiorul nostru. Apoi, ei se nasc și este demonstrat științific deja că se nasc cu toate celulele cerebrale, practic, cu 200 de miliarde de neuroni, cantitatea maximă de neuroni pe care o poate avea vreodată, și cu 2 părți ale creierului dezvoltate: trunchiul cerebral și sistemul limbic. Toate celelalte părți ale creierului se dezvoltă ulterior, plastic, iar dezvoltarea creierului, ca structură, depinde de experiențele noi învățate prin joc în primii ani de viață, de grija și atenția, și bucuria cu care îi însoțim pe copii în călătoria lor.

Trunchiul cerebral, denumit și creierul reptilian, este răspunzător de funcțiile vitale, cele de respirație, de circulație a sângelui, bătăile inimii, reglarea temperaturii corpului, iar sistemul limbic este centrul socio-emoțional, cu o magazie de emoții, numită amigdală. Când bebelușul se confruntă cu factori de stres, sistemul limbic este suprasolicitat și bombardează creierul reptilian, iar procesul de învățare este afectat, pentru că principalele resurse merg înspre supraviețuire. Da, creierul se simte în pericol și trage semnalul de alarmă. Când bebelușul primește atenție și afecțiune, când este înconjurat de grija și echilibrul persoanei de atașament, cel mai adesea, mama, când simte plăcere, sistemul limbic se conectează cu trunchiul cerebral și creează premisele unor legături neuronale noi.

Cele 200 de miliarde de semințe-neuroni încep să creeze noi și noi legături, sinapsele, care seamănă cu niște hărți. Tot demonstrat este că, în primii trei ani de viață, creierul își construiește cea mai mare parte (aproximativ 80%) a acestor hărți, a infrastructurii mentale. Este cea mai mare creștere din toată viața. De aceea, este foarte important ca principalele scheme din structura creierului să se formeze corect în această etapă. Depinde de noi să avem grijă de semințe. Depinde de noi să le asigurăm mediul propice de dezvoltare, unul cald și intim, cu dragoste și înțelegere a tot ceea ce simt ei, să le oferim experiențele necesare, să le explicăm pe ale noastre, dar, cel mai important, să îi expunem pe ei, să le permitem să le aibă pe ale lor, prin joc și plăcere. Noi să-i însoțim, să interacționăm, să le ridicăm stima de sine, să-i ajutăm să-și găsească locul și rolul în lume, să avem grijă să nu le tăiem rădăcinile și să le susținem tulpinile!

Asemenea florilor, copiii nu au nevoie numai de hrană (apă), somn (lumină) și igienă (îngrijire). Au nevoie și de dragoste, de energia noastră bună, de cuvinte blânde, să-i vedem și să-i auzim, să-i simțim, să-i conținem în gândul și inima noastră. Atunci, ei simt plăcere, așa traduc ei tot ce vine de la noi înspre ei, foarte simplu și natural, prin sistemul limbic, acest radar al stării de bine. Atunci când copiii se joacă, când au parte de conectare și amuzament, creierul emoțional ajută celelalte părți ale creierului să fie în simbioză și să activeze cortexul pre-frontal, încă nedezvoltat, încă nefuncțional independent, dar locul în care se produce învățarea. De aceea este nevoie de joc. Pentru că interacțiunea naturală a ființelor cu lumea, felul lor natural de a o înțelege este jocul. Jocul este instrumentul, este cuvântul de legătură dintre dragostea mamei și plăcerea de care are nevoie sistemul limbic pentru a deschide căi noi, pentru a crea harta mare a gândirii.

Eu am făcut doar un preambul a ceea ce vei învăța la Atelierele Aptamil Junior IQ. Vei primi informații complete depre cum se dezvoltă creierul bebelușului în primii 3 ani de viață, ce etape de dezvoltare sunt, care sunt punctele de cotitură, cum să-l înțelegi, cum să-l ajuți să crească mental, socio-emoțional. Vei ști, la finalul acestor ateliere, cum să comunici eficient cu puiul tău, cum să îl însoțești în călătoria lui natural, prin joc. Vei învăța despre joc și rolul său în dezvoltarea cognitivă  și a inteligenței emoționale. Vor fi multe idei de jocuri.

Înscrie-te la Atelierele Aptamil Junior IQ din orașul tău acum! Participarea este gratuită, iar locurile sunt limitate.

Acest articol este sponsorizat.

• Oferă-i șansa să încerce mai multe sporturi.
• Ascultă-ți copilul!
• Permite-i să practice sportul care-i place, ceea ce derivă din ușurința cu care-l practică.
• Redefinește succesul! Observă și bucură-te cu copilul de evoluția lui la fiecare antrenament."Succesul nu este definit de o medalie de aur! Dacă, într-o zi, la antrenament, un copil bifează o realizare personală, o îmbunătățire a unei mișcări, o abilitate pe care o învață sau o stăpânește azi mai bine decât ieri, toate acestea ar trebui tratate ca un adevărat succes." (Paul Stricker)
• Renunță la așteptările nerealiste. Nu cere performanță prea devreme sau copilului care, orice ar face, nu poate să o atingă în sport. Poate, în niciun alt segment, poate, nu despre asta este vorba în viața lui.
• Încurajează-l să se simtă bine la antrenamente.
• Nu pune presiune nici pe copil, nici pe antrenor. Încetează să mai fii vocea de dincolo de tușă.
• Alege antrenorul care face din învățarea unui sport o plăcere. Disciplina se învață, nu se instaurează.

Acestea sunt, puse la un loc de mine, sfaturile avizate ale doctorului Paul Stricker, specialist în medicina sportivă pediatrică, fizician medical al delegației Statelor Unite la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, fost președinte al Societății Medicale Sportive de Medicină Sportivă, membru al Academiei Americane de Pediatrie - Consiliul privind Medicina Sportivă și Fitness, numit unul dintre pediatrii de top ai Americii, autorul unei cărți pentru părinți și antrenori, Sports Succes Rx! - Your Child's Prescription for the Best Experience, președinte și fondator al companiei Youth Sports Awareness Enterprise.  El vorbește cu entuziasm depre oportunitățile pe care le au copiii, tinerii și familiile lor în a avea o experiență pozitivă în relația cu sportul și mișcarea. Scopul lui este să îi ajute pe părinți să spună Da! sportului practicat cu bucurie.

Paul Stricker argumentează în cartea sa și în toate aparițiile sale de ce nu este în regulă pentru copil să fie împins spre performanță, la vârstă fragedă, într-un anumit sport și de ce încurajează părinții și antrenorii să permită copiilor să se expună multiplelor activități sportive. "Lasă copilul să le poate alterna și nu să se specializeze într-un sport prea devreme. Și asta, pentru a avea timp să-și dea seama ce sport anume îi este ușor lor de practicat și, cel mai important, ce sport îi place și se distrează practicându-l. Expune copilul la cât mai multe activități, astfel încât el să ajungă să graviteze spre ceea ce poate face el bine și simte că îl împlinește." Altfel, copilul poate simți stres, epuizare, iar nivelul de frustrare poate atinge cote înalte, mai ales în cazul copiilor de până la 10 ani, doar pentru că antrenamentul este prea intens pentru un copil, sau chiar pentru că încearcă să practice un sport pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării emoționale, mentale, fizice, chimice.

Doctorul exemplifică luând în calcul dezvoltarea vizuală. Într-un sport care presupune tranziție vizuală dezvoltată și implică lovirea, prinderea și gestionarea ulterioară a unei mingi în mișcare, cum este fotbalul, handbalul, tenisul, baseballul, basketul, voleiul etc., copilul de 5 ani întâmpină dificultăți. El se poate concentra cu ușurință pe o minge care stă pe loc și o poate lovi fără efort. Și reprezintă un succes. La 7 ani, copilul se descurcă mai bine cu un obiect care vine înspre el sau spre care aleargă el, iar, la 8,9 ani, are maturizată abilitatea de a focusa cu privirea un obiect în mișcare și îl poate stopa, prinde, lovi, alerga cu el mai departe. "Da, copilul poate învăța mișcările de bază ale acestor sporturi de la vârste fragede, însă este nepotrivit să ne așteptăm la un nivel de performanță la majoritatea copiilor din această grupă de vârstă, deoarece, pe lângă tranziția vizuală, dezvoltarea memoriei și a modelelor complexe de gândire sunt încă limitate." În plus, intervine genetica. Copiii sunt diferiți și este firesc să fie așa. Toți sunt buni, unii într-un sport, alții în altul, unii fac cu ușurință o anumită mișcare, altii o alta.

Dar, cel mai important, Paul Stricker îi învață pe părinți și antrenori să-și redefinească noțiunea de succes când vine vorba despre realizările copiilor în sport, pentru că, adesea, cum definesc ei succesul ajunge să se traducă în sufletul copilului cum este el definit. "Copiii au nevoie să știe că adevăratul succes nu este limitat de o medalie de aur. (...) Sunt copii care obțin cu ușurință locul I și sunt copii care, dând totul, nu trec mai departe de locul VI. Dar și aceștia au câștigat, pentru că succesul este o chestiune personală."

"Dacă, într-o zi, la antrenament, un copil bifează o realizare personală, o îmbunătățire a unei mișcări, o abilitate pe care o învață sau o stăpânește azi mai bine decât ieri, toate acestea ar trebui tratate ca un adevărat succes."

"Dacă părinții consideră că succesul copilului ține de a fi în top și de a câștiga medalii de aur, atunci ei nu sunt numai în postura de a fi dezamăgiți, dar și de a-și răni copilul." Pentru că, spune el, "dacă ai 44 de milioane de copii cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani nu înseamnă că ai 44 de milioane de locuri I, 44 de milioane de medalii de aur. Nu este posibil. Iar cei 43.99 de milioane de copii au nevoie să simtă succesul în sport pentru a se bucura și a bifa o realizare în viața lor sportivă." Astfel, ei continuă să facă sport și să-și îmbunătațească starea emoțională, să-și dezvolte atenția, concentrarea la școală. Toate se leagă.

Accentul în sport, ca în oricare alt aspect de învățare, trebuie pus pe ceea ce face bine și cu plăcere, și cu ușurință copilul. Fără presiune, fără așteptări nerealiste, fără stres. Cu bucurie! Și, pentru asta, copilul are nevoie să fie lăsat să încerce multe sporturi și să-l aleagă conștient pe acela care îi produce plăcere și pentru practicarea căruia abilitățile lui (diferite de ale altui copil) sunt potrivite și îl ajută să obțină realizări personale. Nu medalii, nu locul I. Acesta este succesul!

Un alt articol inspirat de campania Spune Da! sportului. Să vă fie de folos!

Danonino susține autonomia copiilor și îi ajută să aleagă sportul, oricare, numai să implice mișcare și voie bună. Pentru asta, vine cu 12 bețișoare sportive pe care cei mici să le introducă în brânzica Danonino și să prepare o înghețată gustoasă.

Surse articol:

https://www.healthychildren.org/English/ages-stages/gradeschool/fitness/Pages/Sports-Performance-and-Ability-in-School-Age-Children.aspx

http://www.drpaulstricker.com/

https://www.reachmd.com/programs/clinicians-roundtable/developmental-readiness-and-sports-success/3272/

http://www.drpaulstricker.com/pdfs/CarmelValley-ScrippsSports-Article.pdf

http://www.livestrong.com/article/211670-are-competitive-sports-bad-for-kids/

Sursa foto aici.

Acest articol este sponsorizat.

Dar am avut mult într-o lume în care copilul era undeva jos, fără putere de decizie în ceea ce-l privea, cu atât mai puțin în ceea ce implica traiul întregii familii. Am văzut la mama că e relaxată în relația cu banii, nu și i-a dorit cu orice preț și nici n-a disperat când a rămas fără ei. Dar nici n-a întins mâna niciodată. Apoi, nu ne-a ascuns nimic. La noi era consiliu. Salariul ei era de 10 lei, de 10 lei ne descurcam luna aia. Și-i puneam împreună pe hârtie. Dar fără vreo suferință că sunt puțini, că nu ne-ar ajunge, că alții au și noi n-avem. Nu existau alții în ecuația noastră financiară. Erau zile când pleca la serviciu și ne lăsa cu frigiderul gol, dar cu o stranie convingere că o să fie bine. Avea ea o vorbă, 'Nu ne lasă pe noi Dumnezeu!' (Și nu ne lăsa!). Nu știu ce înțelegeam exact din ea, dar, copil fiind, n-am simțit nicio lipsă materială, deși ne lipseau multe. Nu știu dacă pot să mă fac înțeleasă, dar nu m-am simțit niciodată săracă, pur și simplu, nu mi-am pus niciodată problema așa. Adică, vedeam, da, că alți copii au haine și bani mulți pe mână, dar nu mi-am dorit să fiu în locul lor. Cred că, pentru că nu le-aș fi cedat nici în ruptul capului locul meu.

Am primit ce era de primit în contextul în care am trăit eu. Acum, copilul meu, simt și știu, are nevoie de mai mult. Nu e suficient ce m-a învățat pe mine mama. Sunt alte vremuri și e bine că e așa. Asta înseamnă evoluție. Ea vine cu nou, desigur, ceea ce e și greu, și copleșitor uneori. Dar suntem datori să învățăm.

Uite, nu am auzit-o pe mama niciodată că nu are bani. La fel, eu nu-i spun lui Rareș (care ar vrea în fiecare zi câte ceva, orice, cât de mic, numai să cumpere ceva) că nu am bani, ci că nu avem buget pentru asta. E altceva, dar nu e destul pentru perioada în care trăim, cu mult și cu de toate și peste tot, cu telefoane încă de la grădiniță, cu apetit pentru fashion încă de la grupa mică, cu jucării cât mai multe, cât mai scumpe, cât mai excitante. Așa că am hotărât să-l implicăm pe Rareș activ în ceea ce înseamnă bugetul familiei. Și s-a dovedit a fi o idee genială. Copilul nostru câștigă banii lui. Eu îl rog să mă ajute cu idei scrise despre el, cu amintiri frumoase, cu dorințe, visuri, supărări, neplăceri, bucurii. Și el le scrie, bine, în cuvinte legate unul de altul, cum știe el deocamdată, pe unele le descifrez cu greu. Dar e minunat. Și îi mulțumesc pentru ideile lui și îl răsplătesc pentru efort. Soțul meu îl ia partener în proiecte mari, de creație, la agenția lui de publicitate. Și, când îi propune un proiect nou, îi dă copilului toate detaliile, serios, întocmai ca unui coleg: termen de execuție, data la care va încasa banii, linii pe care să le urmărească în desenul lui. Ceea ce l-a minunat de-a dreptul pe soțul meu a fost că găsește cu adevărat inspiraționale desenele lui Rareș. Cu adevărat. Eu m-am minunat înaintea lui. Și încă ceva, copilul nostru cheltuiește cu grijă banii munciți de el, deși noi nu i-am pus nicio limită. Ba, ne-a și împrumutat pe noi. Ba, s-a oferit și să-i dea toți banii lui Ioanei (sora mea), ca să-și organizeze nunta.

Copilul meu are relația cu banii pe care o avem noi, părinții lui. Iar noi, părinții lui, am înțeles că suntem datori să ne mișcăm în ritmul societății actuale. Eventual, cu un pas înainte, cum a fost mama.

Azi, am găsit o postare din care am mai învățat ceva. Ideea este fantastică și îi învață pe cei mici, simplu și aplicat, rolul și scopul banilor. Ei sunt făcuți să fie, în măsură echilibrată, cheltuiți, economisiți, donați și investiți.

Un copil din America a scris, de ziua tatălui, pentru celebra  Humans of New York a lui Brandon Stanton, cum l-a învățat tatăl lui să înțeleagă valoarea unui dolar și măreția actelor de caritate, dar și importanța investiției. Povestea a făcut înconjurul lumii în scurt timp. Iată ce are de împărtășit băiețelul: 

"În fiecare săptămână, primesc o alocație de 1 dolar. Apoi, aleg secțiunea în care pun dolarul. Am 4 secțiuni: 'de cheltuială', 'economii', 'donații', 'investiții'. Dacă pun dolarul în secțiunea 'investiții', părinții mei îmi dau 2 penny în plus la fiecare sfârșit de lună. Până acum, am folosit doar de două ori secțiunea 'de cheltuială'. Am peste 10 dolari în secțiunea 'investiții'. Aș fi putut avea mai mult, dar am luat din ei pentru a-i pune în secțiunea 'donații'. Cu ei, am cumpărat împreună cu părinții mei mâncare pentru persoanele care nu au suficienți bani în secțiunea 'de cheltuială'."

Preiau ideea. Public acum și plec să cumpăr 4 borcane mari, pe care am să le personalizez.

Sursa foto aici.

Una vrea să țipe, cealaltă îi domolește glasul. Una vrea să se răzbune, cealaltă îi arată iertarea. Una vrea să fugă, cealaltă o ține pe loc cu blândețe și o confruntă. Una vrea să lovească înapoi, cealaltă îi trece pe sub ochi imagini cu ea, copil, lovită. Și ea îngheață. Și năvălesc în ea din nou toate emoțiile, de la frică la furie, de la vinovăție la curaj, de la  dezamăgire la acceptare. Sunt emoții brute, le simte pe toate și nu știe ce să facă cu ele. Tot ce poate înțelege este că nu e iubită și o doare atât de tare, că își propune să uite. A ascuns tot într-o cameră și a încuiat și ușa. Acum, și-a amintit și izbucnește în plâns. Cealaltă o îmbrățișează și îi vorbește:

- E în regulă, plângi. Nu ești rea, ești doar rănită. E firesc tot ce simți. Acum, tu ești adultul și poți să faci lucrurile altfel. Tu îți iubești copilul și vrei ca el să și simtă asta.

- Și dacă înțelege că un astfel de comportament e acceptabil?

- Împrietenește-te cu frica asta. Privește-o în față. Ea nu are ce căuta între tine și copilul tău. Spune-i că-i mulțumești, dar că nu ai nevoie de ajutorul ei. Nici măcar nu e a ta, nici a tatălui tău, ci a celor care l-au crescut pe el, care nu știau. Copilul tău învață din cum ești tu, în primul rând. Cum te comporți tu acum, așa se va comporta și el. Îl lovești înapoi? Va lovi. Îl ajuți să-și recunoască, înțeleagă, accepte emoțiile? El nu se va mai simți mic, defect, neiubit, vinovat, nemerituos. Și nu va ascunde nimic. Pe el n-o să-l doară, fără să știe de ce...

- Dar până când o să se tot comporte așa?!

- Până când o să obțină ceea ce vrea, iubire necondiționată. De fapt, până când o să poți să o oferi natural. Și asta se va întâmpla când vei fi scos la lumină toate emoțiile alea puternice, ascunse. Dar te ajut eu.

Uite, când simți că nu mai poți și nu mai poți, ce nevoie ai tu când simți că nu mai poți?

- Să plâng. Să fiu luată în brațe și să nu mă întrebe soțul meu nimic. Nu vreau nicio soluție. Vreau doar să aud că va fi bine. Nu cum, doar că va fi bine și că e în regulă să plâng. Să mă simt protejată. Să nu-mi fie rușine că plâng. Să pot să spun orice,  fără să fiu judecată.

- De asta avem nevoie toți, mai ales copiii. Ei simt că nu mai pot și, spre deosebire de noi, n-au capacitatea de a gestiona, că nu o au încă, și manifestă. Privește comportamentul lui Rareș ca o manifestare a tumultului interior. Vrei să-l țină în el?!

- Nu, niciodată. Doar că, uneori, simt că e prea mult. Parcă aș vrea să fie mai simplu.

- Vrei mai simplu? Lovește-l!

Și-l iau pe Rareș în brațe, îi spun că îl iubesc mult, foarte mult, că înțeleg perfect ce simte, că sunt lângă el și că și eu simt furie de multe ori și am nevoie să o scot afară... și îi spun și cum o fac.

Sursa foto aici.

Iar părinții lor sunt mândri că au copii buni, cuminți, educați. Mi-aduc aminte cum se uitau la mine peste umăr cum mă aplecam la nivelul copilului meu când vorbeam cu el, cum îi răspundeam cu calm și dragoste când el tocmai ce greșise, cum îl luam în brațe și îi spuneam că îl înțeleg când el tocmai ce mă lovise. Și erau consternați. 'Cum să faci asta? Ce învață copilul tău de la tine? Că are voie să lovească? Cum îi permiți?'

Dar ei nu auzeau și restul discuției dintre mine și copilul meu, pentru că am ales să-i vorbesc în intimitatea noastră:

- Iubitule, nu mi-a plăcut comportamentul tău, m-a rănit. Ai fost atât de furios, că nu ai mai văzut asta.

- Mami, îmi pare rău. Eu te iubesc. Vreau să mă controlez, dar nu reușesc mereu. Nici eu nu mă simt bine după ce te lovesc...

Nu-i permiteam!, le-aș răspunde părinților care se uitau la mine cu superioritate. Dacă încerca să mă lovească când eram noi doi, îi prindeam mâinile și îi spuneam cu fermitate, dar blând,  că nu îi permit să mă lovească, iar el, după câteva încercări, izbucnea în plâns. Și plângea zgomotos și eu stăteam lângă el cât avea nevoie. După, vorbeam și îi explicam încă o dată că el are voie să facă orice atât timp cât nu se rănește pe el ori pe cei din jur și îi ofeream modalități de manifestare a emoțiilor puternice: lovirea unei perne sau a sacului de box, aruncatul picioarelor, săritul în pat.

Copilul meu știa când greșește, pentru că eu îi spuneam în cuvinte, dar, mai ales, pentru că îi tot arătam comportamentul meu într-o criză. Învățarea aceasta, am eu convingerea, pune bazele conștiinței. Știam că va repeta greșeala, este nevoie de exercițiu în orice învățare, dar știam și că Rareș al meu va putea, pe viitor, când eu nu voi fi prezentă, să răspundă într-o situație de conflict. Și am avut dreptate.

Acum, are 6 ani și aproape 3 luni și îl văd cum a crescut, cum face conexiuni, cum își manifestă empatia, prietenia, generozitatea, toleranța, cum vorbește despre ceea ce e important pentru el, cum construiește singur, cum are din ce în ce mai puțin nevoie de ajutorul meu în gestionarea emoțiilor, cum alege să rezolve conflictele cu calm, cum ne oferă el nouă soluții. Îl simt liber și sunt fericită. Mă bucur că l-am crescut așa, cu înțelegere pentru tot ceea ce a simțit, cu instrumente democratice, cu iubire necondiționată.

Am primit o sămânță pe care am simțit să o înconjor cu dragoste, protecție, armonie. N-am știut de la început, nu mi-a fost ușor, dar am învățat cum să-mi iubesc copilul așa cum are el nevoie să fie iubit. M-au copleșit unele momente, altele m-au aruncat, efectiv, în prăpastie, m-au epuizat nopțile nedormite, am plâns, mi-a fost teamă, m-am simțit vinovată, neputincioasă, neștiutoare, m-au năpădit tot felul de gânduri, mi-a fost greu.

Pentru că e greu să-i oferi copilului autonomie, nu e ușor. Ai mai mult de spălat, de pansat, de alergat, de curățat, de lipit, de înlocuit, de cumpărat etc. E atât de simplu să-l lași în pătuțul lui, să nu-i permiți să alerge, să transpire, să se murdărească, să cadă, să greșească.

Pentru că e greu să-l lași să-și exprime liber emoțiile, nu e confortabil atât timp cât tu însăți ai de eliberat trăiri, frustrări, complexe, amintiri pe care nici nu știai că le ai. Eu am conviețuit atât de bine cu ele ascunse până când Rareș a simțit teama de separare, de nou, de întuneric, de respingere etc. și le-a manifestat pe toate zgomotos... E dureros să-ți confrunți propriile emoții. E infinit mai simplu să țipi, să pedepsești, să lovești, să instaurezi frica. Nici eu n-am reușit mereu să răspund conștient comportamentelor copilului meu, dar n-am văzut niciodată în ochișorii lui frica de mine, rușinea, panica, nu i-a plecat niciodată în fața mea.

Sunt bine cu mine în calitatea mea de mamă. Am legat un atașament sigur cu copilul meu, ceea ce îi va folosi ca structură de siguranță pentru orice va alege el să fie. Restul e secundar.

Am scris acest articol pentru tine, dragă mamă cu pui năzdrăvan, energic, iute și-n simțire, și-n gândire, și-n manifestarare, pe care îl crești cu dragoste necondiționată, cu răbdare și înțelegere, cu disponibilitate emoțională, pozitiv și democratic. Nu ești singura "defectă", mai e aici o mamă ca tine.

Foto din arhiva proprie.

Dacă ar fi liberi copiii noștri, fără noi suflându-le în ceafă, ar alerga, ar sări, ar face tumbe, s-ar mișca necontrolat, s-ar învârti, rostogoli, balansa, atârna cu capul în jos, cățăra, tăvăli ore întregi. Instinctiv, ei fac mișcări pentru a-și dezvolta sistemul vestibular, ceea ce nu numai că e minunat, dar este absolut necesar pentru un bun simț al echilibrului, pentru o coordonare armonioasă a tuturor simțurilor, pentru o siguranță emoțională. Și, în final, pentru o bună capacitate de atenție și cooncentrare la școală. Dar ne au pe noi care, adesea, greșim considerând că știm ce e mai bine pentru ei...

Ca și mine, și tu știai că sunt cinci simțuri de bază (auz, miros, gust, văz, tactil). Adesea, spunem despre o persoană că ar avea un al șaselea simț. Ei bine, toți îl avem și se numește sistemul vestibular, situat în urechea medie și urechea internă. Acest sistem este în strânsă legătură cu gravitația, siguranța, supraviețuirea, excitarea și atenția.

S-a dovedit deja că o bună funcționare a sistemului vestibular oferă copiiilor o siguranță emoțională. Îți dezvălui și ție ce am aflat eu. Aparatul vestibular transmite către sistemul nervos mesaje senzoriale despre mișcarea și echilibrul corpului, primite de la ochi, urechi, gât și corp. Cu impulsurile primite prin celulele ciliate (receptorii sitemului vestibular), creierul copilului învață să coordoneze toate simțutile, întreg corpul cu o anumită viteză, într-o anumită direcție, într-o anumită poziție în raport cu solul, cu un anumit ritm al contractării musculaturii, astfel încât copilul să poată face față forței gravitaționale și să îndeplinească activitățile care necesită diverse abilități.

Când acest sistem nu este dezvoltat corespunzător, creierul copilului nu primește informația corectă de la ochi, urechi, nu poate stabili rapid echilibrul și coordona mișcarea corpului, ceea ce-l face să nu se simtă în siguranță. Și excitarea crește, atenția scade. De multe ori, pentru că sistemul vestibular îi "spune" că o situație nu este sigură, reacția este una de supraviețuire, iar copilul aleargă, țipă, lovește, împinge, refuză, sau îngheață, se retrage, se închide etc. În timp, acest dezechilibru vestibular ajunge să înfluențeze mult capacitatea de atenție și concentrare a copilului, iar acesta, pur și simplu, refuză, spune că nu poate. Și chiar nu poate!

Pentru că tu nu i-ai dat autonomie. Iar copilul are nevoie să:

• cadă și să se ridice singur
• să alerge până transpiră și după
• să se tăvălească
• să se cațere
• să sară în neștire
• să facă tumbe
• să se învârtească până amețeste,

activități care dezvoltă sistemul vestibular. Mișcările acestea necontrolate reprezintă experiențe noi, un fel de gimnastică pentru aparatul vestibular, care îl provoacă, îl excită și îl învață să facă față situațiilor diverse. Cu informație corectă a corpului în raport cu mediul înconjurător, creierul își folosește toate resursele în cultivarea atenției, a memoriei, a vorbirii, pentru a dezvolta funcțiile reglatoare (de exemplu, reglarea stării de somn și de veghe) și capacitățile motrice, de cooperare și de adaptare.

N-ai făcut-o până acum? Niciodată nu este prea târziu. Oferă-i autonomie copilului tău. Lasă-l să se miște în voie. Ce dacă transpiră? Ce dacă se zgârie? Ce dacă se murdărește? Ce dacă amețește? Și lasă-l mult, nu cu ochii pe ceas! Lasă-l liber, nu cu gura pe el! Lasă-l! Instinctiv, el știe că are nevoie de mișcare multă și necontrolată, de fapt, știe exact de ce tip de mișcare are nevoie. Lasă-l să aleagă singur locul potrivit pentru a face sport.

De exemplu, Rareș al meu este un tip sportiv și are energie cât să termine bateriile a zece adulți. Am fost sfătuiți să-l dăm la un sport sau la mai multe. Și am încercat. De două ori, la înot, o dată la fotbal. Acum, suntem la a doua încercare cu tenisul. Adoră tenisul. Culmea e că îi place mult și înotul, dar nu cu antrenor. Așa credeam noi, că temperamentul lui nu se pliază pe reguli impuse. Experiența ne-o dovedea, și cu tenisul, și cu înotul, și cu fotbalul. Citind despre sistemul vestibular, am avut o revelație. Nu era vorba de sport în sine, nici măcar neapărat de antrenor sau de reguli, ci de cât de complexă era mișcarea în timpul antrenamentului și de câtă autonomie în mișcări se putea bucura. La prima încercare cu tenisul, antrenorul se focusa pe deprinderea anumitor mișcări, pe care le repeta continuu. Îl vedeam pe Rareș, ieșea des din coloana de copii, se așeza, se ridica, se învârtea, se balansa, îl tachina pe copilul din față, îl împingea pe copilul din spate. Nu-i plăcea și era firesc, el avea nevoie de altfel de mișcare. La clubul la care merge acum, antrenorul de tenis îi învață pe copii interactiv, provocându-i la diverse mișcări, la scheme complexe de interecțiune cu mingea de tenis și cu ceilalți copii, îi aleargă, îi învață strategii, dar practic, le excită sistemul vestibular. Asta e! Iar rezultatul este un copil care adoră tenisul și care ne roagă să-l ducem în fiecare zi. Și sunt reguli pe care le respectă! Și sunt mustrări ale antrenorului pe care și le asumă!

Am împărtășit cu voi informațiile acestea pentru că mie mi-au schimbat mult perspectiva în relația cu nevoia de mișcare a copilului meu, dar și pentru că Danonino susține autonomia copiilor și m-a făcut parte din proiectul Spune Da! sportului. Acum, brânzica Danonino poate să se transforme într-o răcoritoare înghețată, cu ajutorul a 12 bețișoare îmbrăcate în sporturile preferate de copilul tău.

Sursa foto aici.

Acest articol este sponsorizat.

Expunerea la soare este o adevărată binecuvântare pentru organism. Soarele este sursă naturală de energie, în simbioză cu fiecare celulă a corpului nostru. Este, printre altele, un accelerator al sistemului limfatic, o armă naturală în lupta împotriva microbilor, stimulent natural pentru sinteza vitaminei D. Lumina solară este, îmi place mie să spun, parte a sistemului nostru imunitar. Este hrană atît pentru corp, cât și pentru spirit. Avem nevoie de lumina și căldura solară cum avem nevoie de oxigen, de apă. Ai observat că, atunci când soarele este sus pe cer, ești mai vesel, mai optimist, ai o stare mult mai bună decât atunci când este înnorat? Asta pentru că organismul este ajutat prin piele, cel mai mare organ al corpului, să-și îmbunățățească procesele: respirator, endocrin, circulator etc.

Eu, în fiecare primăvară, de când mă știu, simt că renasc. Trăiesc un sentiment de bucurie pe care am încercat să-l transmit mai departe copilului meu. Cred că i-am spus și în cuvinte ce simt când răsare soarele primăvăratic, dar, mai mult, m-am manifestat, i-am arătat entuziasmul meu, veselia că mă încarc cu energie de la soare. 'Mami, nu vin. Nu vreau să intru în casă, mai am nevoie de energie!', mi-a spus Rareș când avea 2 ani și afară ardea soarele ca focul. Acela a fost momentul în care am început să-i vorbesc despre cum să relationăm cu soarele pentru sănătatatea noastră.

'Soarele este prietenul nostru, iubitule. Cu ajutorul razelor lui, ne încălzește și ne oferă lumină, ceea ce ne bucură, ne dă energie, ne ajută să fim sănătoși, dar suntem datori să îl respectăm și noi pe el. El se simte excelent atunci când se eliberează. Ca tine, când ești furios, știi? Și emană foarte multă căldură și lumină prin razele lui. E atunci când se așază în mijlocul cerului, vezi? Nu vrea să ne facă rău, vrea doar să fie și el liber. Numai că aceste raze sunt prea puternice pentru cât este de fină și fragilă pielea ta și se poate să sufere, să se înroșească și să te usture. Ieșim afară imediat după ce soarele s-a eliberat și el, ce zici?'

Aceasta a fost explicația mea. Au urmat și altele, chiar și jocuri, pentru nevoia corpului de hidratare, pentru purtarea unui articol vestimentar ca protecție pentru cap, pentru necesitatea îmbrăcării anumitor haine, pentru ca el să accepte crema de protecție solară.

Am făcut toate acestea dorindu-mi ca al meu copil să aibă o prietenie frumoasă cu sursa de lumină, căldură, energie a planetei, fiind, totodată, conștientă de efectele dezastruoase ale radiațiilor de tip UV mai ales asupra pielii subțiri, sensibile a copiilor. Ei trebuie neapărat protejați, sistemul lor de pigmentare este încă imatur dezvoltat și studiile au arătat că riscul de cancer de piele la vârstă adultă crește cu atât mai mult cu cât pielea nu a fost protejată atunci când ea a fost cel mai vulnerabilă, în copilărie.

Copilul meu blond și cu o piele cu mai puțin pigment (melanină), la fel, cei cu pistrui, cu ochii deschiși la culoare, este mai sensibil la radiațiile solare. Cu atât mai responsabilă am fost și sunt vizavi de expunerea lui la soare. Ceea ce înseamnă că n-am făcut rabat de la niciuna din regulile de mai jos:

• Am evitat perioadele de vârf, când soarele era fix deasupra noastră (între orele 11.00 și 16.00).
• Am început expunerea la soare cu câteva minute și am crescut timpul de expunere progresiv.
• L-am încurajat să poarte pălărie de soare.
• Am ales ochelari de soare cu lentile cu filtru UV. Rareș are o sensibilitate crescută la lumină și asta ne-a determinat să-l învățăm să poarte ochelari, dar aleși cu mare grijă.
• Copilul meu nu prea bea apă, așa că, în zilele toride, am făcut tot felul de jocuri care să se finalizeze cu câteva guri de apă.
• Cât despre crema de protecție solară, care a fost, de la bun început, un must have la fiecare expunere, am ales în cunoștință de cauză, după o documentare asiduă și recomandare a mai multor dermatologi. Aveam nevoie de o cremă care să ofere protecție optimă și copiilor năzdrăvani cum era al meu, pe care cu greu îl rețineam pentru a-l unge. Cred că știți despre ce vorbesc! Din multitudinea de produse cosmetice pe care scria cremă cu protecție solară pentru copii, am ales o gamă pe care o recomand ca fiind cea mai potrivită. Gama Anthelios Dermo-Pediatrics de la La Roche-Posay oferă o protecție foarte ridicată, cu un indice anti-UVA 39 (dintr-un maxim de 42), SPF 50+ (anti-UVB), testată dermatologic și pediatric pe piele sensibilă, foarte rezistentă la apă, fără parfum, fără parabeni. Astfel, pielea sensibilă a lui Rareș este protejată împotriva arsurilor solare provocate de razele UV.

Vreau să menționez că incidența cancerului de piele crește, mai exact, cu câte un milion de noi îmbolnăviri anual, și asta și ca efect al rarefierii stratului de ozon (ce funcționează ca un scut, absorbind radiațiile de tip UVB), dar și ca efect al educației de prevenție precare a părinților. Prevenția nu este egală cu o fugă de soare, ci cu o împrietenire a copilului cu soarele, pe care eu o traduc prin expunere controlată, progresivă, moderată și protecție!

Este foarte important să fim conștienți de riscurile la care ne expunem. Adoptă obiceiuri sănătoase și informează-te și tu. Eu am descoperit foarte multe informații utile pe site-ul www.laroche-posay.ro/saveyourskin despre cancerul de piele și protecția solară.

Fii atent la alunițele celor pe care îi iubești. Video-ul simpatic de mai jos te învață cum:

Acesta este un articol sponsorizat.

Tu-i vezi cu adevărat pe ai tăi când întri pe ușă? Îi vezi că îi ai și că sunt lângă tine necondiționat? Și că te așteaptă acasă? Mai ales copiii? Că te vor, că te iubesc, că ar da orice să simtă starea de bine? Că ei nu înțeleg de ce îi respingi? Știu că nu o faci conștient, dar asta ajunge la ei când tu vii cu stres acasă. Ei nu cunosc definiția iubirii, ei o simt și o simt atât de puțin complicat. Pentru copii, iubirea e simplă, se traduce prin armonie, bucurie, siguranță. Și, când simt energie rea, pentru ei, acolo nu e iubire.

Eu o știu. O-așteptam acasă pe mama "flămândă". Toate trei făceam asta, îi săream în brațe și povesteam toate trei deodată. Era un talmeș-balmeș, cu râs, cu plâns, cu voci una peste alta, dar mama știa  că noi aveam nevoie de ea și de energia ei bună. Ne hrăneam cu ea. Mama nu aducea stresul de la serviciu acasă și mi-e greu să cred că acolo era ca-n rai. Când veneam de la școală și știam că mama este schimbul trei și ne așteaptă acasă, drumul era mai scurt. Uneori, dacă aveam o zi grea, îl alergam plângând, știind că mă va cuprinde mama. Altfel, nu plângeam suferința, o țineam în mine chiar și peste noapte, pentru că doar mama mi-o ușura.

Și nu vorbesc din cărți când spun că energia ta trece la copil. Stresul tău devine stresul lui, iar el nici măcar nu știe de ce simte ce simte. Așa a fost cu tata. Întotdeauna, copil fiind, speram să intre pe ușă zâmbind. Voiam să o iubească pe mama, să nu se mai certe. La el totul era legat de bani, de mâncare și, pentru că el ni le oferea, considera că ne iubește. Restul era neimportant. Venea acasă cu sacoșele pline, dar, de multe ori, și cu furie, dezamăgire, dezgust, toate strânse peste zi. Și le revărsa de cum intra pe ușă. Eu eram copil și nu înțelegeam de ce face tata asta. Credeam că e vorba de mine, de noi, de casă, ceva făceam noi greșit. Nu avea cum să se supere pe cineva și să pedepsească pe altcineva, nu?

O aveam pe mama, dar nu aveam armonia de familie. Noi de la tata aveam nevoie să ne vadă și să fie fericit doar pentru că ne are. Cu sora mea mai mare petreceam mult timp făcând strategii, inventând jocuri să-l facem pe tata să râdă și aveam undeva la 7 ani. Mi-amintesc că vorbeam mult și mai și plângeam amândouă și ne întrebam ce îi lipsește lui tata, ca să-i oferim noi. Undeva, acolo, mărturisesc acum, era gândul 'Ce am eu defect, de nu mă iubește tata?', dar era atât de dureros, că nu-l rosteam tare, nici eu, nici sora mea. Tata mă iubea, ne iubea și ne iubește, dar avea și are rănile lui și, atunci, cădea des în capcana lor.

Nu tu te lăsa cuprins de griji. Nici nu te ascunde în spatele cuvintelor frumoase. Copiii simt, n-au alte instrumente. Și e bine că e așa, pentru că ne ajută și pe noi să recuperăm din ce am mai pierdut pe drum, legătura directă cu sufletul. Ei văd în tine. Și, de multe ori, copiii nici nu mai aud cuvintele, sau, dacă le aud, le creează confuzie, pentru că ei aud că tu ești bine, dar ei simt altceva, aud că sunt iubiți până la cer și înapoi, dar nu ajunge și la ei dragostea așa cum au nevoie de ea și când au mai mare nevoie de ea, aud că tu îl/o iubești pe tatăl/mama lor, dar el simte tensiunea dintre voi. Nu zic să creștem copiii într-o lume roz, că e idealist și nu-i ajută. Copiii au nevoie să știe că sunt probleme, dar și că ele au soluții și că, da, acum, ne este greu, dar ne va fi bine. Mami e un pic tristă, dar o să-i treacă. Tati e un pic nervos, dar se va calma.

Ai avut o zi grea? Înainte să întri pe ușă, rămâi pe loc câteva secunde și gândește-te ce vrei să simtă copiii tăi de la tine, nu de ce au nevoie, pentru că și tu ai nevoile tale neîmplinite și s-ar putea să cazi în capcană, dar ce vrei să simtă. Iubire?

"Cea mai mare armă împotriva stresului este abilitatea nostră de a alege un gând în locul altuia." William James

Sursa foto aici.

Iar gândul meu a zburat la mama, mama care n-a trăit într-un context prietenos și a făcut ce a știut ea mai bine pentru copiii ei. A greșit și mama, desigur, dar mama ne-a purtat pe fiecare dintre noi, cele trei fiice ale ei, în suflet. Și nu este un concept pretențios, este realitate. Realitatea mea. Nu mi-a fost niciodată frică de mama, nu am simțit nici cea mai mică reținere în a recunoaște ceva, nu mi-a fost rușine, nu mi-am înghițit trăirile, nu am simțit niciodată că am dezamăgit-o, deși am făcut greșeli. Mama a fost permanent cu brațele deschise. Știi ce cred că mi-a adus asta? Avânt. De fiecare dată când am greșit, energia mea mergea spre cum aș putea să îndrept, să repar sau cum să fac lucrurile altfel data viitoare. De mică, am început să construiesc pentru mine cu siguranța că pot. Exact ca puii care-și defac aripile doar pentru că e mama acolo. Și zboară!

Mi-aduc aminte că, în clasa a II-a, cred, după ce ne-a învățat parantezele, domnișoara învățătoare ne-a dat extemporal și am luat nota 2. La fel, și colegul meu de bancă, cu care copilărisem toată ora respectivă. Învățătoarea ne-a rușinat pe amândoi. Ei, colegul meu plângea că o să afle mama lui și ar fi acceptat orice pedeapsă numai să nu fie pârât, iar eu plângeam că fusesem arătată cu degetul, scoasă în fața clasei ca exemplu negativ și aș fi dat orice să fie mama acolo, pentru mine. Și am fugit până acasă și m-am aruncat în brațele ei... Și m-a primit. Ar fi putut să mă certe măcar pentru că nu am fost atentă, dar ea a preferat să mă motiveze: Aura, mamă, dă-o-ncolo de notă, ea nu reflectă ce ești tu, doar neatenția ta de azi. S-a întâmplat. Hai să vedem care-i treaba cu parantezele!

Toți copiii au nevoie ca părinții să le transmită: Eu sunt aici indiferent de ce faci. Dacă o să cazi, eu te voi prinde. Ești în sufletul meu fără condiții! Iar copilul, având asta, se împrietenește mai ușor cu fricile, depășește mai ușor obstacolele, zboară mai sus, pentru că n-are lupte de dat pentru a merita iubirea, nu are de demonstrat nimic, nici de pierdut. Învață despre el că e valoros și crește. Vrea. Și poate!

Și acum, mamă și eu, tot la mama plâng atunci când se umple paharul. Este omul care îmi ușurează conștiința, îmi curăță sufletul. Și plânsul la ea e zgomotos, nu-mi ascund fața în mâini, nu mă sfiesc să spun tot ce-mi trece prin cap, chiar dacă e dureros sau de neacceptat. E ca și cum m-aș lăsa să cad fiind sigură că mă prinde mama. Și, știi ce?! Nu mai cad!

Sigur ai și tu o astfel de persoană și cred că ți-ar prinde bine (și copilului tău) să te gândești la ea și la ce simțeai, copil fiind, când petreceai timp cu ea. Poate nu e mama, poate e tata, poate un bunic sau o bunică, sau un frate mai mare. Mi-ar plăcea să știu de tine, de aceea, spune-mi, te rog, pe tine cine te-a purtat în suflet?

Sursa foto aici.

În cadrul Situației Străine a fost observat comportamentul de separare de mamă și de reunire al mai multor copii cu vârste cuprinse între 12 și 24 de luni. În urma analizei comportamentale și a mai multor studii efectuate, specialiștii au concluzionat că există trei tipuri de legătură formată între copil și mamă, sau persoană care îl îngrijește, trei tipuri de atașament: sigur, nesigur-ezitant, anxios. Ulterior, a fost adăugat un alt patrulea tip de atașament, dezorganizat.

Într-o cameră experimentală, mama se joacă alături de copilul ei cu jucării. După un timp, în cameră, intră o persoană străină, care nu interacționează, inițial, cu copilul. Gradual, persoana străină se apropie de copil, iar mama părăsește încăperea pentru scurt timp. Specialiștii au analizat reacția copilului în ambele situații: când mama iese și când mama revine. Și concluzia a fost că un copil cu atașament sigur față de mamă, când se simte amenințat în vreun fel, caută apropierea fizică de aceasta, iar, dacă mama lipsește, stresul crește și copilul plânge, se revoltă, se deconectează și nu poate fi consolat decât de revenirea mamei. Atenție! Pentru un copil, amenințare înseamnă și numai absența persoanei de atașament, cea care reprezintă legătura lui cu lumea pe care o descoperă cu fiecare zi.

Asta mi-a adus aminte de un episod dureros pentru mine, primele două zile ale lui Rareș al meu la grădiniță și singurele la acea grădiniță, cunoscută acum drept "grădinița groazei" din Constanța. Și, dacă pentru mine, adultul, a fost dureros, copilul meu a trăit o adevărată traumă. Situația străină cu care s-a confruntat copilul meu la 2 ani și 2 luni ne-a destabilizat complet. Lui Rareș i s-a spus că este un copil rău în prima zi, pentru că, atunci când educatoarea a început să țipe, el s-a speriat, a început să plângă și a vrut la mami. A fost bruscat. A urmat plâns până la vomă, fugă spre ușă, luptă cu oricine îl împiedica, mușcături, panică, disperare. Am fost anunțați târziu să venim... Am găsit în holul grădiniței un copil desfigurat de atâta plâns, speriat, panicat, care mi-a sărit în brațe, a izbucnit în plâns și, cu o mână, mă ținea strâns de gât și, cu cealaltă, îmi apucase părul, ca nu cumva să-l mai poată desprinde cineva. Și-mi repeta obsesiv, printre sugițuri,: "Să pecăm de aici, mami! Să pecăm, mami! Să pecăm, mami!" Eram șocată. Și am început să tremur...

Mi s-a spus, atunci, că nu este normal, că acest copil este un copil problemă, că nu se poate adapta, că legătura mea cu el trebuie să fie defectă, de el a reacționat așa. Că da, copiii plâng puțin la despărțirea de mamă, dar nu fac așa... Aveam să aflu de la copilul meu, după multe zile, cu greu, că nu a fost numai o situație străină, ci un loc în care existau amenințări, țipete, bruscări, comportamente pe care nici măcar nu le văzuse Rareș până atunci, cu atât mai puțin să fi fost manifestate în raport cu el. Ceea ce au sesizat și alți părinți autorităților doi ani mai târziu... și încă se judecă. Trist, foarte trist!

Multe zile la rând după asta, Rareș s-a trezit brusc din somn plângând, țipând, strigându-mă panicat. În fiecare seară, înainte de somn, se asigura că nu-l voi mai duce la grădiniță. Și eu, după ce adormea el, plângeam. Mi se rupea sufletul. L-am găsit chiar vorbind cu o iconiță: "Doamne, doamne, să nu mă mai ducă mami a gădăniță!"

A, și-mi aduc aminte cum percepea directoarea "grădiniței groazei" copiii mici care nu numai că nu plângeau și se adaptau imediat, dar nici nu aveau vreo reacție de reunire la venirea părinților să-i ia acasă. Ba, mai mult, unii nu voiau să plece din grădiniță. Aceștia erau copiii cu abilități sociale și emoționale excepționale, bine-crescuții, adaptabilii, cu o siguranță emoțională, fără frică. Tare aș vrea să ajungă și sub ochii dumneaei acest articol. Ar fi șocată să afle că în acești copii este un vulcan care stă să erupă, dar ei nu o arată, pentru că au învățat, în primul lor an de viață, că nu au cui!

Mi-ar fi fost ca o pârghie de salvare atunci să știu că legătura mea cu al meu copil era una firească, mai mult, ceea ce îi trebuie copilului meu și oricărui copil. Pentru că eu îl crescusem cu dragoste, cu disponibilitate emoțională, cu atenție pentru nevoile lui, cu grijă pentru emoțiile lui, fără țipete, fără impuneri, îngrădiri. De șantaj emoțional, pedepse, amenințări nici nu putea fi vorba!

Eram speriată. Acum, știu că am avut nevoie de experiența asta. Și îmi permit să sfătuiesc pe oricare mamă să nu-și lase copilul plângând neconsolat la grădiniță. Iar, dacă este rușinată pentru faptul că micuțul are nevoie de prezența ei pentru a se adapta sau i se refuză acest drept, să schimbe grădinița, nu este locul potrivit. Copilul tău plânge într-o situație străină și îți caută proximitatea? Fii fericită, dragă mămică, ai creat o legătură sigură cu copilul tău, ceea ce este sfânt pentru dezvoltarea lui!

Cumva, de cât de disponibili au fost părinții noștri în a răspunde nevoilor și a se conecta la emoțiile noastre depinde felul în care, printre altele, iubim ca adulți. Ne apropiem de noi înșine și de ceilalți cu căldură dacă părinții noștri ne-au oferit un atașament sigur în primul an de viață și mai apoi. Au fost acolo pentru noi conștient, fără să fugă în propriile tipare de atașament, fără să cadă în propriile răni din copilărie, ne-au ascultat plânsul, s-au raportat la noi cu disponibilitate emoțională, au fost sensibili și calzi.

N-o spun eu, o spun specialiștii. Urmărește discursul lui Gaspar (începe să vorbească de la 2:00:00) și vei ști ce tip de atașament ai legat, în primul lui an de viață și mai apoi, cu puiul tău:

Sursa foto aici.

'Mami, când e 14 iulie? Că am o surpriză pentru tine de la Lidl! Avem de văzut filmul, de cumpărat albumul și, apoi, de lipit. Colecționăm abțibuilduri. Hai, ce avem de cumpărat?', mi-a spus Rareș cu entuziasmul pe care l-a manifestat dintotdeauna vizavi de o activitate care știe el că are toate șansele să mă prindă și pe mine.

De remarcat, totul începe cu noi și continuă cu verbe la persoana I plural, pentru că, de când l-am născut, descoperirile în lumea asta nouă pentru el le-am făcut împreună. Când era el mai mic, porneam în aventură, așa ziceam. Și fugeam după fluturi, plantam flori, îngropam insecte fără viață, căutam nuci căzute în iarbă, alergam după mașina de gunoi. Asta era aventura lui preferată și gunoierii ne știau deja și încetineau când ne vedeau alergând în urma lor.

L-am îndrumat spre a experimenta și a explora cu toată bucuria care mă caracterizează și el a devenit, în scurt timp, dependent de bucuria asta. Și mă vrea în toate și acum. Iar, dacă activitatea implică răbdare, inspirație, acuratețe, o îmbracă într-o surpriză pentru mine.

Eu pun entuziasm în toate, dar, în vreme ce preferatele lui sunt activitățile care presupun multă mișcare, eventual, fără limite, eu iubesc să colorez, să confecționez decorațiuni pentru sărbători, să desenez flori. (Aș desena flori o veșnicie!) Na, diferențe de gen, totuși, care încep să se contureze din ce în ce mai clar. Mie mi se descarcă bateria când ne luptăm, lui îi mai scade din entuziasm când desfășurăm activități la măsuță. Și, mai nou, de multe ori, începem ceva împreună și mă trezesc singură. Bine, descopăr asta nu imediat, fiind complet absorbită.

Așa s-a întâmplat și cu abțibildurile de la Lidl. Am făcut echipă. La început! Eu mi-am asumat responsabilitatea de a scoate abțibildurile din pachețele și a striga numărul de pe spatele fiecăruia. Rareș răsfoia albumul în căutarea spațiului cu numărul strigat de mine. În timpul acesta, dezlipeam într-un colț abțibildul pe care el îl potrivea cu minuțiozitate pe carte. Ah, n-am rezistat și l-am rugat să mă lase să lipesc și eu unul, prea era chestiune de detaliu, cum îmi place mie. Cred că lipisem vreo câteva când l-am auzit pe Rareș în spatele meu: 'Bravo, mami, ce bine l-ai lipit pe ăsta! Nici nu zici că e abțibild, pare desen din carte'. Am izbucnit în râs, asta făceam, era captivată, dar am continuat și mi-a plăcut mult să lipesc abțibilduri...  (se vede în imagini!)  Revin la copilărie și o fac bucuroasă.

Mâine, Rareș merge cu grădinița la filmul Epoca de Gheață. Știu că o să-i placă și știu că urmează să cumpărăm toată colecția de DVD-uri de la Lidl. Și seturile de scris, și blocnotes-urile, și pijamalele, tot ce e cu licență Epoca de Gheață. A, și o să mai vizioneze încă o dată (sau de două-trei ori) filmul la cinema, pentru mine, desigur, știind cât îmi plac animațiile... Parcă-l aud: 'Mami, am o surpriză pentru tine! Mergem la Epoca de Gheață. Trebuie să-l vezi și tu.'

Dacă ai copii cum e al meu, pregătește-te să lipești abțibilduri! Dar e chiar o plăcere, să știi!

Acest articol este sponsorizat.

Poate ți se întâmplă și ție, de aceea povestesc. Să-mi spui, te rog! Copilul are nevoie de acceptare de la părintele care nu o oferă. Puteam eu să-l iubesc până la cer și înapoi de o mie de ori, furia lui Rareș n-ar fi fost domolită pe deplin dacă tati nu ar fi învățat cum are nevoie Rareș să fie iubit.

Noi am început părinteala așa: eu, răbdătoare și prezentă, adesea, prea, soțul meu, panicat, nerăbdător, cu accente autoritare. Și eu, și soțul meu am învățat să fim părinții cei mai buni pentru copilul nostru! Eu, mai devreme ca el, pentru că el muncea și nu petrecea același timp cu puiul nostru ca mine, dar și pentru că el l-a primit pe Rareș cu ceva teamă, neputință, îndoială. Și, trebuie să spun asta, cred că toate veneau din relația soțului meu cu copilul din el, care nu s-a simțit iubit cu totul. Nu au avut părinții lui răbdare cu el, înțelegere pentru manifestările lui urâte, grijă pentru emoțiile lui cele mai puternice, acceptare pentru cum era el. Și era un răzvrătit, un iute, un profund și în simțire, și în manifestare, exact ca și copilul nostru. Greu de înțeles la prima vedere, dar explicat îndelung și argumentat de psihologi, ajuns părinte și el, soțul meu nu putea să-l audă pe Rareș plângând, nu făcea față cererilor permanente de atenție, îl epuiza energia lui Rareș, îl răvășea graba cu care voia să le facă singur pe toate, neclintirea cu care spunea NU! dinainte chiar să știe să vorbească, forța cu care respingea tot ce simțea el că i se impune. Și se iscau des furtuni între ei...

Nici eu nu știam ce să fac, nu mai fusesem mamă, dar aveam siguranța că totul va fi bine. Și eu aveam întrebări multe, mi se părea că nu știu nimic. Și eu aveam momentele mele de panică, de neputință, de teamă că fac greșit ce fac, mai ales când își arăta colții oboseala, dar îmi reveneam repede. Eu am fost un copil care s-a simți iubit și am știut că nu este suficient să-l iubesc pe Rareș, că sunt datoare să se și simtă iubit. Mi-a fost mai greu să-l fac să vadă asta și pe soțul meu..

Deși asta era ce ne doream din tot sufletul de când am devenit părinți, nu făceam o echipă la început, copilul nostru ne-a ajutat. A mai tăiat de la mine din ceea ce numeam eu răbdare (care nu era autentică, nu avea cum să fie) și l-a făcut pe tatăl lui să se întrebe din ce în ce mai des ce se întâmplă cu el în momentele de criză.

Prin comportamentul lui, Rareș voia să-mi spună mie: 'Mami, te vreau pe tine, nu pe cea pe care ai construit-o ca să placi. Dă-ți masca jos! Cu mine, poți să fii tu, așa cum simți tu să fii, poți să țipi dacă simți, poți să plângi, să fii tristă, neputincioasă, e în regulă. Dar să-mi explici. Nu te vreau perfectă, te vreau mami a mea. Mami, eu te voi iubi și mai mult autentică!', iar soțului meu: 'Tati, eu sunt ca tine, mă vezi? Dacă nu îți place ceva din comportamentul meu, schimbă la tine! Și am nevoie să mă iubești și să mă accepți așa cum sunt. Dar, ca să mă iubești pe mine așa cum sunt, trebuie mai întâi să iubești copilul din tine.'

Eu am înțeles mai devreme că tot ce manifestă copilul nostru este în oglindă cu ce avem noi în cea mai profundă intimitate a noastră. El ne vrea senini, echilibrați, înțelegători sincer, iubitori din adâncul sufletului, împăcați cu noi înșine și cu experiențele noastre. Copilul nostru are nevoie de noi conștienți. Când a înțeles asta și soțul meu, s-a produs schimbarea adevărată la Rareș. De la el avea nevoie!

Aseară, i-a plâns în brațe... A fost ceva! Mai ales că motivul puteam să jur că nu ar fi produs asemenea suferință în copilul meu. O minge spartă.

Eram în altă cameră și l-am auzit pe soțul meu: 'Țineai la mingea aia, nu? Plângi, iubitule, plânge-i lui tati! Iubitul meu! Ți-e greu și ție, cum să nu-ți fie! Tati te iubește mult, să știi. Plângi, ... așa ....plângi. Plânge-i lui tati tot ce te doare pe tine. E bine să plângi. Ești mic, dar ai un suflet maaare de tot. Te iubește tati!... După fiecare propoziție, Rareș izbucnea cu și mai mare of. Și a plâns cu multe lacrimi și scâncete, a transpirat, au transpirat amândoi. Avea să-i plângă lui tati al lui multe. Nu a fost vorba de minge, poate, puțin, la început. A fost despre a plânge și a fi ascultat de cel care nu putea să o facă până atunci cu ușurință. Și nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că nici plânsul lui nu a fost ascultat...

Sursa foto aici.

- Greu, foarte greu! Am intrat efectiv în sevraj! Stare de irascibilitate, transpirație, plâns, tremur, iar plâns. Aveam momente când mă simțeam pusă la zid, neînțeleasă, neiubită. Îmi reveneau toate suferințele vechi atunci. Toate experiențele grele din viața mea îmi păreau cumplite. Le retrăiam și aveam nevoie de o țigară. Ăsta e singurul meu viciu!, mă scuza conștiința. Momentul meu cu mine!

- Dar știi că nu era așa...

- Acum, da!

- Țigara este un tipar de control, cum este suzeta pentru bebeluși. Dependența este psihică. Nicotina creează dependență, dar cea mai mare provocare este contactul direct cu tine. Ți-aduci aminte?! Te supăra tata și aveai nevoie de o țigară. Prin ea, amânai întâlnirea cu emoțiile tale.  Îți ascundea furia, dezgustul, nefericirea, îndoiala, frustrarea, trăiri ale tale pe care le disprețuiai. Nu te plăceai cu ele și, când ieșeau la lumină, fumatul le închidea repede ușa.

- Da. Le-am plâns pe toate de când m-am lăsat. Și încă le mai plâng... mai am! Îmi dau seama cât de vechi sunt rănile. De copil. Nu aveam voie să mă revolt. În niciun fel. Iar eu simțeam altfel, voiam altceva pentru mine, deși eram doar un copil. Îmi plăcea să citesc romane  psihologice, de dragoste și o făceam pe ascuns, pentru că mama mea voia să învățăm carte, nu să ne ținem de prostii. Mă simțeam adesea nedreptățită și răbufneam. Îmi ieșeau cuvintele din gură fără voia mea. Le țineam, le țineam și, apoi, dădeau năvală vreo două-trei: Nu e corect! Nu ai dreptate! Nu era permis să răspunzi părinților astfel. Dar eu eram din alt aluat. Niciodată nu plângeam când mă bătea mama. S-ar fi oprit din lovituri dacă plângeam, știam asta. Dar mai știam și că o scotea din minți pe mama tăria mea. Apoi, încet, încet, am învățat să mă rețin. Am înăbușit încăpățânarea, revolta și am început să iau în greutate.

- De-aia te-ai apucat tu de fumat?

- Într-un fel, da. Colegele mele din liceu fumau și ele erau slabe. Apoi, era ceva interzis. Mama zicea că țigările sunt iarba diavolului și e mare păcat. Dacă ar fi aflat, nu știu cine m-ar mai fi scos din mâinile ei. O simțeam și ca un fel de răzbunare pe ea, cred. O iubesc mult pe mama mea, atât a știut și ea și credea că educația ei autoritară, dură e modul în care ne face oameni. Revenind, mai e și că nu voiam să ies din peisaj. De fapt, îmi plăcea să fumez, eram parte dintr-un grup, eram importantă, valoroasă. Fumul mă îneca, dar țigara în mână și gestul de a fuma îmi dădeau un aer de adult, de om pe picioarele lui, necontestat, nejucat de părinți ca pe o marionetă. Voiam să scap. De-asta m-am și măritat, dar asta e o altă poveste... Sentimentul de Sunt importantă! Contez! Sunt liberă! pe care l-am avut când am băgat pentru prima oară țigara în gură m-a ajutat o vreme. Cel puțin așa credeam... Și, cum mi se zdruncina lumea, fumam o țigară, ca să simt din nou libertate, curaj, forță! Fals curaj, falsă libertate, falsă forță! De-aia îți dau dreptate că este tipar de control.

- Ascundeai sub preș!

- Da, asta face țigara. Aparent, te liniștește. Sau pentru moment. Dar, în interiorul meu, rănile nu se vindecau. Doar evitam dialogul cu mine. Până ce am aflat că Ioana (Ioana este sora mea mai mică) fumează. Mi-a spus, într-o dimineață, că face parte din grupul de elevi care fumau în curtea liceului și că părinții sunt așteptați de director. Atunci, m-am aruncat în ghearele mele. Mă simțeam vinovată. Cum aveam să îi reproșez ei ceva?! Și eu făceam același lucru. Ce știu de când v-am născut este că puterea exemplului este cea mai importantă lecție pentru un pui, nu cuvintele. (Plânge, semn că încă doare experiența asta!)

- Pe asta n-ai plâns-o suficient! Cum nici eu momentele în care așteptam să ne confirme un medic că durerea ta de sân era de la o formațiune benignă... (Plângem amândouă.) Apoi, tusea ta!

- Atunci au început presiunile voastre. Dificilă perioadă! Nu suportam gândul ca voi să suferiți pentru mine. Mă ucidea pe dinăuntru. Mi-era ciudă pe mine. Iar sentimentele astea mă împingeau și mai tare spre țigară de fiecare dată când am încercat să mă las în perioada aia. Am folosit plasturi, diverse tratamente, chiar și medicamentoase, nimic! Știi că mă ascundeam de voi?

- Știu.

- Of, trebuie s-o spun. Geani (Geani este sora mea mai mare.) era asistent medical la UPU și zilnic vedea oameni cu probleme de sănătate, unii în stadii avansate de boală. Mi le povestea pe toate, mă rușina, îmi reproșa, doar-doar să mă las de fumat. Odată, a venit acasă cu radiografia unui om cu cancer la plămâni. Și, când bătea la ușă, mă uitam întâi pe vizor. Dacă era Geani, fugeam la baie să mă spăl pe dinți întâi, apoi, dechideam. Cumplit! Eu, care îmi iubesc copiii fără limite...

- A trebuit să treci prin asta! Sunt etape.

- Era o etapă din viața mea și urma să trec la alta. Eram convinsă că o să reușesc să mă las de fumat. Era chestiune de curaj să mă înfrunt, în primul rând, pe mine. Trebuia să fac față la ceva ce venea din mine. Dădea pe afară! Erau emoțiile copilului educat cu nuiaua, care se simțea neiubit, neimportant, care făcea orice pentru a primi dragostea mamei. Care, ajuns adolescent, a avut, ca unică țintă, să plece de acasă. Fumatul este, ca și consumul de alcool, ca și mâncatul în exces, o manifestare care ascunde o nevoie arzătoare de afecțiune, de validare, de control, fiecare cu ce o asociază. Eu, cu lipsa de afecțiune din copilărie, cred, și cu cea de libertate.

- Mama, cum ai reușit să te lași după 30 de ani de fumat?

- Toate trei ați contribuit la motivația mea. Apoi, am vorbit cu tine la telefon, știi? Se născuse Rareș. Tu, care îmi erai aliat în tot ce simțeam, mi-ai spus: Mama, dacă tu n-o să mai fii din cauza țigărilor, n-am să te iert niciodată! Cine îmi mai iubește copilul cu o iubire pură ca a ta? Imaginează-ți, te rog, cum o să alergi cu el peste câțiva ani, cum o să te joci. E băiat, mama, o să vrea să se lupte cu săbiile, să se cațere prin copaci, să se tăvălească. Trebuie să îi dai din bucuria ta! Te cunosc atât de bine, nu vrei, pentru nimic în lume, să pierzi asta! Nepoții, cu ei retrăiești momentele de dragoste pură pe care le-ai trăit cu noi. Și, acum, ai ocazia să o faci fără nicio frică, mult mai liber, că așa o fac bunicii... Of, cum a fost discuția aia! O visam și noaptea. M-ai făcut să văd cu ochii minții o perioadă ce avea să vină și aveam de ales dacă să o trăiesc așa cum mi-ar fi plăcut mie sau cum m-ar fi condiționat țigările... Ce motivație mai puternică?!

Apoi, având asta, sevrajul era o chestiune de depășit. Mi-am schimbat locul de cafea, m-am mutat la măsuța din sufragerie. Nu am mai făcut rebus o vreme. Ronțăiam permanent câte ceva, dar nu în bucătărie. Și la serviciu îmi luam fructe, migdale, sâmburi și semințe de toate felurile. Mi-amintesc ce mult mi s-a părut că dau pe 100 de grame de migdale prima dată, deși un pachet de țigări costă mai mult. Și am râs eu de mine. Foarte ciudată combinație de sentimente aveam când îmi cumpăram țigări, de fiecare dată aceeași: întâi, mă simțeam vinovată că dau mulți bani pe țigări, apoi, mă păcăleam cu gândul Asta fac și eu, nimic altceva! 

Nu ajută prea mult vina, e nevoie de o imagine pozitivă. Când simțeam că nu mai pot, că trebuie să fumez o țigară, numai una, mă gândeam la cât de fericită o să fiu alergând cu nepoții. Am și plâns mult în perioada aia. M-am și îngrășat 5 kilograme. Creierul meu căuta tipare, era obișnuit să ascundă emoțiile. Acum, după aproape 5 ani, respir ușor, nu îmi mai miros mâinile a tutun, nici hainele. Am dat jos surplusul de greutate. Mă simt tânără, am 2 nepoți și unul pe drum și tot mai aștept. Încă lucrez la  o frumoasă, dar și spumoasă relație cu mine însămi, pentru că m-am hotărât să-mi accept toate emoțiile, chiar și cele de revoltă care nu mi-au fost acceptate în copilărie. E greu, dar nu imposibil!  Am câștigat mult mai multe îmbrățișări cu copiii și nepoții mei, timp de trăit, nu de fumat!

Dialogul acesta a fost inspirat de acțiunea de conștientizare a efectelor fumatului decorată de o echipă de oameni curajoși și iubitori de alți oameni. Parte din această echipă este o bună prietenă, un om deosebit, care s-a implicat cu mai mult decât idei frumoase. Este o campanie anti-fumat altfel, pentru că nu judecă, nu pune la colț, nu rușinează, dar ajută fumătorii să vadă cu ochii minții ce ar putea face cu cele 13.8 minute, altceva decât să fumeze o țigară.

Sursa foto aici.

În „parenting” foarte mulţi te învaţă scheme pentru gestionarea conflictelor cu proprii copii, răspunsuri mănuşă pentru orice situaţie, atitudini de adoptat în faţa momentelor dificile. Sunt minunate şi extraordinar de utile. Recomand să fie studiate, practicate şi repetate la greu căci se uită. Dar se întâmplă că, deşi ştii, ca părinte informat, ce ai de facut (de ex. să empatizezi şi să-l ţii în braţe cu blândeţe când vezi că plânge că i s-a stricat jucăria), pur şi simplu nu poţi, întâmpini o mare rezistenţă interioară. Ceva în tine spune: „Nu! e un motiv stupid să plângi.”

Sau să ne imaginăm că puiul tău vrea foarte multă atenţie pentru orice lucru, se ţine după tine şi la baie, face tot felul de prostioare ca să-ţi capteze atenţia. Ştii că are o nevoie de conectare care să-i confere siguranţă, dar ceva din tine se enervează, refuză să îi confere prea mult timp. De ce? Ce se află în spatele acestor rezistenţe care ne opresc din a face ceea ce ştim că este bine pentru copilul nostru?

Relaţia cu copilul tău poate fi grea nu neapărat pentru îngrijirea fizică ce o cere...ci pentru că îţi cere resurse pe care tu nu le-ai primit în copilărie. Şi e greu să scoţi de unde n-ai...sau aparent n-ai. Aparent, pentru că tu de fapt le ai, iar copilul care te-a ales ca părinte mereu va încerca să te împingă la reîntregire (sau la culmea disperării). Îţi va cere mereu ce nu ai, ca să îl dezvolţi în tine, să îl retrezeşti, mai bine zis.

Şi aici apare magia copilului interior. Ca să fiu cât mai clară, mă voi referi la copilul interior ca la copilul care ai fost cândva, cu toate experienţele şi percepţiile copilăriei tale, iar copilul exterior este cel care te-a ales ca părinte în viaţa asta (sau copiii altora cu care ai interacţionat).

Cu timpul, am înţeles că secretul unei relaţii cât mai armonioase cu copilul tău exterior este să ai o relaţie bună cu cel interior. Copilul interior ne inspiră să ne jucăm, să ne bucurăm şi să descoperim lumea împreună cu copilul nostru exterior. Dar tot copilul interior ne poate şi opri de la a face toate aceste lucruri. Interiorul îşi cere mereu drepturile şi se poate pune între tine şi copilul pe care l-ai adus pe lume. Copilul interior îţi poate zice revoltat:

”-Nu te las să te joci prea mult cu fetiţa ta, cu mine nu s-a jucat nimeni cand eram mică.”

„-Nu te las să îl ţii în braţe şi să fii blând cu copilul tău când cade şi se loveşte, pe mine nu m-a mângâiat nimeni când m-am lovit la genunchi, mi-au zis să fiu tare."

„-Nu îl las pe copilul tău să se simtă acceptat când greşeşte, pe mine nu m-a acceptat nimeni când am spart vaza.”

„-Nu îl las să plangă cât are nevoie în braţele tale, pe mine nu m-a ţinut mami sau tati în braţe când plângeam de frică, ba chiar m-au certat şi mi-au zis că exagerez.”

De-a lungul timpului, am ajuns la concluzia intimă că nu există copil pe lumea asta care sa aibă mai multă nevoie de tine ca cel din interiorul sufletului tău. Poate pare exagerat, dar când observi proiecţia fidelă a parinţilor  în copil (cu originalitatea lui de rigoare), parcă ai vrea să nu mai pierzi timpul şi să mergi direct la sursă. Odată ascultat, iubit, acceptat şi vindecat copilul interior, rezistenţa în relaţia cu copilul exterior dispare.

Eu nu sunt mamă, dar asta nu pune capăt experienţelor mele materne, pentru că primul meu copil este copilul interior.  Cu fetiţa mea interioară ma joc, cu ea râd şi mă minunez de gâze, cu ea glumesc şi fac şotii. Pe ea învăţ să o ţin în braţe când plânge, când îi e dor de cei dragi, când se simte singură şi neputincioasă. Astfel, deschid o poartă fermecată spre copiii din viaţa mea şi intru ca un personaj de poveste.

Acest articol este scris de Andreea Runa, un OM cu spirit de copil, care se dedică jocului și conectării cu cei mici autentic și plin, natural și creativ, cu înțelegere și iubire pentru copilăria din ei. Iar copiii îi răspund cu atâta entuziasm, încât ai putea crede că ascunde la spate o baghetă magică. Citește mai multe despre Andreea aici.

Sursă foto aici.

Ei bine, răspunsul poate fi în descoperirea pe care am făcut-o de curând și pe care vreau să o împărtășesc cu tine. Săptămânile minune! The Wonder Weeks este traducerea adaptată după titlul original olandez, Oei, ik groei! (Hei, eu cresc!), al cărții cuplului Frans Plooij și Hetty van de Rijt. Cartea vorbește despre dezvoltarea cognitivă a bebelușilor, care nu este liniară, ea producându-se în salturi. Conform acestei teorii, bebelușii fac, în primii doi ani de viață, 10 salturi în dezvoltarea lor mentală, primele 8 fiind traversate în doar primul an. Iar, când fac un salt, pot deveni confuzi și speriați, emoții care se manifestă în diferite comportamente.

Înainte de a detalia rezultatele cercetării lor, vreau să subliniez calitatea umană și profesională a autorilor, ceea ce este foarte important pentru mine. Aleg să mă las influențată de o teorie sau alta numai dacă ea este enunțată de oameni cu misiune, așa cum îmi place mie să spun, și dacă este argumentată logic și conform unor cercetări amănunțite. Iar Frans Plooij și Hetty van de Rijt m-au convins. După căsătoria lor, în 1971, cei doi soți, amândoi absolvenți de Psihologie educațională, Antropologie și Biologie comportamentală, au plecat în Tanzania și au studiat în Parcul Național Gombe comportamentul cimpanzeilor. Ajunși înapoi în Europa, în 1973, au lucrat în departamentul de cercetare privind dezvoltarea și integrarea comportamentului animalelor al Universității Cambridge, England. Analizând teancurile de date și având experiența observării comportamentului cimpanzeilor în Africa, au ajuns la noțiunea de perioade de regresie, făcând referire la acele perioade mai dificile ale puilor, când aceștia tind să se agațe mult mai mult de mamă. Studiul lor și activitatea de cercetare și observare a puilor de animale s-a întins pe mulți ani, iar, ulterior obținerii titlului de doctor, și-au propus să studieze comportamentul uman și au observat mamele și bebelușii lor. Studiile numeroase au demonstrat că, la fel ca puii de animale, puii de om traversează aceleași perioade dificile în dezvoltarea lor, exact în același mod, având o mai mare nevoie de apropierea și afecțiunea mamei. Convingerile lor, demonstrate riguros ștințific, au prins formă în cartea publicată în anul 1992, Săptămânile minune!

Iar săptămânile minune sunt acelea în care bebelușii fac salturi clare în dezvoltarea lor mentală. Desigur, ei cunosc lumea, descoperă mediul care îi înconjoară și o fac pas cu pas, experimentând situații noi. Acest proces este, pentru un bebeluș - spirit și corp nou, la început, anevoios și greoi. Îl consumă de energie, chiar îl suprasolicită, iar el devine ușor agitat. Poate să fie confuz, speriat, epuizat și asta până deprinde noua capacitate cognitivă. De altfel, cartea vorbește despre cele două stadii care conturează un salt în dezvoltarea mentală a bebelușului:

1. Bebelușul plânge mai mult decât de obicei, este într-o stare proastă, este morocănos, nu are poftă de mâncare, somnul devine întrerupt și agitat, are o nevoie mai mare de a fi ținut în brațe. Pare să fie nefericit.

2. Bebelușul  este binedispus, râde, se joacă, doarme mai bine. A deprins noi abilități și le pune în practică foarte des. Pare să fie fericit.

Ceea ce este perfect normal, explică specialiștii olandezi. La început, bebelușul resimte dificultatea cu care întâmpină noutatea, apoi, imediat ce deprinde noua abilitate, modul în care se raportează la lume este semnificativ îmbunătățit și se echilibrează. Pentru scurt timp, deoarece urmează un alt salt în evoluția lui congnitivă și tot așa, timp de aproape 2 ani.

Dar hai să vedem când care sunt săptămânile minune în care se produc salturi mentale și care este lecția nouă pe care o învață bebelușul în fiecare dintre acestea:

Saltul mental 1 - săptămâna 5 - Senzațiile

Deși bebelușul se naște cu emoții, în această săptămână, poate și un pic mai devreme, el experimentează senzații noi. Devine mult mai atent la ce se întâmplă în jurul lui și mai alert. Analizatorii se dezvoltă și ei, adaptându-se mediului nou de viață, și, cu ajutorul lor, simțurile bebelușului devin mai ascuțite decât erau la naștere. În interiorul lui se produc schimbări de asemenea, se dezvoltă organe interne, metabolismul. Nu senzațiile în sine se schimbă, ci percepția bebelușului asupra lor. Toate acestea sunt factori de stres pentru un nou-născut. Ce poți să faci este să îi vorbeșt calm, cald, să îi cânți, să îi asculți plânsul cu multă dragoste, răbdare și înțelegere a ceea ce este, un pui de om care învață despre lume. Ține-l cât mai aproape de tine, cât cere la sân, ajută-l să se simtă protejat.

Saltul mental 2 - Săptămâna 8,9 - Modelele

Cu analizatori mai dezvoltați, bebelușul începe să își exploateze simțurile din ce în ce mai concentrat. Este un nou salt mental, acesta încercând să creeze și recunoască anumite modele. Și nu este vorba numai despre simțul văzului, ci și cel tactil, kinestezic, auditiv etc. Îl poți surprinde fixând cu privirea fascinat o pată de culoare, un anumit obiect, explorându-și mânuțele și piciorușele, făcând mișcări similare, repetate, sau ascultându-și atent propriile sunete, aceleași mereu. După acest salt, bebelușul reușește să recunoască persoanele și lucrurile noi pentru el. Specialiștii recomandă ca, în această perioadă, părinții să îl ajute cu un model nou, o rutină, de exemplu, a somnului. De mare ajutor este conectarea cu modelul auditiv pe care l-a avut în viața intrauterină. "Sunet alb" al uscătorului de păr țin minte că-l relaxa pe Rareș al meu.

Saltul mental 3 - săptămâna 12 - Tranzițiile fine

Acest salt în dezvoltarea cognitivă a copilului este caracterizat de o atenție sporită asupra a tot ceea ce îl încojoară și o conectare. Este momentul în care el sesizează modificări simple, independente unele de altele din toate registrele simțului (sunet, mișcare, lumină, gust, miros, textură), dar le poate așeza într-un context. Spre exemplu, percepe diferențele de lumină din cameră, ințelege nuanțele de registru din voacea mamei, mișcările îi sunt din ce în ce mai sigure către obiectul fixat cu privirea. De asemenea, unii bebeluși reușesc chair să se întoarcă de pe spate pe burtică. Este ideal ca, în această perioadă de dezvoltare mentală, să îi oferi surse diferite de stimuli, obiecte cât mai colorate și cu material divers și să îl ajuți să ajungă la cele de care este interesat.

Saltul mental 4 - săptămâna 19 - Evenimentele

Un adult nu face niciun efort în a înțelege evenimente simple și previzibile, precum întoarcerea unei mingi aruncate într-un perete, căderea după o aruncare în sus, umezirea unui obiect după interacțiunea cu apa etc, dar bebelușul invață acum despre toate acestea. Deși capabil să sesizeze tranziții fine ale sunetului, mișcarii etc., până acum, nu putea urmări un eveniment pe măsură ce acesta se complica, în sensul că era alcătuit din mai multe secvențe. Între săptămâna 18 și 20 de viață, bebelușul deprinde predictibilitatea evenimentelor pe baza anumitor circumstanțe. Învață să recunoască o cauză și efectul ei: dacă aruncă o jucărie, se așteaptă ca ea să cadă pe jos și mami să i-o dea înapoi.

Saltul mental 5 - săptămâna 26 - Relațiile

Bebelușul începe să realizeze că există legături între obiecte. O mișcare poate produce zgomot, rostogolirea îl poate apropia de obiectele îndepărtate. Pentru că, deși pare o banalitate pentru un adult, un bebeluș acum descoperă relația de distanță dintre el și lucruri sau dintre el și mami. De aceea, dacă mama dispare din raza lui vizuală, el  poate să simtă anxietate, pentru că o percepe ca pe o dintanță foarte mare. De asemenea, descoperă că obiectele pot să fie dedesubt, deasupra, în fața sau în spatele altora, mai aproape sau mai departe. Tocmai pentru că începe să perceapă relația de distanță, poate să adoarmă mult mai greu, dacă nu obișnuiește să doarmă alături de părinți. Specialiștii recomandă jocuri de dispariție scurtă-revenire cu bucurie a părinților. Un joc foarte apreciat de bebeluși este "cucu-bau", pentru că îi confruntă cu teama lor de separare și îi ajută să se împrietenească cu ea.

Saltul mental 6 - săptămâna 37 - Categoriile

Între săptămâna 36 și 40 de viață, bebelușul pornește tot mai serios în cercetare. El explorează, învestighează cu toate simțurile lui, pentru că are nevoie să-și organizeze și categorisească experiențele, toate pentru a înțelege lumea din jurul său. Îl poți surprinde dezasamblând jucării, aruncând obiecte, prinzând cu degețelele scame de pe jos și examinându-le, strivind mâncarea, ascultându-se cum mestecă, scoțând mâncarea afară din guriță. El vrea să găsească similaritățile și diferențele. Acum, practic, dezvoltă primele operații ale gândirii. Este capabil să facă asocieri de genul: banana arată, se simte la mestecat, are cu diferit de spanac, dar este tot mâncare. Este ideal ca, în această perioadă, părinții să nu interzică explorarea în niciun fel, dar să fie mereu în rând cu bebelușul, să îi ofere tot mai diferite obiecte spre analiză, să îi solicite bebelușului aducerea unui obiect sau altul, să facă jocuri de grupare a obiectelor, să îl încurajeze să imite sunete și gesturi.

Saltul mental 7 - săptămâna 46 - Secvențele

Până acum, ai observat, desigur, plăcerea bebelușului tău în a distruge, descompune, dezorganiza, arunca. În această perioadă, el va încerca să reconstruiască, salt mental bazat pe lecția învățată anterior. Acum, el pune obiectele la loc, respectă o anumită ordine, pentru a ajunge la succes. Dezvoltă capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu. Întâi, analizează diferențele de mărime, de exemplu, dintre elementele unui turn, apoi, le pune în ordinea potrivită, de la mare la mic, pentru ca turnul să stea în picioare. Îți împărtășesc și ție, de astă dată, din ce am învățat eu, nu pune tu piesele în locul lui, lasă-l să învețe singur, mecanismele de acum îl vor ajuta la legături logice mai târziu. Are nevoie de saltul acesta mult. Nu-l lăuda pentru rezultatul lui, ci pentru efort, pentru cum a reușit asociind culorile, potrivind mărimile, pentru cât de fericit și implicat a fost construind.

Saltul mental 8 - Săptămâna 55 - Programele

Pe măsură ce se apropie de prima lui aniversare, copilul va putea gândi mult mai complex. Dacă, în etapa anterioară, a învățat să compună pe baza unor secvențe, acum reușește să înțeleagă că o secvență o urmează pe cealaltă și ce este în puterea lui să facă pentru a obține ceva. Conceptul de program este foarte abstract, dar se referă aici la legătura dintre experiențe, de tipul dacă-atunci. Copilul devine conștient că o secvență așteptată depinde de cea anterioară, una anume, în loc să se repete de fiecare dată. Această nouă aptitudine îl poate și speria, mai ales dacă depriderea ei coincide cu întoarcerea mamei la serviciu. Iar anxietatea de separare poate să îi afecteze somnul.

Saltul mental 9 - Săptămâna 64 - Principiile

Pentru prima dată, copilul tău reușește să schimbe programele. Se joacă mult cu ele și învață ce înseamnă o consecință a acțiunilor lui, sau ale celorlalți. Îl poți observa încercând să convingă pe cineva să facă ceva pentru el, negociind, imitând pe ceilalți. Este momentul în care părinții încep să-i vadă pe cei mici ca pe niște mici manipulatori, șmecheri, teatrali, când ei, de fapt, se bucură de legături neuronale noi. Iar comportamentul este unul mimetic, nu face decât să imite comportamente pe care le observă în jurul lui. Poate să facă și jocuri de rol, să acționeze astfel încât ceilalți să râdă, să experimemteze nu-ul și da-ul. Este determinat să facă lucruri cot la cot cu adulții, vrea să ajute la curățenie. Este perioada în care începe să achiziționeze principiile. Cochetează cu cooperarea, prietenia, corectitudinea, dreptatea, începe să se revolte când simte că ceva nu i se potrivește. Înțelege, dacă i se explică, reguli simple. De exemplu, că un puzzle se construiește mai ușor dacă se pornește de la piese de capăt.

Saltul mental 10 - Săptămâna 75 - Sistemele

În această perioadă, mai exact în jurul vârstei de 17 luni, copilul este capabil să perceapă și să "mânuiască" sistemele. Devine mult mai bun prieten cu principiile și își schimbă acțiunile în funcție de ceea ce simte. Și simte din ce în ce mai conștient, atât cât putem să vorbim de conștiență și conștiință la această vârstă. Începe să înțețeagă că poate să aleagă cum vrea să fie: răbdător, grijuliu, afectuos, recunoscător, drept, prietenos sau inversul lor. Piticul face diferența dintre sisteme, casa lui și casa bunicilor, spațiul lui și spațiul prietenului de joacă. Acum este momentul în care ești dator să schimbi la tine un comportament pe care nu vrei să-l lași moștenire copilului tău, pentru că cei mici învață din experiențe mai mult decât din cuvinte. Vrei să-l înveți să spună mulțumesc? Mulțumește tu pentru orice gest și convoacă și pe ceilalți membri ai familiei să intre în joc.

Frans Plooij și Hetty van de Rijt menționează că aceste săptămâni minune, în care se produc salturi în dezvoltarea creierului, variază de la un copil la celălalt cu o săptămână sau două înainte sau în urma schemei idicate. În calcularea acestora este recomandat să se țină cont de data probabilă a nașterii, nu de cea la care s-a născut bebelușul.

Săptămânile în care se produce un nou salt mental se mai numesc și săptămâni de regresie, pentru că, micuțul, confuz și chiar speriat, neputincios inițial, se întoarce la vechile achiziții și le repetă pe acestea. Părinții pot să o considere pe fiecare în parte o săptămână în care bebelușul, în loc să evolueze, regresează. În plus, este și ușor iritat, agitat, neliniștit, morocănos, mofturos la mâncare, se agață mai mult de mamă, are nevoie mai mare de atenție, plânge mai mult, doarme mai puțin și întrerupt. Dar este numai începutul saltului. Îndată ce reușește să stăpânească noua abilitate, copilul își revine, zâmbește, doarme bine, mănâncă mai cu poftă, este binedispus și exersează cu bucurie noua achiziție mentală.

Ce sfat îți pot da eu, în calitate de mamă care a trecut de această etapă în dezvoltarea puiului ei, este să îi asculți plânsul, cu toată dragostea și răbdarea, rostind cuvinte blând și cald, de înțelegere a dificultății pe care o resimte și să te oferi fără teamă că-l poți răsfăța prea mult. Bebelușul tău are nevoie de tine, atât să ai în minte! Pe tine te are, doar ție îți poate cere ajutorul, tu ești legătura lui cu lumea nouă pentru el. Și, pentru că nu poate să vorbească, apasă butonul roșu, singurul pe care îl are la îndemână, plânsul.

Ce n-am știut eu atunci, dar am învățat după, este că plânsul nu înseamnă manifestarea sau prelungirea suferinței, ci vindecarea ei. Neștiind asta, făceam ce îmi stătea în putință să îi schimb starea, să nu plângă. Dar am recuperat. Acum, consider plânsul ascultat unul dintre cele mai minunate instrumente naturale, una dintre comorile care zac în fiecare dintre noi. Plânsul scade nivelul de hormoni de stres și vindecă. Citește cum poți să-ți ajuți bebelușul să se elibereze de stres în articolul Bebelușii au nevoie să plângă! Cum îi ajutăm să se elibereze.

Sursa foto aici.

Surse pentru articol:

http://www.pctweb.org/lead/frans.html

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Wonder_Weeks

http://www.thewonderweeks.com/the-mental-leaps-and-wonder-weeks/

http://www.babysleepsite.com/baby-sleep-patterns/wonder-weeks-chart-baby-toddler-sleep/

http://www.thewonderweeks.com/wonder-weeks-due-date-vs-birthdate/ 

Dragii mei elevi de clasa a VIII-a,

După un examen greu, întotdeauna greu la anii voştri, vreau să vă spun, în calitate de dirigintă şi profesoară, o poveste.

Acum ... câţiva ani în urmă ... o elevă de vârsta voastră a dat examen de clasa a VIII-a (se numea „admitere” atunci) şi a luat 5 la mate. Drept urmare, a fost catalogată „proastă” şi a ajuns la „liceul din vale”, ruşinea urbei. De la matricolă la pantofi, a ajuns de râsul tuturor: vecini, prieteni, rude... Era ”din vale”, din „locul de ruşine”, nu luase 10 la mate şi nici la română. Notele bune luate după aceea nu au mai contat, nici premiile la olimpiadă sau concursuri ...Eleva aceea a muncit din greu pentru admiterea la facultate. Îşi dorea să devină profesoară... naivităţi din vremuri comuniste...!

Anii au trecut, lumea a uitat... şi rudele, şi vecinii, şi „prietenii”... Eleva aceea a devenit profesoară. Eleva aceea sunt eu.

Dragii mei copii, nu sunteţi conturaţi de note! Ştiu foarte bine că unora v-a fost foarte frică. Este firesc. Dar visul vostru nu se opreşte aici. Aţi luat note mici? Continuaţi să lucraţi la voi! Mai aveţi de construit şi de înţeles lucruri. Gândiţi-vă la visele voastre. Poate că aceste vise nu includ nota de la mate sau română.

Eu sper ca voi să vă înţelegeţi rolul în această lume, mesajul, iubirea. Mi-ar plăcea ca, peste ani, să vă mai amintiţi de acel 10 de Crăciun şi de 1 Iunie, pe care eu vi le dăruiam în memoria unei fetiţe care a crezut mult prea tare în note, atât de tare, încât a preferat să moară pentru ele.

Vă rog să deveniţi oameni buni, iubitori, frumoşi sufleteşte. Notele nu sunt definiţia voastră. Peste ani, vreau să vă văd, fără şcoală şi note, fericiţi cu visele voastre ... chiar naive ... este OK.

Vă iubesc, vă respect şi vă îmbrăţişez pe toţi, fie cu 10, fie fără,

Diriga şi „profa”.

Este postarea pe facebook a doamnei profesor Angela Elena Soare, din data de 2 iulie 2016. Este mai mult decât o scrisoare deschisă pentru elevii ei, este un crez, după o călătorie prin viață a unui OM. Om chemat să inspire, să învețe, să coloreze viu și cald spiritul năvalnic al copiilor, să îi îndrepte spre ceea ce fac cu pasiune, pentru ei, nu pentru notă, nu pentru ceilalți. Asta numesc eu dascăl! De astfel de oameni are nevoie învățământul românesc pentru a naște oameni de succes. De astfel de oameni au nevoie oamenii noștri mici pentru a prinde aripi!

Mulțumesc, doamna profesoară, pentru că mi-ați redat speranța. M-ați emoționat până la lacrimi, dar lacrimi de fericire! Copiii care v-au avut și or să vă mai aibă sunt norocoși. Sunteți un exemplu pentru ei și cea mai importantă carte deschisă lor. Sper ca mesajul dumneavoastră să ajungă la toți copiii, și la părinții lor, la toți elevii, și la profesori lor.

Cu apreciere și recunoștință, o mamă implicată!

Robert Rosenthal a demonstrat cum copiii răspund așteptărilor noastre ca o oglindă. Dacă vrem să ne răspundă cu creștere, este nevoie ca, mai întâi, noi să avem așteptări pozitive, de creștere de la ei. Și a publicat, pentru prima dată, în anul 1968, rezultatul unor cercetări amănunțite în relația profesor-elev: cu cât așteptările dascălilor sunt mai bune, cu atât performanțele elevilor cresc. Psihologul și echipa sa au realizat că au descoperit un efect puternic și l-au numit efectul Pygmalion.

Întâi de toate, ce este efectul Pygmalion? Este împlinirea unei așteptări, un fel de autoprofeție împlinită. Oamenii vor tinde să se comporte în raport cu noi așa cum îi vedem noi. Iar numele este al personajului dintr-o poveste mitologică spusă de poetul roman Ovidiu în a zecea carte a Metamorfozelor sale. Pygmalion era un sculptor cipriot care s-a îndrăgostit de propria operă, o sculptură în fildeș a unei femei. El, indrăgostit peste măsură, s-a rugat la Venus (Afrodita), zeița frumuseții și a dragostei, și aceasta a dat viață statuii. Motivul a fost preluat mai târziu de mulți dintre oamenii de artă. Una dintre cele mai cunoscute opere în care este preluat motivul Pygmalion este Pinocchio.

Experimentul Rosenthal a avut în centru o serie de elevi și profesorii lor. Ipotezele cercetării au fost:

• profesorii au anumite așteptări de la elevii lor
• elevii răspund la așteptările profesorilor
• performanțele școlare sunt înfluențate de aceste așteptări

Mergând pe aceste ipoteze, Rosenthal a oferit informații false profesorilor referitor la potențialul intelectual al anumitor elevi, vrând să demonsteze că profesorii au un efect de tip Pygmalion asupra lor.

Copiilor li s-a dat un test standard de inteligență. După ce a evaluat rezultatele, Rosenthal a ales la întâmplare cinci elevi din fiecare clasă, neținând cont de IQ-ul lor, și i-a numit profesorilor lor pe aceștia ca find "bloomers", copii cu potențial mult mai mare decât al colegilor lor. Deși neadevărate, aceste aprecieri au determinat profesorii să aibă alte așteptări de la elevii numiți și atitudinea și comportamentul lor vizavi de ei s-a îmbunătățit brusc.

Experimentul a relevat și direcțiile în care s-au produs modificările de comportament al profesorilor în relația cu acei elevi evidențiați ca fiind "sprinteri" și cum anume s-au manifestat așteptările pozitive:

1. Profesorii acționau mai cald și mai apropiat în intersectarea lor cu elevii față de care aveau așteptări mai înalte.

2. Profesorii foloseau aprecierile laudative în cazul acestora mai mult decât în raportul lor cu ceilalți elevi.

3. Profesorii predau mai multe înformații și le ofereau copiilor evidențiați de Rosenthal mai mult material dificil pentru studiu.

4. Profesorii îi implicau pe aceștia mai mult în timpul orelor de curs și feedback-ul lor era mult mai detaliat.

Rezultatul? Ipotezele s-au confirmat. La finele perioadei de cercetare, copiii indicați de Rosenthal ca având un IQ superior și un mare potențial de creștere au avut performanțe școlare mai mari decât chiar ale acelor elevi cu rezultat mare la testul de inteligență de la începutul cercetării, dar care nu fuseseră evidențiati profesorilor.

"Profesorii par să-i înveţe mai multe şi cu mai multă căldură pe elevii de la care au aşteptări favorabile.", concluzionează Rosenthal.

Se pare că dascălii se comportă diferit cu elevii, în funcție de așteptările pe care le au de la ei. Dacă așteptarea este una pozitivă, copiii răspund cu performanțe școlare mari. Dacă așteptarea este una negativă, copiii o simt, o văd și o aud în comportamentul profesorilor și o internalizează. Aceasta se autoîmplinește, din păcate, iar elevul ajunge să rămână în urmă. Este cazul profesorilor care merg pe mustrări, care pedepsesc, rușinează, îi caracterizează pe elevi și le pune o etichetă în funcție de rezultatul unui simplu test, care pun semnul egal între notă și valoarea copilului.

Pe mine convingerea că nasc în copilul meu un efect de tip Pygmalion m-a ajutat enorm. Atunci, am început să mă împrietenesc cu propriile mele frici, am început să conștientizez că vin în relația mea cu el cu prejudecăți, filtre personale, emoții din experiențe vechi, ale mele, fără nicio legătură cu el. De când am început să proiectez în copilul meu, în mod autentic și plin, creștere, de când am început să mă aștept la realizări din partea lui, s-au întâmplat minuni. Pun masa cu așteptarea sinceră că lui o să-i placă ce am pregătit de mâncare, îi dau o sarcină cu așteptarea că el o va îndeplini cu drag, îl privesc cu gândul că va înflori! Și el chiar înflorește cu fiecare zi!

Sursa foto aici.

Am mai povestit eu despre viteza cu care reacționăm când o experiență prezentă ne amintește de ceva ce am trăit demult, dar o mai spun o dată. E așa: experiență trăită - emoție - gând - comportament. Cozonacii aburinzi ai bunicii, a căror aromă trecea prin broasca masivă a celor două uși mici de lemn și ne trezea cu noaptea-n cap în ajunul Paștilor sau al Crăciunului, prăjitura cu vișine dulce-acrișoară a mamei mele, pâinea caldă pe care ne-o rupea mama cu ștergarul imediat ce o scotea din cuptor, bucuria cu care lingeam castronul în care prepara checul, ca să ne potolim pofta cu care așteptam să fie gata. Îmmm, fursecurile, sărățelele cu brânză rasă, mirosul cornulețelor cu rahat care îi aducea la ușa noastră și pe prietenii din cartier, prăjitura cu mere, dulce și aromată. Toate acestea sunt momente din copilărie care trezesc în mine emoții din cele mai calde. Și gustul era delicios, nu zic, dar știi?! Eram cu bunica, eram cu mama, era bucuria aia pură de copil care primea dragostea pe farfurie aproape o jumătate de zi.

Iar dacă ți-e și foame... Dar hai să-ți povestesc cum a fost. Miercuri, am fost cu treabă prin București. Am plecat de acasă în zori, n-am avut timp nici să iau micul dejun. Două guri de cafea, atât. Am străbătut capitala într-un trafic infernal. Înainte de ultima întâlnire, stabilită la orele 16.00, deși nemâncată, eram încă zen. Mă ajuta mult gândul că  aveam să mă întâlnesc cu o bună prietenă la un restaurant după. Dar, știi cum e, una e ce-ți propui, alta e ce-ți oferă universul. Era trecut bine de 18.00 când am sunat-o pe prietena mea să o rog să mă ierte că nu mai pot zăbovi în București și să-mi recomande ceva de mâncat rapid, eventual în mașină, în zonă, undeva prin Tineretului.

Așa am ajuns la Brutărești. Când am intrat, tot mecanismul de care ți-am povestit la început s-a pus în funcțiune. Pâinea caldă, cozonacul plin cu de toate tăiat felii fix sub ochii mei, plăcinta dobrogeană cu muuultă brânză, checul lor umplut cu cremă în mai multe straturi, prăjitura cu vișine, sărățele, amandinele, eclerele, pișcoturile. Și oamenii de la Brutărești îmi ofereau să gust din toate. Pur și simplu, n-aveam cum să renunț la ceva, toate semănau cu cele ale copilăriei mele, fiecare prăjitură cu formă și aspect unic, fără să fie perfect modelate, fiecare pâine cu personalitatea ei, așa cum i-a ieșit brutarului, că n-au mașini. Brutăreștii m-au invitat să văd cum fac ei pâinea cu mâinile, cum prepară maiaua, cum stă pâinea la dospit. Puteau să nu mă invite, pentru că la ei totul e la vedere.

Mă grăbeam să ajung la Constanța, dar nu mă puteam dezlipi de Brutărești. N-am știut până atunci cât tânjea sufletul meu după gustul cu sănătate și aromele din perioada aia de libertate, de țineri în brațe necerute, de râs fără un motiv anume, de bucurie plină, de joacă din zori și până-n seară, când mama era tânără și eu eram copilul ei mic... Mi-era dor și nu știam!

M-au ivitat să iau loc la masa oaspeților, m-au servit cu o limonadă și am stat de vorbă. Atunci, am aflat ca și-au propus să dezvolte în România un business 100% românesc, cu întoarcere la tradiție, manufactură, natural, sănătate, sârguință, grijă și respect pentru oameni, virtuți pe care vor să le reînvie prin gustul și aromele de odinioară. Bunicile noastre n-aveau în bucătăria lor aditivi și amelioratori. Nici ei n-au. Ne îndulceau în funcție de ce îngrediente avea cămara, de ce fructe rodeau copacii. Așa și Brutăreștii.

Și n-am avut parte de un tratament preferențial. N-au știut că pot să povestesc multor oameni despre ei decât la sfârșit, când i-am rugat să facem o poză cu care să fac dovada că există un asemenea loc și eu m-am bucurat de el. Acum, Jurnalul unei mame și Brutărești sunt buni prieteni.

Și-ți zic: Dacă ești unul dintre aceia care caută gustul copilăriei și sănătatea pâinii frământată cu mâinile și dospită cu maia a bunicii, du-te la Brutărești, pe strada Constantin Rădulescu Motru, nr. 16, București! Dar să nu mergi când ți-e foame, că iese dezmăț culinar!

O cunoștință, educatoare, citind articolul meu, a conștientizat că se confruntă foarte des cu pâra la grădiniță și, de multe ori, se simte copleșită. Aude, poate, și de zeci de ori într-o zi, 'Doamnaa, A. mi-a luat foaia!', 'Doamnaa, M. a vorbit urât.', 'Doamnaa, T. nu mă lasă în pace!', 'Doamnaa I. m-a udat!'. Și nu știe ce să mai facă. Obișnuiește să le spună că, dacă vor să pârască un coleg, ea nu este dispusă să asculte. Ba chiar mi-a mărturisit că a ajuns să ignore astfel de plângeri. Nu a privit niciodată situația din perspectiva pe care am prezentat-o eu. Știa că nu este bine să încurajeze pâra, dar nu avea instrumentele necesare să ofere ajutor copilului care venea la ea cu un denunț.

Mi-am zis 'Nimic nu e întâmplător!' și mi-am propus să scriu un articol documentat despre pâră, care să-i ajute pe adulți să interacționeze cu micuții înspre binele lor. Copiii pârăsc pentru că au nevoie de ajutorul unui adult. Hai să vedem cum recomandă un specialist să îl oferim. Principalele sfaturi aparțin unui expert în educație, certificat pe probleme sociale, de comportament, emoționale, Mary Beth Hewitt.

În primul rând, nu ignorăm NICIODATĂ o plângere a unui copil, pentru că în spatele ei se poate ascunde o suferință provocată de bullying, iar plângerea este cât se poate de legitimă.

Dar, în general, la vârste mici, vorbim despre pâră și copiii care vin cu un astfel de denunț trebuie ajutați să-și îndrepte observația asupra lor. Doar atât. Vor învăța să-și gestioneze sentimentele, să încerce să rezolve singuri o situație și să-și împlinească nevoile într-un mod sănătos. Vor reuși toate acestea când interpretăm denunțul lor, punctând motivația care a stat la baza plângerii. Principalele motivații pentru pâră sunt:

Vreau să știu dacă s-au schimbat regulile.

Vreau să întorc atenția adultului de la ce am făcut eu greșit, aruncând vina pe celălalt.

Vreau să-l bag în bucluc.

Am nevoie de atenție.

S-au schimbat regulile? Copiii au nevoie de reguli și limite. Acestea îi ajută să se simtă protejați, într-un fel de cerc al încrederii. Copiii se luptă cu regulile atunci când nu le-au agreat ei, când nu le-au fost explicate pe înțelesul lor, când simt că le sunt impuse. În rest, respectarea unei reguli este o sarcină de îndeplinit pentru un copil și o face cu conștiinciozitate, iar nerespectarea ei de către un coleg poate crea confuzie.

'- Mihai are o figurină în buzunar.

- Mă întrebi dacă regula s-a schimbat și avem voie cu jucării în grădiniță. Nu, nu s-a schimbat nimic. Mihai alege să păstreze figurina, ceea ce înseamnă că alege să suporte consecința pe care am agreat-o toți.'

'- Mihai scrie cu pixul, nu cu creionul.

- Vrei să știi dacă este în regulă ca și tu să scrii cu pixul? Da, este în regulă. Astăzi, am făcut o excepție și am spus, mai devreme, colegilor tăi că pot să aleagă între pix și creion.'

Specialistul încurajează un răspuns al adultului care să îi determine pe copii să întrebe în loc să facă un denunț.

Vreau să întorc atenția adultului de la ce am făcut eu greșit, aruncând vina pe celălalt. Acesta este un mecanism de apărare foarte obișnuit pentru copiii care au fost acuzați, rușinați, criticați, pedepsiți, etichetați când au făcut o greșeală. Emoția provocată de instrumentele de pedeapsă este atât de puternică, încât copiii fac tot posibilul să nu o retrăiască. Și cel mai la îndemână le este să nu fie ei vinovați.

'- Mihai a stricat mașinuța.

- Observ că mașinuța nu mai merge. Te supără foarte tare că nu mai ai cu ce să te joci?

- Nu, dar nu eu am stricat-o. Mihai a făcut asta.

-  Eu îl voi ajuta pe cel care a stricat-o să o repare.

- Eu am stricat-o.

- Cumva ți-era teamă că vei fi certat și ai ales să dai vina pe altcineva?

- Da.

- Ți-a trebuit mult curaj să recunoști greșeala. Hai să încercăm să reparăm mașinuța!'

Vreau să-l bag în bucluc. Poate că una dintre cele mai greu de gestionat emoții este furia. Aceasta este una foarte puternică și blochează imediat legătura cu cortexul prefrontal, care fiind conectat, ar gestiona rațional experiența. Furia, în astfel de situații, ascunde frustrare, gelozie, complexe, sentimentul copilului că nu merită, o stimă de sine afectată.

'- Mihai l-a împins pe Darius!

- Darius s-a lovit? Este afectat în vreun fel?

- Nu, dar Mihai a făcut ceva urât, l-a împins.

- Mihai a făcut asta intenționat?

- Nu, ne jucăm de-a hoții și polițiștii.

- Observ că ești furios pe Mihai, te-a deranjat ce a făcut. Ai vorbit cu el despre asta?'

În general, copiilor care au astfel de motivații nu li se citește pe față empatia cu "victima", ei vor doar ca cel care a greșit să fie pedepsit. În această situație, funcționează foarte bine să concentrăm toată atenția pe schimbarea perspectivei: 'Dacă cineva ar fi furios pe ceva ce ai făcut tu, cum ai prefera ca el să rezolve situația, lovindu-te sau țipând la tine, mergând să te pârască educatoarei? Sau ai prefera să vină la tine direct și să-ți spună ce simte?'

Lui Rareș al meu îi place foarte mult maxima 'Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!' și o pune tot mai des în practică.

Am nevoie de atenție. Cea mai frecventă dintre motivațiile pentru care copiii pârăsc este o nevoie crescută de atenție. Atenția adultului este una dintre nevoile fundamentale ale copilului pentru a simți o stare de bine. Copilul vrea să fie văzut, se simte în siguranță să fie centrul universului părinților lui. Atenție este și când copilul face ceva greșit și părintele se oprește din orice întreprinde în momentul acela și se ocupă de el. La fel, la grădiniță. Dacă la denunțul, 'Mihai nu mă lasă în pace!', educatoarea răspunde 'Mihai, las-o în pace pe Maria!', Maria se simte validată în nevoia ei de atenție, dar nu primește un ajutor real. Prin răspunsul superficial al educatoarei, i se transmite Mariei că are nevoie de ajutor, că nu se poate descurca singură, că este fragilă și de neatins, că celălalt este de vină, că altcineva are soluția pentru ce i se întâmplă. Iar pârâtul primește din start eticheta de "agresor".

Răspunsul educatoarei este ideal să o învețe pe Maria să vorbească despre ea, despre ce simte ea în raport cu comportamentul lui Mihai și dacă o afectează într-un fel sau altul și pe Mihai că este în regulă să-i vorbească Mariei despre ce simte el.

"Datoria noastră este să creștem copii capabili. Pentru asta, este necesar să-i ajutăm să devină responsabili în legătură cu problema lor. Ori, 99% din problemă este emoțională - fie se simt furioși, fie dați la o parte -, iar părinții îi pot ajuta să o rezolve îndrumându-i să vorbească despre sentimentele lor." (Bill Corbett, fondatorul organizației Copiii Cooperanți și dezvoltatorul cursului de parenting Dragoste, Limite și Lectii)

Când a venit propunerea Nutricia, am simțit o ușoară emoție. Era în sufletul meu bucurie, entuziasm. Doar aveam să prepar o rețetă sănătoasă cu cerealele Aptamil, cu experiența unei mame care a bifat diversificarea. Dar mai încolțea ceva. N-am știut de unde vine acel ceva, inițial. L-am pus pe seama faptului că eu nu am mai făcut o rețetă pentru un bebeluș de 5 ani și. Dar nu, era vorba despre emoția care îmbrăca starea mea din perioada diversificării, a unei mame începătoare, aflată permanent în criză de timp, alergată mai ceva ca la maraton, pusă pe hrănit copilul după carte, cu multe întrebări și puține răspunsuri, care a reușit să transforme masa copilului într-un stres. Mi-am dat seama abia în timp ce preparam rețeta pe care am să ți-o împărtășesc și ție. Acum, am fost atât de relaxată! Așa să fii și tu.

L-am convocat și pe ajutorul meu de preț, Rareș, care, când a auzit că facem o rețetă  pentru bebeluși, a cam strâmbat din nas. Eu nu mai sunt bebeluș demult și n-o să gust, să știi. Te ajut, că ți-am promis, dar să nu cumva să-mi ceri să și mănânc!, mi-a zis. Atunci, am hotărât să improvizez și ce a ieșit o să te încânte cu siguranță dacă ai și un copil trecut de bebelușeală.

O super gustare pentru bibici cu cerealele Aptamil și fructe proaspete de sezon, pe care am transformat-o în super înghețată pentru cei mici. Ca printr-o magie!

Am ales pentru rețeta noastră, din cele 5 sortimente de cereale Aptamil, varianta 7 Cereale cu Pronutravi2, recomandată bebelușilor după vârsta de 6 luni. Apropo, știai că cerealele Aptamil nu au zahar adaugat, ci doar zaharuri prezente in mod natural in cereale?  Și sunt bogate în Fier, Iod, vitamina C și vitamina D, elemente ce contribuie la funcționarea normală a sistemului imunitar și la dezvoltarea armonioasă a creierului bebelușului, alături de dragostea ta necondiționată.

Gustarea se pregătește foarte rapid, mai ales dacă o vei prepara cu lapte matern, și este sănătoasă și gustoasă. Eu am ales să folosesc lapte de caju, nouă ne place mult. Și am să vă spun mai jos și cum îl preparăm. 

Ingrediente pentru gustarea de bibici cu cereale și fructe:

• 2 lingurițe de cereale Aptamil 7 Cereale
• 100 ml. lapte de caju (sau lapte matern, sau lapte formulă)
• 1 banană
• 6-7 căpșune mari foarte coapte/ 6-7 linguri cu vârf ce cireșe cărora le-am scos sâmburii în prealabil (Noi am făcut ambele rețete: una cu căpșune, alta cu cireșe)
• 1 linguriță ulei de cocos încălzit la aburi

Am introdus totul în blender și ne-am bucurat, apoi, de o gustare cu gust proaspăt de fructe, dulce fără pic de zahăr adăugat și foarte sănătoasă. Rareș n-a rezistat și a gustat și el. Nu știa dacă să confirme savoarea sau să se mențină anti mâncare de bebeluși. A luat și a doua linguriță, ca să poată să-și facă o părere, l-a servit și pe tati.

Vreau să menționez că fiecare copil mănâncă în ritmul lui propriu și se dezvoltă în același ritm. De aceea, cantitățile te rog să le reglezi tu după nevoile copilului tău, nu invers.

Laptele de caju l-am preparat înainte din:

• 130 g de caju crud, ținut în apă plată cel puțin 3 ore pentru hidratare
• 600 ml apă plată
• 4 curmale, ținute și ele la hidratat în prealabil
• un praf de scorțișoară
• un praf de vanilie pudră
• un praf de sare

Am introdus în blender ingredientele cu un sfert din cantitatea de apă și am blenduit până s-a transformat într-o cremă fină, apoi, am adăugat restul de apă și am blenduit din nou. Și gata! Am obținut un litru de lapte delicios din caju crud.

Acum, să vorbim despre surpriza pentru cei mici. Înghețată! Îmmm, a ieșit o înghețată de vis! Bine, noi nici nu ne-am limitat, am dat curs și preferințelor pentru ciocolată, dar o ciocolată sănătoasă și foarte aromată. Am adăugat îngrediente permise copiilor mici, dar mai mari de 1 an.

Înghețată de căpșune sau de cireșe:

• 2 lingurițe de cereale Aptamil 7 Cereale
• 100 ml lapte de caju
• 1 banană foarte coaptă (din aceea galbenă cu pete maronii), tăiată în bucățele și congelată
• 2-3 lingurițe de miere (sau mai multă miere, în funcție de preferințe)
• 8-9 căpșune mari sau 8-9 linguri de cireșe fără sâmburi, scoase de la congelator și ele
• 2-3 lingurițe de smântână pentru friscă (opțional, pentru o înghețată mai cremoasă)

Am introdus totul în blender și am blenderuit până ce s-a transformat într-o cremă spumoasă. Am pus compoziția în formele noastre drăguțe din silicon și le-am introdus în congelator. După cum vezi în imagini, am umplut până la jumătate formele de silicon. Noi am ales cantitatea aceasta pentru că n-am rezistat să nu facem o înghețată combinată cu ciocolată și cu muuuultă aromă.

Înghețată de ciocolată cu mentă sau busuioc

• 2 lingurițe de cereale Aptamil
• 150 ml lapte de caju
• 1 banană bine copată, tăiată în bucățele și congelată
• 4 lingurițe cu vârf de Karob (pudră de roșcove). Karobul înlocuiește cu succes pudra de cacao în alimentația copiilor, având un indice glicemic mult mai scăzut, calorii puține și mulți antioxidanți. Pe lângă asta, vitamine și minerale. Are un gust ușor diferit de cel al pudrei de cacao ar fi ideal să obișnuiești copilul de mic cu acest înlocuitor sănătos al pudrei de cacao.
• 3-4 lingurițe de miere (după preferințe)
• 1-2 lingurițe zeamă de lămâie
• frunze de busuioc proaspăt sau frunze de mentă proaspătă (noi am pus multe și bine am făcut). N-am încercat varianta combinată, dar aștept păreri de la tine, dacă încerci tu.
• 3 lingurițe de smântănă pentru friscă (opțional)

Le-am blenderuit pe toate până ce am obținut o cremă foarte fină. Am tot gustat între timp și am mai adăugat miere sau frunze de busuioc ori mentă. Apoi, am scos de la congelator înghețata de fructe și am completat jumătățile celor 12 forme de silicon (6 de inghețată cu căpșune, 6 de înghețată cu cireșe) cu înghețată de ciocolată, jumătate cu mentă, jumătate cu busuioc.

Așa am obținut un desert de vară, gustos, foarte sănătos, un curcubeu de arome!

Mulțumesc, Nutricia, pentru că m-ai provocat să mă întorc la perioada bebelușeniei și am reușit să transform starea de stres (pe alocuri, de panică), care mă bântuia în relația cu alimentația bebelușului meu, într-o veselie!

Acest articol este sponsorizat.

De acest gând au nevoie și copiii din partea celor care îi îngrijesc. Mereu pozitiv și mereu optimist. Au nevoie de cineva care să se uite la ei, încă niște semințe, cu siguranța că vor înflori. De asta, de lumină și de apă au nevoie. Și ei vor începe să înflorească!

Acesta este crezul meu. A fost un mare Uau! când am citit că perspectiva mea, în calitate de mamă implicată, este și convingerea argumentată a unui specialist. Mary Beth Hewitt este expert în probleme de educație și coordonatotul programului Choices, dezvoltat pentru Wayne-Finger Lakes BOCES in Newark, New York. Programul este adresat dascălilor și tuturor celor care doresc să interacționeze eficient cu elevii cu probleme sociale, emoționale și de comportament.

Mary Beth Hewitt vorbește, în articolul pe care l-am citit și recitit de câteva ori, cu atâta bucurie, speranță și entuziasm, încât am hotărât să îl traduc, despre necesitatea perspectivei pozitive în modelarea comportamentelor copiilor. Mi-ar plăcea să știu că va ajunge sub ochii tuturor dascălilor, dar și ai părinților, pentru că ei sunt primii dascăli ai copiilor lor. Iată ce spune ea:

"De ce unii dintre dascăli reușesc în relația cu toți elevii și alții ajung să renunțe, pe parcurs, la unii dintre ei? Eu am convingerea că cei cu reușite se concentrează pe ceea ce face bine copilul, având o perspectivă optimistă. Acești educatori văd dincolo de problemă, concentrându-se pe soluție.

De multe ori, în timpul unei consultații, educatorii pot să-mi spună absolut tot ce face greșit un copil:

'NICIODATĂ, nu stă cuminte în scaun!'

'Vorbește MEREU!'

'Nu-și îndeplinește NICIODATĂ sarcinile!'

Și, când întreb ce face bine copilul, se blochează. La fel, când îi întreb pe adulți ce nu îi place copilului să facă, răspunsul vine imediat: 'Nu este interesat de citit, de premii' etc. Iar, când le cer să-mi spună ce îi place copilului să facă, mă lovește aceeași grimasă blocată.

Nu mă înțelege greșit, și eu, la rândul meu, am purtat discuții cu consultanți în educație și le vorbeam și eu despre problemele de comportament ale elevilor mei. Este atât de la îndemână să vorbim despre probleme, pentru că ele sunt atât de evidente. Doar știți, roata care scârțâie mai tare este unsă cu ulei prima. Hai să recunoaștem, vezi imediat când un copil are o problemă de comportament. De asemenea, știi ce nu-i place unui copil pentru că acesta îți spune sau face remarci din care îți dai seama: 'Nu mă interesează!' sau 'Asta e o prostie!'

Deși, într-un fel, este de ajutor să aflăm ce nu poate sau nu-i place să facă unui copil, să ne concentrăm atenția pe asta nu-l ajută câtuși de puțin. Putem să alegem. Ori rămânem blocați pe problemă, ori ne gândim la soluție. Să vorbim despre ce nu poate sau nu-i place unui copil nu ne ajută deloc să aflăm ce poate sau ce îi place să facă. Nici măcar un obiect nu se repară doar privindu-l și dacă ne plângem că s-a spart și nu mai are valoare.

Imaginează-ți că lucrezi cu un individ care întâmpină mari greutăți fizice, sau în a vorbi, a-și mișca membrele, chiar în a se deplasa. În condițiile acestea, stai în fața unui consultant și îi spui: 'Nu știu ce să mă mai fac cu el. Nu-și îndeplinește NICIODATĂ sarcinile. Îmi întrerupe MEREU orele.'

Ți se pare ridicol, nu? Ce mi se pare mie cu totul interesant este că oamenii, atunci când interacționează cu persoane cu dizabilități, își mută automat atenția de la ce nu pot să facă pe ce pot să facă aceștia. O persoană cu paralizie cerebrală n-ar putea să vorbească, sau să-și coordoneze brațele, dar poate că ar putea să urmărească cu privirea. Ei bine, în situația aceasta, se dezvoltă un program care să o ajute în comunicare, bazându-se pe mișcările ochilor. Oamenii care lucrează cu astfel de dizabilități sunt forțați să se concentreze exclusiv pe ceea ce poate pacientul, în loc să se plângă de efectele dizabilității sale. De asemenea, se concentrează pe ceea ce ei (coordonatorii) pot să controleze.

Mai mult, aceștia fac demersuri să schimbe mediul care îl înconjoară pe pacient, astfel încât acesta să-i satisfacă nevoile, nu așteaptă ca pacientul să se poată adapta mediului.

Mulți au considerat această concentrare pe ceea ce poate un individ un reper și în educație. Dascălii s-ar putea raporta la fel la elevii cu probleme de învățare, comportamentale sau emoționale. Iar focusarea pe ceea ce face bine copilul este o perspectivă optimistă asupra situației.

Frumusețea este în ochii privitorului. La fel, și comportamentul urât.

Într-o zi, m-am dus să asist la o clasă a unei învățătoare în primul an. Înainte de începerea orelor, am discutat cu ea și mi-a spus că problema ei cea mai mare este un anume elev care nu ar vrea să facă nimic, care ar căuta în mod constant atenție, impertinent și sfidător. Psihologul școlii îi dăduse o listă de observare pe care ea să o completeze, dar nu avusese timp. M-a rugat să observ eu comportamentul elevului.

În primele 30 de minute, am văzut că a stat liniștit pe scaun, și-a îndeplinit sarcinile, a fost atent 29 din cele 30 de minute. Apoi, s-a dat jos de pe scaun ca să-și ascută creionul, i-a ținut partea unei colege, care era vizibil necăjită de alți colegi, spunându-le acestora: 'Lăsați-o în pace. Nu-i amuzant.' Le-am văzut pe ambele acțiuni pozitive ale elevului: ascuțirea creionului pentru a putea să lucreze mai departe și susținerea unui coleg de clasă adesea tachinat, ceea ce reprezintă un act de curaj.

De asemenea, am observat comportamentul învățătoarei. A stat în fața clasei, citind de pe o foaie, aceeași pe care elevii o aveau pe bănci. A adus mustrări mai multor elevi pentru un comportament în afara sarcinilor și nicio recunoaștere a unor comportamente pozitive. A emis 3 declarații de laudă pentru răspunsuri corecte și 7 mustrări pentru răspunsuri greșite. În mod surprinzător, 4 dintre mustrările pentru răspuns greșit au fost pentru un elev care a avut cel mai frumos comportament în raport cu ora de curs.

După ce elevii au părăsit clasa, am avut posibilitatea să vorbim. 'Deci, ce părere ai?', m-a întrebat. Gândindu-mă la comportamentul copilului în cauză într-un sens pozitiv, am întărit: 'Acesta este comportamentul lui obișnuit?' 'Da', mi-a replicat ea, 'Adică, câteodată este mai rău de atât, dar, da acesta este un comportament obișnuit al lui. Ai văzut ce îngrozitor este? S-a oprit din sarcină, s-a dat jos de pe scaun și a țipat la alți colegi.'

Poate te întrebi cum se poate ca doi indivizi care observă același elev să aibă percepții atât de diferite. În vreme ce învățătoarea strângea probe pentru a-și întări convingerea că el este un copil cu probleme de comportament, eu căutam argumente pentru convingerea mea, că este ceva ce face bine acel copil. Ține de ideea pe care ne concentrăm atenția. Dacă ne focusăm pe negativ, negativul va crește. Dacă focusăm pe pozitiv, pozitivul va crește. Aceasta este diferența majoră între optimism și pesimism.

Revenind la consultația mea, mi-am dat seama că este necesar ca eu să-mi schimb perspectiva vizavi de ea. Să nu mă mai concentrez pe ce face greșit și să subliniez ce face bine. Recunosc, mi-ar fi fost mult mai ușor să punctez unde a greșit. Dar am știut că nu i-aș fi fost de niciun ajutor dacă i-aș fi subliniat punctele slabe, în vreme ce așteptam ca ea să învețe să-și concentreze atenția pe ce fac bine elevii ei.

Așadar mi-am mutat atenția pe ce a făcut bine:

1. A permis unui străin să observe ora ei de curs.

2. A cerut ajutor.

3. În primele 20 din cele 30 de minute, nu a punctat probleme, nici nu a făcut mustrări.

4. A dat și feedback pozitiv elevilor ei.

5. Avea toate materialele pregătite pentru ora de curs.

 I-am spus: 'Ție chiar îți pasă de copilul ăsta!'

'Da', mi-a răspuns. Și a continuat: 'N-are casă și nici cine știe ce stabilitate în viața lui. Chiar vreau să facă lucrurile bine și sunt foarte îngrijorată în privința lui. Nu știu ce să fac. Simt că-l pierd. Nu fac altceva decât să țip la el.'

I-am spus: 'Trebuie să-ți fie cumplit de greu să-ți pese atât și, totuși, să ai, ca singur instrument în a-i atrage atenția, țipătul.'

'Îmi este!', mi-a răspuns și a izbucnit în lacrimi. 'Mi-ar plăcea să știu ce altceva pot să fac.'

Am întrebat-o: 'Ți-ar plăcea să-ți dau câteva sugestii?' Și mi-a răspuns afirmativ.

De aici, a fost foarte deschisă în a asculta observațiile mele în legătură cu ce observasem eu, că băiatul făcuse ceva bine. Acesta a fost începutul unei colaborări eficiente. Mai târziu, în acel an, am întâlnit-o din nou pe învățătoare și, de astă dată, ea strălucea. Acel băiat devenise elevul ei de aur!

Pentru că am ales să văd acest dascăl ca fiind implicat, deschis, grijuliu, receptiv, curajos și de bună credință, am vrut să îl ajut. Mă întreb oare dacă aș fi simțit să aleg să nu îl ajut, dacă l-aș fi văzut ca fiind negativist, rigid și dominator. Alegând perspectiva optimistă nu înseamnă că nu vezi problemele. Înseamnă că privești înspre ce poți să hrănești, cu scopul de a depăși acele probleme."

(Mary Beth Hewitt, coordonatorul programului Choices)

Tu ce vezi când te uiți la grădina ta de flori în prag de primăvară, când încă nu este înflorită? Nu-i așa că poți să-ți imaginezi frumusețea? Nu-i așa că te vezi cu ochii minții între petele de culoare și valurile de parfum? Nu-i așa că o îngrijești cu gândul că va înflori?

De acest gând au nevoie și copiii din partea celor care îi îngrijesc. Mereu pozitiv și mereu optimist. Au nevoie de cineva care să se uite la ei, încă niște semințe, cu siguranța că vor înflori. De asta, de lumină și de apă au nevoie. Și ei vor începe să înflorească!

Acesta este crezul meu.

Articolul integral aici.

Sursa foto aici.

De la bun început, am vrut să nu țină nimic ascuns în el, mi-am dorit să fie liber, să nu interiorizeze experiențe care îl afectează, să nu ajungă un adult care reacționează împotriva lui. Să nu-și creeze masca socială, aia pe care oamenii o plac. Să fie el. Să spună un nu sincer, decât un da care îl consumă. Am vrut să știe ce se întâmplă în interiorul lui, să-și cunoască la fel sufletul, precum corpul.

Cu emoțiile ne naștem, la fel ca și cu inima, creierul, plămânii. L-am învățat ce sunt emoțiile și ce rol au ele în viața noastră. Și, cum nu se rușinează când inima îi bate mai tare, la fel să nu se rușineze când simte furie sau când simte tristețe și plânge. Cum a avut nevoie de timp și multe experiențe pentru a-i coordona membrele, așa are nevoie de timp și multe experiențe creierul lui pentru a-i gestiona emoțiile.

Cum să-i cer să-și gestioneze singur emoțiile, cu ce să o facă? Cortexul prefrontal, responsabil cu asta, încă nu este suficient dezvoltat. Mai are nevoie de experiențe care să-l ajute să deseneze noi și noi conexiuni neuronale. De experiențe care să-i formeze o conștiință, o rațiune sănătoasă pentru când nu voi fi eu lângă el. Nu înfricoșarea sau rușinarea sau retragerea iubirii sau șantajul emoțional îl învață, acestea nu fac decât să-i producă stres.

Ori eu, nu știu voi cum sunteți, dar eu am uitat tot ce mi-a fost servit sub presiune. Experiența cu totul am ascuns-o și, cel mai grav, emoția a rămas sub cheie în sistemul meu limbic din creier și a crescut ca o cocă. Rușinarea m-a făcut să nu pot să leg două cuvinte în fața unei mulțimi, numai gândul îmi dă fiori. Înfricoșarea mi-a transformat nopțile în ore de panică. Șantajul emoțional m-a făcut să consider mai importante sentimentele celuilalt. Retragerea iubirii mi-a indus convingerea că trebuie să demonstrez că merit să fiu iubită.

Nu vreau asta pentru copilul meu. De aceea, sunt mama lui Rareș necondiționat, 24 din 24. Indiferent de comportamentul lui, eu sunt lângă el cu tot suportul emoțional pentru dezvoltarea sănătoasă a tuturor capacităților lui, mai ales non-cognitive, pe care le consider baza pentru orice va vrea să construiască el în viitor.

Eu sunt modelul lui, cartea cu imagini din care învață în primii ani de viață. Într-o situație de criză, comportamentul meu este înregistrat plastic de creierul lui în dezvoltare. Iar, dacă nu reușesc eu să-l liniștesc, problema este la mine, nu la el. Și am rezolvat multe din ale mele. Încă mă mai surprind reacționând sub impulul emoțiilor neeliberate de copil, dar am la îndemână toate instrumentele necesare să revin în prezent și să conștientizez că sunt mamă și că, dacă îmi doresc un copil sănătos emoțional, sunt datoare să-i ofer experiențele cele mai sănătoase.

Ieri, înainte de meciul de fotbal România-Elveția, s-a produs o furtună în sufetul lui Rareș, din motive, desigur, foarte întemeiate pentru el. Era atât de furios, că fățuca i se înroșise toată. Căuta bezmetic să strice ceva, să dărâme, să arunce. Voia să o scoată afară. Eu l-am ținut și el m-a lovit, apoi, a scos un țipăt. Era un țipăt de suferință că mă lovise. Eu am rămas pe loc, iar el a fugit în dormitor și îl auzeam cum plânge.

Îl auzeam. Suferea atât de tare. Nu-și dorise să mă rănească și nu se așteptase să o facă. Se simțea speriat, rușinat, îngrijorat. Și plângea atât de tare! Mi-era atât de milă de el...

Am respirat adânc de câteva ori și mi-am zis: Suflețelul lui mic și fragil are nevoie de tine acum. Du-te la el. Are nevoie de reasigurarea ta că încă îl iubești. Spune-i-o cât de blând poți tu și ține-l în brațe. Povestește-i încă o dată despre furie. Hai, du-te!

Am deschis ușa dormitorului cu ochii plini de iubire și înțelegere și asta am făcut. I-am zis: 'Vino la mami!' Și el mi-a sărit în brațe. 'Te iubesc mult, puiul meu. Nu sunt supărată pe tine, să știi. Așa, iubitule, plângi. Știu ce simți. Te înțeleg. Mami e cu tine. O să treacă.'  'Mami, îmi pare rău. N-am vrut să te lovesc!', mi-a spus printre lacrimi. 'Da, iubitule, știu. Furia este o emoție foarte puternică, dar este a ta. Nu e nimic în neregulă că o simți. Doar că sunt și alte moduri în care poți să o descarci. Dar suntem împreună, eu sunt lângă tine să te ajut. Nu ești singur. Le învățăm pe toate împreună. Te iubesc!'

Furtuni se mai întâmplă și se vor mai isca în sufletul lui Rareș. Pentru ca el să învețe să le gestioneze, nu este important de ce se iscă, ci cum îi răspund eu. Nu este despre cum trebuie și cum nu trebuie, ci despre cum este el bine cu el și cu cei pe care îi iubește. Nu este despre cum să-l pedepsesc mai dureros sau despre cum să-l rușinez mai tare sau cum să-l înfricoșez mai mult, ca să nu mai facă, ci despre cum să-l învăț cu iubire. Știi că iubirea este forța cea mai mare, nu?

Sursa foto aici.