Articole - Jurnalul unei mame | Aura Angheliu Jurnalul unei Mame este un proiect dedicat mamelor dar si tatilor care vor sa afle experiente, informatii si sfaturi despre copii si cresterea lor. http://www.jurnaluluneimame.ro/ ro-RO Fără să ne dăm seama, îi iubim cu frică pentru ei și viitorul lor Wed, 26 Jul 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/558/Fără-să-ne-dăm-seama,-îi-iubim-cu-frică-pentru-ei-și-viitorul-lor/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/558/Fără-să-ne-dăm-seama,-îi-iubim-cu-frică-pentru-ei-și-viitorul-lor/

 

Oricât ne-am dori să îi protejăm, să nu sufere, copiii au nevoie să experimenteze. Mai devreme sau mai târziu, vor trăi ceea ce am vrea să trăim noi în locul lor. Ferindu-i, noi amânăm doar. Iar amânarea asta îi costă pe ei. Nu vor ști singuri, vor cădea de la o înălțime mai mare mai târziu. În plus, punem în ei frică, o emoție care le taie curajul de a crede că pot și nici nu mai încearcă. Și, în timp, uită cine sunt și că au în ei tot ce au nevoie ca să reușească. Și-ncep să caute la alții. Ori, nu asta e ce ne dorim, nu?

 

Eu am trăit atâtea situații în care credeam ca l-am salvat pe el, copilul meu, încât pot să spun cu convingere că n-am făcut-o, de fapt. E doar o iluzie. L-am salvat, da, dar nu când l-am distras de la suferință cu „uite ce floricică mică și drăguță!”, nici când îl hrăneam fără ca el să știe că mănâncă, nici când îl verificam obsesiv de febră și acționam cu medicamente, lichide, aerosoli, orice. Apropo de febră, odată, după ce îi administrasem tot ce aveam, transpirase, febra cedase de 15 minute și copilul meu adormise epuizat, a început să tremure atât de tare, că l-am luat pe sus și, în disperare, l-am băgat îmbrăcat sub duș. Deși așa credeam atunci, nu l-am salvat. Nici măcar atunci. Nu așa. Abia când am renunțat la frica compulsivă că aș putea să-l pierd. Și l-am văzut așa cum era, un copil perfect sănătos, un pui de om care are o imunitate de dezvoltat, o lume întreagă de luat la picior.

 

Oricât ne-am dori să îi protejăm, să nu sufere, copiii au nevoie să experimenteze. Mai devreme sau mai târziu, vor trăi ceea ce am vrea să trăim noi în locul lor. Nu asta e ideea. Nu depinde de noi.

 

Ideea e să nu suferim pentru ei, nici să nu ne fie frică, ci să fim cu ei cu energia noastră bună, cu siguranța noastră ca va fi bine orice s-ar întâmpla. Eu sunt aici lângă tine orice ar fi și te țin de mână dacă ai nevoie. Vorbim despre ce vrei tu, iți povestesc despre viață, despre mine, despre tine și tu vei știi ce ai de făcut, nu eu. Și se întâmplă! Pe cuvânt!

 

Fără să ne dăm seama, îi iubim cu frică pentru ei și viitorul lor, de parcă noi am fi siguri de acest viitor, nu cum au ei nevoie să fie iubiți. Ei vor să se uite la noi și să vadă în ochi siguranță. Mă iubește și acum, cănd plâng, țip, sunt tristă. Mă iubește și când e obosită mama. Mă iubește și dacă am luat o notă proastă sau nu-mi place matematica. Asta-mi dă confortul care-mi trebuie să pot să caut mai departe, să descopăr despre ce-mi place să învăț. Mă iubește deși simte că o mint, că m-am îndrăgostit de persoana nepotrivită, dar știe, și nu știu de unde știe, că am nevoie să trăiesc asta., am văzut eu în ochii, gesturile și cuvintele mamei mele. Siguranța asta a fost și reperul meu în ceea ce e între mine și copilul meu și amintirea ei a ajutat mult la motivația de a vindeca frica. Am trăit libertatea aia cu credit, la fel, siguranța că va fi bine orice s-ar întâmpla.

 

]]>
Un copil încăpățânat și rebel, cu dragoste, răbdare și independență, devine un bun colaborator (P) Wed, 26 Jul 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/557/Un-copil-încăpățânat-și-rebel,-cu-dragoste,-răbdare-și-independență,-devine-un-bun-colaborator-(P)/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/557/Un-copil-încăpățânat-și-rebel,-cu-dragoste,-răbdare-și-independență,-devine-un-bun-colaborator-(P)/ Și nu e doar o teorie, e chiar povestea noastră:

 

 

Un copil mic energic, rebel și încăpățânat, se transformă, odată cu vârsta, desigur, dar, mai ales cu dragoste, răbdare și independență, într-un copil receptiv, deschis și empatic.

 

Copilul meu are acum 7 ani și ne înțelegem foarte bine. Acest „foarte bine” nu definește perfecțiunea comunicarii dintre părinte și copil (nici nu știu ce înseamnă asta), ci perfecțiunea noastră, adică un echilibru între ceea ce își dorește el și ceea ce îmi doresc eu, perturbat, adesea, de conflicte mărunte, absolut firești, fără de care el n-ar fi el și eu n-aș fi eu.

 

Acum, facem aproape totul împreună, este parte activă în treburile casnice, în unele din proiectele mele profesionale, ba mă însoțește și la evenimente și întâlniri. Nu mai este nevoie să mă asigur că și-a pus centura, că s-a spălat pe dinți (nu mereu!) sau pe mâini, că este în siguranță în cealaltă cameră, să fac mâncare cu un ochi la el, să calc, să vorbesc și să dau cu piciorul în minge în același timp. Gestionează din ce în ce mai bine conflictele. A început să și pună în practică cuvintele și sfaturile înțelepte la care, până mai ieri, era doar teoretician, expert, de altfel.

 

Știe și apreciază proiectul meu și vorbește des despre „jurnal”. Când eu scriu, la birou sau acasă, nu-mi mai stă în brațe, nici nu mă mai trage de bluză, nici nu-mi mai distrage atenția cu vreo boacănă sau cu o accidentare voită, pentru care să fie urgentă o ținere în brațe cu alint. Desenează sau pictează, își imaginează dialoguri și lupte între figurine sau se joacă pe tabletă. Nu o zi întreagă, nu. În fiecare dimineață, facem program, program de vacanță, îl negociem.

 

Mă uit la el și parcă am și uitat că a fost un bebeluș foarte energic, copil mic rebel și încăpățânat, în fiecare secundă în mișcare, deloc precaut și atât de curios, că eu, ca mamă, făceam eforturi mari să țin pasul... Dacă ești și tu mamă de astfel de minunăție de copil, știi ce zic.

 

Dacă ești mamă de astfel de minunăție de copil, relaxează-te, va fi bine. Ai răbdare, ai înțelegere pentru emoțiile care îi dau năvală, bucură-te de energia și curiozitatea care-l caracterizează. Tu iubește-l când are nevoie de iubirea ta, tocmai atunci când ceilalți te încurajează să-l pedepsești. N-avea teama că iubirea necondiționată înseamnă încurajarea comportamentelor nedorite. Dimpotrivă, siguranța iubirii domolește nevoia permanentă de a o obține. Ține-l aproape, să vadă la tine cum vrei să se comporte el.

 

Eu asta am sădit în copilul meu și începe să înflorească.

 

Și, încă ceva, l-am lăsat liber, în spatele lui mereu, dar fără ca el să simtă. Nu i-am prezis că o să cadă. Și s-a și lovit. De murdărit, nu mai zic, că se tăvălea, punea mâna pe orice îi apărea sub ochișori. Ba, în perioada când avea suzetă, se răzvrătea ștergând cu ea pe jos și înghesuind-o rapid în gură. Permanent, muta, trăgea, sărea, escalada. Explora! Iar hăinuțele puiului de om pe baterii rar scăpau fără pete. Pe multe, recunosc, le-am stricat cu soluții aplicate seara pentru 15 minute și uitate până dimineata de o mamă răpusă de somn. Dar n-a fost un motiv să-l cenzurez. Acum, nici atât. Mă bazez pe suportul meu la libertatea copilului, Persil Gel 360° Complete Clean. Și am muuult mai mult timp pentru mine.

 

]]>
Eu nu muncesc Tue, 25 Jul 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/556/Eu-nu-muncesc/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/556/Eu-nu-muncesc/  

 

- Unde muncești?, mă întreabă Iulia, o mămică de doi, cu care m-a împrietenit Rareș pe plajă, jucându-se cu Sonia de 6 ani, copilul ei cel mare.

 

- Eu nu muncesc, m-am surprins până și pe mine.

 

- ... Aaa, stai cu copilul, revine cu înțelegere. Și se uită totuși la copilul meu de 7 ani, care nu mai are nevoie să fie ținut de mână să nu cadă, nu mai plânge sau lovește în loc să spună ce-l doare și nici n-are un frățior mai mic cu care să se dueleze pentru dragostea mea.

 

- Stau și cu copilul, pe lângă el acum. Mai stă și el cu mine, glumesc eu. Dar nu asta am vrut să spun. Scriu. Mă descopăr și scriu despre asta. Nu simt nicio secundă că muncesc, pentru că fac ce-mi place. Sunt o norocoasă, știu!

 

Este pentru prima dată când vorbesc cu un străin, cu bucuria asumării, despre ce fac eu și cum nu consider că muncesc scriind.

 

Și simt că am ajuns într-un moment al vieții mele când cred că la fel aș fi vorbit și dacă, în loc să scriu, aș fi pictat, aș fi servit oameni la un restaurant, aș fi cântat, aș fi lucrat în mașina de cusut. N-are legătură cu meseria în sine, nu despre asta e viața profesională. Mecanic, inginer, doctor, vânzător sunt simple denumiri. Profesional, te împlinește ceea ce faci cu pasiune, ori doar plăcere, răbdare, sau cu credința că rezolvarea provocărilor de serviciu e la doar o întindere de braț. Profesional, te hrănește ceea ce vine în acord cu cine ești tu, om vesel, generos, serios, blând, vulcanic, organizat. Nimeni nu e mai presus ca nimeni, nicio meserie nu e mai de aur ca alta.

 

De-aia spun, fii tu! Și ești deja fericit. Ești fericit cu tine, automat, știi ce-ți place să faci. Când și faci ce-ți place să faci, nu muncești, ci creezi, conduci, construiești, bucuri, înveți, susții. N-ai o meserie, ai o misiune, zic eu. Sau, hai că sună prea bombastic. Ai un drum de urmat. Și-l parcurgi zâmbind. Bine, zâmbind, țipând, alergând, de toate, dar, făcând o medie, mai mult zâmbind. Atunci, nu muncești.

 

Sursa foto aici.

]]>
Prima expoziție interactivă din Constanța care l-a captivat pe Rareș (P) Tue, 25 Jul 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/555/Prima-expoziție-interactivă-din-Constanța-care-l-a-captivat-pe-Rareș-(P)/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/555/Prima-expoziție-interactivă-din-Constanța-care-l-a-captivat-pe-Rareș-(P)/  

 

Ceea ce părea a fi un simplu proiect al lui s-a dovedit a fi interesant și, mai mult decât chiar am sperat, captivant. I-am vorbit despre el, proiectul, și a zis că da, că mă ajută. Atenție, că mă ajută, nu că i-ar plăcea! După, surpriză:

 

Vreau să merg fără să să mă filmeze tati. Chiar nu pot fi atent, serios. Am și eu așa, emoții. Și cred că și domnișoara drăguță era intimidată., mi-a spus în mașină, după expoziția interactivă pentru copii „Stone Age Kids”, găzduită de Centrul Comercial Tom din Constanța.

 

Expoziția, prima de acest fel din Constanța, readuce la viață lumea preistorică prin decor, costume, obiecte fidel confecționate după uneltele folosite în epoca de piatră. Copiii sunt introduși în această lume prin joc și învață despre dinozauri, mamuți, descoperirea focului, picturi rupestre, abilități, îndeletniciri și modalități de comunicare a stră-stră-strămoșilor noștri. Și sunt captivați! Pentru că e mai mult decât un simplu spațiu amenajat, este o încercare frumoasă (și reușită, zice Rareș) de a adapta noțiuni de istorie și antropologie vârstei jocului.

 

Aventura începe cu descoperirea dinozaurilor, continuă cu pătrunderea în peșteră, apoi, jocuri, o mulțime de întrebări ale copiilor nelăsate fără răspuns și se încheie cu o ședință foto și cu promovarea copiilor ca mici exploratori, cu diplomă, pentru curiozitatea și curajul dovedite în Epoca de piatră.

 

Expoziția marchează finalizarea lucrărilor de modernizare a Centrului Comercial Tom din Constanța de către grupul francez deținător, Catinvest, cu o investiție de aproape 2 milioane de euro. Este o primă etapă, urmează o a doua etapă care vizează lucrări de schimbare a fațadei și a teraselor pietonale. Și schimbarea, crede-mă, este vizibilă! Au fost refăcute integral spațiile interioare, ca design, schimbate sistemele de iluminat și ventilație, dar, ceea ce este în interesul meu personal, ca și client vechi al centrului comercial, grupurile sanitare sunt noi și perfect igienizate. Așa că revenim cu drag.

 

Și mai și recomandăm.

 

În orele de soare prea arzător, sau dacă vrei să faci cumpărături în liniște, sau dacă îți dorești, pur și simplu, o activitate pentru copilul în vacanță, care e și educativă, dar și antrenantă, dacă cel mic este pasionat de dinozauri, curios despre oameni, istorie și viața pe pământ, eu și Rareș avem o recomandare: să-l aduci la expoziția „Stone Age Kids”. O să-i placă mult.

 

În perioada 15 iulie – 13 august, de joi până duminică, aventura preistorică este deschisă și așteaptă toți copiii cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani. Atât expoziția cât și tururile interactive sunt oferite gratuit de către Centrul Comercial TOM Constanța, iar programările se pot face la numărul de telefon 0741024243, în fiecare zi în intervalul orar  10:00-20:00, sau pe mail  la adresa: rezervari@tom-constanta.ro. Mai multe informații găsești pe pagina de facebook a evenimentului.

]]>
O femeie frumoasă Thu, 13 Jul 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/554/O-femeie-frumoasă/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/554/O-femeie-frumoasă/  

 

Știi ce cred? Că o familie cu o femeie frumoasă  și un bărbat conștient de asta este o familie fericită.

 

Acum, fără supărare, barbatul are rolul și meritele lui, dar femeia e izvorul de energie. Iar o femeie frumoasă poate face o casă să fie acasă. Pune lumină chiar și în cel mai întunecat ungher. Iubirea ei poate să inspire barbatul de lângă ea să devină rege și să facă se se arate minunăția din copilul ei. Îi înconjoară pe amândoi.

 

O femeie frumoasă n-are lupte de dat, nici orgolii, dacă are ceva de schimbat în viața ei, știe că trebuie să înceapă cu ea, este recunoscătoare și deschisă, nu intră în canoane, nici nu vrea, se descoperă pe ea cu fiecare zi. Și oferă necondiționat. 

 

Când ea e bine, adică frumoasă, toți ai ei sunt bine, mai ales puiul de om.

 

Iar bărbatul care înțelege asta este un bărbat iubit pe veci. Nu trebuie decât să o faca să râdă. Femeia e cea mai frumoasă când râde. Bine, și să-i aducă flori, să o îmbrățișeze, să îi repete cât e de frumoasă cu toate ale ei. Chiar dacă ea se împiedică, uită,  se rătăcește, pierde, dă din râs în plâns și, când plânge, nasul înfundat scoate zgomote ciudate. Nimicuri. Fără intenție. Sunt ale ei, o fac să fie ea, diferită de el. Și mai frumoasă cu ele, dacă mă întrebi pe mine.

 

Și, dacă și bărbatul o vede la fel, și mai frumoasă cu stângăciile ei, chiar stă sub umbrela fericirii. Pentru că o femeie, iubită așa cum are ea nevoie să fie iubită, emană iubire prin toți porii. Nimic nu i se pare complicat sau prea mult. Nu e cicălitoare, nu cere, nu reproșează. Certurile cu ea ar fi ca un pic mai mult turmeric scăpat în supă. Fără suferințe, dormit în camere separate. S-ar repara înainte să simtă copilul că ’mami și tati nu se mai iubesc’.

 

Bărbatul care are lângă el o femeie frumoasă, zic, să facă bine și să o iubească!

 

]]>
Copiii vor libertate, adică un fel de credit Mon, 10 Jul 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/553/Copiii-vor-libertate,-adică-un-fel-de-credit/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/553/Copiii-vor-libertate,-adică-un-fel-de-credit/ - Mami, îți plac?, m-a întrebat înainte să apuc să închid portiera mașinii după mine și să-i salut pe el și pe soțul meu. Și a ridicat piciorul mai sus decât ar fi fost suficient, cât să-i văd adidașii noi. Și mai am unii, dar pe ăștia mi i-am ales eu.

 

- Adică?! Pe ceilalți nu ți i-ai ales tu?! Ai zis că-ți plac, că-i vrei. Să n-ajungem acasă și să nu-i porți, cum faci tu mereu..., răbufnește soțul.

 

- Stați puțin. Nu începeți o ceartă. Să-mi explice și mie cineva.

 

- Păi, mami, cât ai stat tu la întâlnirea ta cu mamele bloggerițe sau ce ziceai tu că ai de făcut, noi ne-am dus prin mall și tati a zis să mergem prin magazine să-mi aleg eu ceva de încălțat. Să-mi aleg, a zis. Am intrat în primul magazin și am văzut adidașii ăștia. Și am vrut să mi-i iau.

 

- Păi, da, aproape s-a rățoit tatăl. Și nu ți i-ai luat până la urmă?! Eu am zis să ne mai uităm, atât.

 

- Nu, mami, m-a târât prin zeci de magazine, doar-doar mă convinge să cumpăr altceva.

 

Și, de aici, a urmat un monolog la care soțul meu n-a avut replică.

 

El zice că nu-mi impune el, că doar îmi dă sfaturi, iar eu, dacă vreau, țin cont de ele. Că el are mai multă experiență, doar e mai mare, știe mai bine ce mi s-ar potrivi, de-astea. Dar că eu aleg! Dar se uită la mine într-un fel care mă face să vreau să-i fac pe plac. Se supără, îl cunosc. Și, după, îmi reproșează din-te-miri-ce. El zice că n-are legatură cu supărarea aia, dar eu știu. Și copiii știu. Apoi, insistă cu părerea lui. În multe moduri. Acum, ’Uite, Rareș, ăștia sunt roșii, ca ăia pe care i-ai avut când erai mai mic și ți-au plăcut mult. Uite ce frumoși sunt!’, îl imita cu ostentație pe tatăl lui. E mai mare, nu zic nu, dar el nu are cum să știe mai bine ca mine ce-mi place mie și cu ce mă simt eu bine în picioare. Si am plecat de la ideea că-mi aleg! Aaa, mi-a zis și că cei roșii se potrivesc cu tricoul meu preferat, ăla cu Rocky... Dar nu, dacă-l întrebi pe el, n-a încercat să-mi schimbe alegerea, doar mi-a dat și el niște sfaturi, ca tată. Niște sfaturi pot să primesc, dar mă supără când crede că e frumos ce vede el frumos, nu și ce vede celălalt frumos. Nici măcar nu e vorba de adidașii ăștia...

 

Și da, de-aia nu-i port după, că nu aleg eu!

 

N-am introdus nici măcar un cuvințel de la mine. Totul este gândit și exprimat de un copil de 7 ani. La fel gândea și simțea și la 3 ani. (Aș îndrăzni să spun că dintotdeauna și că toți copiii sunt capabili de aceleași simțăminte.) Doar că nu cunoștea atât de bine vocabularul, cât cuvintele să exprime întocmai ce are de spus.

 

Când am rămas singuri, mi-a spus mândru: I-am explicat lui tati ce e libertatea și cred că, în sfârșit, a înțeles. Am vazut pe fața lui, nu pentru că mi-a mulțumit.

 

Ce vreau să spun cu articolul ăsta?! Copiii vor libertate și simt când nu o au. Libertate care se poate traduce prin credit.  Știu că știi să alegi ce e cel mai bine pentru tine!, ajunge la copil. Și-i dă aripi. Un copil căruia i se oferă libertate nu va fura niciodată libertatea! Nu rămâne nimic de cucerit. :)

 

Sursa foto aici.

]]>
Prințesele nu sunt neapărat înalte! Wed, 05 Jul 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/552/Prințesele-nu-sunt-neapărat-înalte!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/552/Prințesele-nu-sunt-neapărat-înalte!/ Nu poți fi tu prințesa! Prințesele sunt mai înalte și au părul lung!, a răspuns învățătoarea la rugămintea tremurată, bâiguită a copilei care se imaginase, sperând, în fiecare rol feminin distribuit până atunci. Era ultima ei șansă să se arate ea la serbare și... îndrăznise. Mai bine tăcea. Acum, toți se uitau la ea.

 

Până la școală, se văzuse prin ochii mamei, o fetiță minionă, creață, veselă, fire artistică, minunată așa cum era, ca și sora ei. Nu cunoștea alte standarde. Simțea acum rușine, nedreptate și o furie față de mama, că o lăsase să se simtă minunată exact așa cum era ea. Prințesele sunt mai înalte și au părul lung! Dar îl tunsese cu lacrimi, tot să-i intre în grații învățătoarei, că părul ei era creț și mult prea voluminos ca să încapă într-o coamă disciplinată.

 

- Nu poți fi tu prințesa! Prințesele sunt mai înalte și au părul lung! Tu vei fi păpușa prințesei.

 

- Păpușile n-au libertate, n-au viață!, îi venea să urle, dar nu, măcar asta n-a făcut. I-a plâns mamei în brațe, după ce a lovit-o. Doar o mințise (cam atât înțelegea ea cu mintea ei netocită, de copil) că e minunată! De ce n-o pregătise și pe ea pentru împărțirea minunăției pe criterii?!

 

 

Acesta a fost momentul în care prințesa din mine a murit. Deși eu am mai simțit-o, sfioasă, temătoare, câtuși de putin conștientă de farmecul ei, coborând din camera ei, încuiată până atunci, la câte un bal. Dar numai chiar și o privire o încuia la loc.

 

De puțin timp, cu ajutorul unui terapeut minunat, am identificat acest moment în timp. Și mi-am propus să readuc la viață prințesa. Mărturisesc, n-a fost chiar floare la ureche să ies de tiparul în care trebuia să încap în școala primară ca să mă simt minunată. Până am găsit calea. Apoi, am bătătorit-o. M-am gândit în fiecare zi la fetița aia minunată, care baleta în mișcările de la gimnastică, care se urca și dansa pe orice scenă, cu pasiune în fiecare unduire, împrăștiind viață, conștientă de frumusețea farmecului ei. La fel de mică era și atunci și asta nu conta, pentru că oamenii iubeau exuberanța și bucuria din ochii ei.

 

Puțin câte puțin, am reușit să mă eliberez de orice fel de surplusuri, am și slăbit aproape 10 kilograme. Am început să fac sport, să dansez în fiecare zi. În oglindă, nu mă mai uit la corp, ci la ochi și deja prințesa, care era o fetiță atunci, se conturează într-o femeie conștientă de feminitatea ei.

 

Tot mică sunt. N-am mai mult de 1.54. Da-mi place ce descopăr la mine cu fiecare experiență de femeie, nu doar de mamă sau soție. Și, de la înălțimea mea, reușesc să văd lumea de sus. E incredidil!

 

Și tot urc. Sparg blocaje. Încerc să nu-mi mai las mintea să mă controleze. Nu m-am gândit cum o să fie când a venit provocarea asta, pe care vreau să ți-o arăt și ție, de a face un „shooting” pentru un brand de haine. Am zis da. Nu-ti ascund că nu m-aș fi aruncat în gol, că asta însemna pentru mine experiența, dacă în spatele Baden11 n-ar fi fost prietena mea, un om cu o viziune care abia mai încape în ea, cu un țel nebun, de a descoperi femeia din fiecare femeie.

 

Nu te las. Te iau cu mie în această aventură. A fost apogeul întâlnirii mele cu femeia din mine. Întâi, timid, apoi, cu îndrăzneala femeii care poate să fie și mamă, și femeie în același timp.

 

Nu pleca. Vreau să vezi cu ochii tăi că frumusețea nu stă nici în înălțime, nici în culoarea părului, ci în iubirea mea pentru prințesa din mine, care se citește în ochi. Apoi, care transpiră prin fiecare por și devine contagioasă. Sunt sigură de feminitatea mea și asta mă provoacă nu să port, ci să etalez aceste ținute. Asta mă face frumoasă.

 

 

Cam asta e! Și e real.

 

Mi-ar plăcea să ajungă această scriere sub ochii femeilor, foste fetițe cărora li s-a spus vreodată că Prințesele sunt mai înalte și au părul lung, sau blond, sau creț, sau picioare mai lungi, mâini mai subtiri, nasul în vânt, sau buze mai roșii...

 

Asta e sigur, Prințesele nu sunt neapărat înalte!

]]>
Lumea exterioară este o reflexie a lumii nostre interioare, sau cum copilul meu e bine când eu sunt bine Mon, 03 Jul 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/551/Lumea-exterioară-este-o-reflexie-a-lumii-nostre-interioare,-sau-cum-copilul-meu-e-bine-când-eu-sunt-bine/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/551/Lumea-exterioară-este-o-reflexie-a-lumii-nostre-interioare,-sau-cum-copilul-meu-e-bine-când-eu-sunt-bine/ Lumea exterioară, cu oamenii care ne înconjoară, cu experiențele pe care le trăim, este doar o oglindă a ceea ce simțim. Iar ceea ce simțim noi despre lumea exterioară are legătură adâncă și directă cu sentimentele noastre pentru noi înșine.

 

Am scris mai multe fraze când pot să rezum ideea într-o propoziție simplă: Lumea exterioară este doar o reflexie a lumii nostre interioare. Dar eu nu sunt o persoană simplă! Și tu, care mă citești, mă înțelegi, sigur.

 

În plus, drumul ca să ajung la credința asta nu a fost simplu deloc. I-am găsit pe mulți vinovați de suferința mea, mai ales pe mine, până să trăiesc fumusețea iubirii mele pentru mine. Frumusețea asta nu este altceva decât o armonie a mea cu mine. Nu mă mai mint, nu-mi mai doresc nimic de la nimeni, nu datorez nimănui nimic, nu mă mai compar, nu mă mai judec, doar încerc să observ. Caut în mine și când se face potrivirea, să-i zic așa, suferința dispare. Nu înseamnă că trăiesc zen, ci că trăiesc emoțiile toate și nu mă mai simt cea mai rea mamă de pe pământ după ce țip la copilul meu. Observ ce anume a declanșat și îi mărturisesc și-i explic și lui Rareș mecanismul după.

 

Apoi, m-am împăcat cu defectele pe care le vedeam atât de evidente odată. O nebunie! Ca să înțelegi, sunt minionă, am fost cea mai mică de statură de peste tot. La primul meu concurs sportiv, la atletism, nu m-au crezut că sunt născută în ’82 și mi-au dat diplomă pentru cel mai mic participant, deși nu eram. Am plâns tot drumul până acasă. Și e doar un mic exemplu. M-a urmărit toată copilăria și adolescența mea neajunsul înălțimii mele. N-am purtat încălțăminte joasă, un alt mic exemplu. Nu mai. A dispărut.

 

Mi-am dat jos de pe mine toate etichetele, m-am eliberat de tipare de gândire religioase, sociale, familiale, am început să-mi eliberez instinctul. Puțin câte putin.

 

Experiențele pe care le-am trăit de când sunt mamă, și sunt multe, ele m-au făcut să văd limpede cât de importantă sunt eu în economia propriei vieți și în relația cu copilul meu, puiul de om pe care îl inspir zi de zi. Nu m-am mai temut de convulsii febrile, copilul meu nu le-a mai manifestat. Asta după 3 ani în care mă chinuiam să ascund frica obsesivă că aș putea ... să-l pierd. Și cred că n-a afectat atât de mult frica mea, firească după un astfel de șoc, cât prefacerea că n-am nimic.

 

Am ajuns la credința că nu trebuie nimic pe lumea asta și, mai ales, nu trebuie să fac nimic ca să fie bine în relația cu partenerul, cu copilul, cu nimeni, numai să trăiesc în armonie cu cine sunt eu. Sunt eu bine cu mine, dar cu adevărat, nu declarativ, și copilul meu e bine. Nu știu dacă s-o numesc legea atracției, mai degrabă o manifestare, un efect. Ies prune numai dacă plantezi un prun, nimic mai simplu.

 

Experiența mea. Tot pentru copilul meu, dar despre mine.

 

]]>
Îmi urmez inima și am convingerea că nu am cum să greșesc astfel Tue, 27 Jun 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/550/Îmi-urmez-inima-și-am-convingerea-că-nu-am-cum-să-greșesc-astfel/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/550/Îmi-urmez-inima-și-am-convingerea-că-nu-am-cum-să-greșesc-astfel/ În orice. Am învățat să-mi ascult inima și, când o și urmez, mă simt, hai să zic, fericită. Deși fericirea aceasta nu seamănă cu fericirea pe care am învățat-o și la care râvneam, că o simțeam rar, ea fiind urcată pe un piedestal al emoțiilor pozitive. E o stare, dar n-am o singură denumire pentru ea și e mai mult decât fericire. Pot să o compar cu senzația tălpilor goale, dezgolite imediat ce pășeam în curtea bunicilor, sau cu libertatea pe care o simțeam în leagăn, cu vântul fluturându-mi pletele, sau cu mirosul îmbrățișărilor mamei când o voiam mai mult și mai mult. Știi ce zic?! E starea aia pură, neînvățată, pentru care nu trebuie să faci nimic. Doar să o trăiești.

 

Și o trăiesc atunci când mă eliberez de tot ce vine din exterior.

 

Am început să scriu în primăvara lui 2013, când Rareș, băiețelul meu, nu împlinise încă 3 ani. Primul articol publicat a fost în 9 decembrie 2013. Mi-am propus să scriu despre ceea ce trăisem, până atunci, ca mamă. Am scris ca o eliberare, ca o furtună, așteptând soarele să apară. Pe atunci, credeam că răspunsurile se află undeva în afara mea, la cineva care a trăit ce trăiam eu înaintea mea, care a citit și și-a însușit, care are o certitudine, care, după ce mă va asculta, îmi va spune: Uite, asta trebuie să faci!. Căutam cu disperare răspunsuri. Ceea ce nu era rău, doar că nu căutam unde aveam să le găsesc pe cele care erau pentru mine. Dar cred că acesta este începutul. Începutul căutării!

 

Ce am citit și ascultat până acum în cărți, seminarii, întâlniri, conferințe m-a ajutat mult, dar conducându-mă spre mine. Tot ce am trăit, mai ales de când sunt mamă, întocmai ca o lanternă, mi-a luminat în mine.

 

Am aflat că nu mă iubeam. Mă uitam des. Nici nu existam pentru mine. Iar iubirea cu care eram convinsă că îi înconjor pe ceilalți nu avea cum să fie, în condițiile în care eu nu mă iubeam pe mine, autentică. Doar un măr roditor poate să dea mere. Și am început să am grijă de mine, puțin câte puțin. Am început să spun ce simt cu voce tare. Mi-am dat voie să fiu și furioasă, și pretențioasă, și tristă, nu permanent bine pentru ceilalți. Nu-ți imaginezi ce am simțim prima dată când am spus Nu! A fost furtună în mine, dar, după, s-a făcut senin. Niciun nor pe cer! Nimic. Eram ușoară, ușurată de conflictul cu mine.

 

Acum, eu știu că am în mine tot. Trebuie doar să ascult, iar calea este iubirea. Cu inima simțim iubirea, nu cu mintea. Mintea ne limitează la convingeri, judecăți, standarde și nu ne lasă să fim noi. Inima (ne) iubește. Și doar cu inima iubim autentic.

 

Copilul meu mă simte puternică (forță pe care doar am scos-o la suprafață și care vine din armonia mea cu mine) și îmi răspunde cu iubire. Îl simt că mă vrea așa și așa m-a vrut mereu, ca el, încă neatins de dogme și reguli, doctrine și frici. Asta voia să mă învețe el, acum, s-a liniștit. Oamenii mă plac mai mult așa.

 

Ori de câte ori am de decis ceva, nu mă mai gândesc la nimic, doar mă las să simt. Și chiar simt. Întotdeauna am simțit, doar nu m-am încrezut în instinct. Au fost mereu alții mai buni, mai instruiți, mai înțelepți, mai știutori decât mine. Și sunt și acum, dar ei știu pentru ei, eu știu pentru mine.

Sursa foto aici.

]]>
Ce faci doar pentru tine și sufletul tău? Wed, 21 Jun 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/549/Ce-faci-doar-pentru-tine-și-sufletul-tău/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/549/Ce-faci-doar-pentru-tine-și-sufletul-tău/ - Cum ești cu tine?, m-a întrebat după jumătate de oră.

- Sunt bine.

- Uite, trage o carte. Și mi-a întins un evantai.

- „De ce te prefaci că îți este bine?, am citit tare. Nod în gât, semn că au atins ceva vorbele. Mi-a venit să plâng. Dar am zâmbit. O am și acum:

 

 

- Ce faci pentru tine?, a continuat.

- Sunt mamă!, mi-am venit în fire și am răspuns aproape imediat, convinsă că era lozul câștigător.

- Ce faci doar pentru tine și sufletul tău?

- ... Nu știu acum. Trebuie să mă gândesc... E adevărat că puține!

 

 

Toată ziua le-am căutat pe alea puținele. Adevarul era că Nimic!

 

Pe atunci, credeam că a fi mamă presupune ca femeia din mine să fie mai puțin importantă. Ca și cum una ar exclude-o pe cealaltă. E o nebunie. De la mama aveam asta. Ea, o vreme, lungă vreme, a trăit prin noi, copiii ei. Eram cam singura ei bucurie. Ne-a dat nouă multe, păstrându-și puțin spre nimic pentru ea. Am fost și suntem foarte unite și, până în momentul ăla, nici nu mă gândisem că raiul legăturii noastre ar fi fost și mai rai dacă mama era fericită cu ea, nu doar cu noi. Era, cumva, normalitatea de a fi mamă.

 

M-a ajutat să caut. Mi-am amintit că ne-o doream, eu și sora mea mai mare, fericită. Pur și simplu, pluteam în zilele în care o simțeam noi, cu adevărat și independemt de noi, fericită. Cânta prin casă. Zâmbea fără motiv. Ea se declara mereu așa, dar noi știam, ei bine, simțeam. Așa și Rareș al meu!

 

Eram atât de obosită. Încă nu dormeam nopțile. Rareș mă solicita 24 din 24. De fapt, el căuta siguranța privirii mele, protecția brațelor mele, căldura glasului meu. Mă căuta pe mine bine cu mine, fericită independent de el. Îmi căuta rezervorul de energie bună. Ori, era gol.

 

Noi, femeile, avem în noi multă iubire de oferit, care înseamnă forță. Când devenim mame, forța noastră crește. Uite, tu de ce ești în stare pentru puiul tău? Eu, una, sunt în stare să mut munții. Plec cu ei în spate, dacă-mi propun. Ei bine, asta avem noi. Și când simțim că nu mai putem, tot putem. Dar asta nu ține la nesfârșit. Iubirea e infinită, e adevărat, dar e nevoie și de energie care să o pompeze. Și energia vine din ce facem noi pentru noi și sufletul nostru.

 

Dacă nu-mi dai dreptate, nu-i nimic. Măcar te-am făcut să cauți. În plus, nimic nu-i general valabil și eu nu sunt o expertă, doar o altă mamă.

 

Sursa foto aici.

]]>
Imunitatea nu crește de la un sirop pe care îl dăm copilului când este bolnav (P) Wed, 14 Jun 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/548/Imunitatea-nu-crește-de-la-un-sirop-pe-care-îl-dăm-copilului-când-este-bolnav-(P)/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/548/Imunitatea-nu-crește-de-la-un-sirop-pe-care-îl-dăm-copilului-când-este-bolnav-(P)/ Nici de la o cură izolată cu un aliment minune, sau de la o îmbrățișare doar atunci când este febril sau în suferință, cu ochișorii plecați și nicidecum printr-o igienă strictă. Imunitatea înseamnă mult mai mult de atât. Si veți înțelege totul din ceea ce veti citi mai departe.

 

Întrebările frecvente ale mamelor, numărul în creștere al copiilor cu alergii, statisticile îngrijorătoare privind obiceiurile nesănătoase ale gravidelor, încă rata scăzută a alăptării în România, întâlnirile cu părinții din 15 orașe ale țării pe tema dezvoltării creierului copiilor și lipsa unor informații clare despre ce înseamnă imunitatea au determinat Aptamil să inițieze Campania Mai rezistent în primii 3 ani de viață.

 

Nu este prima campanie Aptamil, dar este de departe cea mai ambițioasă, propunându-și să ajute părinții să înțeleagă acest concept care, pentru mulți, este unul străin și complicat, imunitatea. Totodată, campania este una de conștientizare a părinților că imunitatea nu crește printr-o minune, nici peste noapte, ci se construiește în timp, fiind rezultatul unui cumul de factori și alegeri.

 

Susțin acest proiect curajos, „Mai rezistent în primii 3 ani de viață”, pentru că ajută copiii României, prin informarea corectă și completă a părinților lor privind startul pe care i-l dau în viață, să fie sănătoși fizic, intelectual și emotional și să ajungă, astfel, adulți bine cu ei înșiși, dar mai ales pentru că am cunoscut oamenii care au pus suflet în implementarea și derularea lui.

 

Acestea sunt câteva din imaginile de la întâlnirea bloggerilor de parenting și Aptamil România:

 

 

Alături au avut o echipă de 6 medici (medic pediatru, alergolog, nutritionist, consultant in alaptare, ginecolog, neonatolog), cu care au creat conținut relevant transpus în limbajul mamelor, care să explice importanța construirii imunității în primii 3 ani de viață și care să dărâme câteva din miturile construirii imunității:

 

  • Copilul va avea o imunitate optimă într-un mediu permanent steril. „Gelurile anti-bacteriene, spălatul excesiv pe mâini, regulile de igienă excesivă în casă nu pot duce decât la un sistem imunitar fragil, iar copilul va fi mult mai vulnerabil la infecții. Imunitatea copilului este în dezvoltare. La naștere, bebelușul are cea mai mare parte a imunitătii asigurată de anticorpii care trec de la mamă. Acești anticorpi, în jurul vârstei de 1 an, dispar, iar copilul trebuie să se bazeze pe propria imunitate. Cu fiecare contact cu germenii din mediul înconjurător, imunitatea învață să reacționeze, făcând astfel față agresiunilor ulterioare.” (Dr. Irina Antonescu, medic specialist pediatru, membru al Academiei Europene de Pediatrie)
  • Răcelile din primul an de colectivitate, dovadă a unei imunități deficitare. „Copiii, după vârsta de 6 luni, încep să răcească. Un număr de 6-8 răceli pe an este normal, însă, în primul an de colectivitate, acest număr poate să fie mai mare fără să ne speriem. Învățând copilul să se spele pe mâini, să mănânce echilibrat, să aibă un program de somn corect, vom avea un copil care va reacționa mai bine la răcelile de la grădiniță.” (Dr. Irina Antonescu, medic specialist pediatru, membru al Academiei Europene de Pediatrie).
  • A răcit copilul pentru că l-am scos afară. „Este de preferat să alegem un loc de joacă în exterior, pentru că cei mici sunt mai protejați, dat fiind faptul că razele ultraviolete scad concentrația de virusuri și bacterii din aer.” (Dr. Irina Antonescu, medic specialist pediatru, membru al Academiei Europene de Pediatrie)
  • Nu introducem deloc în diversificarea copiilor cu risc de alergii alimentele alergene. „Copilul cu alergie se va diversifica exact ca un copil normal, doar alimentele intens alergene, cum sunt oul și peștele, se vor introduce mai târziu, undeva în jurul vârstei de 1 an. De asemenea, glutenul nu va fi prima optiune în diversificare, dar vârsta la care se va introduce nu va fi mult peste vârsta de 8 luni. În ceea ce privește alimentele alergene, le vom introduce treptat după vârsta de 1 an, în cantități moderate. Este foarte important de menționat: cu cât introducem mai târziu un aliment alergen, cu atât riscul de a dezvolta o alergie este mai mare și, atunci, nu trebuie să ne fie frică de ele.” (Dr. Irina Antonescu, medic specialist pediatru, membru al Academiei Europene de Pediatrie)
  • Prea multă vitamina C afectează sănătatea copilului.  „Vitamina C nu se poate stoca și nici sintetiza de către corpul uman, așadar alimentația joacă un rol esențial. Vitamina A, C, D, prebioticele au un rol important în dezvoltarea imunității, fierul și iodul în dezvoltarea creierului. Organizația mondială a sănătății recomandă pentru copilul cu vârsta între 1 și 3 ani un aport de:
  • Vitamina A – 400 de micrograme/zi. 100 de grame de morcov crud sau cartof dulce gătit înseamnă peste 2000 de micrograme de vitamina A.
  • Vitamina D – 5 micrograme/zi. 100 de grame de somon asigură 40 de micrograme de vitamina D.
  • Vitamina C – 15 miligrame/zi. 100 de grame de ardei gras asigură peste 150 de miligrame de vitamina C.
  • Fier – 7 miligrame/zi. 100 de grame de carne de vită asigură 3 miligrame de fier.” (Dr. Luiza Pârvu, consultant în nutriție, diabet și boli metabolice)

 

Un copil mai rezistent înseamnă un copil cu o imunitate puternică. Dar imunitatea nu crește de la un sirop pe care îl dăm copilului când este bolnav. Nici de la o cură izolată cu un aliment minune, sau de la o îmbrățișare doar atunci când este febril sau în suferință, cu ochișorii plecați și nicidecum printr-o igienă strictă. Imunitatea înseamnă mult mai mult de atât. Ea se construiește încă din perioada intrauterină și, apoi, mai ales în primii 3 ani de viață.

 

Sistemul imunitar este compus dintr-o echipă de celule, proteine, ţesuturi şi organe care luptă pentru starea noastră optimă de sănătate. Altfel spus, imunitatea este rezistenţa la agenţi şi substanţe infecţioase şi non-infecţioase cu proprietăţi străine față de organismul nostru.

 

Când un astfel de străin pătrunde în organismul copiilor, sistemul lor imunitar sau de apărare trimite „soldați cu scuturi și arme”, iar curajul și forța acestora sunt date de: anticorpii din laptele matern, muultă mișcare, o alimentație echilibrată (din care să nu lipsească vitaminele, mineralele,  grăsimile "bune", probioticele), un program de somn adecvat vârstei, o igienă sănătoasă (atenție, nu excesivă!), expunere controlată la soare. Și, adaug eu din experiența mea de mamă, îmbogățite de dragostea necondiționată a părinților si disponibilitatea lor emoțională. Aș îndrăzni mai mult de atât si aș vorbi despre energia gândurilor și cuvintelor părinților, despre minunea care este convingerea unei mame că puiul ei este perfect sănătos. Aș vorbi despre legătura sfântă dintre privirea recunoscatoare a unei mame și ochii copilului ei, despre cum cel puțin o îmbrățișare cu dragoste de trei ori pe zi crește imunitatea copilului. Nu e din cărți, am trăit-o eu și am tot povestit-o.

 

]]>
Nu e de la ei la noi, ci de la noi la ei Tue, 13 Jun 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/547/Nu-e-de-la-ei-la-noi,-ci-de-la-noi-la-ei/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/547/Nu-e-de-la-ei-la-noi,-ci-de-la-noi-la-ei/ Copilul tău nu doarme, mușcă, lovește, nu mănâncă, țipă, refuză, se tăvălește, se comportă urât cu fratele mai mic,  face crize? Știu cât e de provocatoare fiecare zi a ta de mamă. Știu că sunt experiențe care vin peste tine de-a valma și că, de multe ori, doar le faci față. Alteori, nici măcar atât. Îți spun, nu ești suma experiențelor de zi cu zi, ci rezultatul lor. În fiecare zi, înveți ceva. Cu fiecare zi, crești si copilul tău crește odată cu tine.

 

Nu te judeca aspru după o izbucnire. Nu te-ai născut mamă, ai devenit. Doar observă ce a provocat-o și folosește-ți resursele să rămâi la tine, la ce simți tu, la ce poți face mai bine tu. Nu te arunca să te cerți cu soarta, cu partenerul, să găsești vinovat timpul, stresul.

 

În niciun caz, copilul. El e tot numai suflet încă. Simte și manifestă. Va învăța, încet-încet, de la tine în primul rând, cum să scoată afară tumultul de emoții care-l năvălește, fără să-si facă rău sau să rănească. La fel cum a învățat să meargă. Nu există copii care vor să facă rău, nici să supere sau să controleze. Există copii care vor iubire, atenție, siguranță. Apropo de siguranță, copiii chiar au nevoie de limite, puse cu blândețe, desigur, dar limite. Nu stiu cum să explic altfel decât prin ce am înțeles eu din ochișorii lui Rareș când i-am zis Nu pentru prima dată: În sfârșit, mă vezi!  Apoi, s-a răzvrătit, a încercat chiar să mă lovească și a sfârșit într-un plâns lung, întâi, departe de mine, apoi, la mine în brațe.

 

Nu e de la ei la noi. N-are cum. Nu sunt ei buni și înțelepți întâi și venim noi și le hrănim bunătatea și înțelepciunea cu dragostea noastră pentru ei. Ar fi fost prea simplu să fie așa. (Eu mărturisesc acum, într-adevăr, în bătaia soarelui de după furtună, că nu regret nicio secundă rebeliunea, încăpățânarea, bateriile mereu pline, crizele de plâns, refuzurile, accesele de furie ale copilului meu. Le văd oportunități de învățare, și pentru mine, și pentru el.)

 

E de la noi la ei, dar de la noi bine cu noi! Noi vedem în ei ce frați buni sunt, ce iubitori, curioși, profunzi, creativi, sinceri sunt. Noi îi privim mândri și recunoscători pentru minunea din ei. Și îi iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac (mai ales dacă se comportă urât!), cu o dragoste fără limite, condiționări, rușini. Și ei manifestă siguranța iubirii noastre. Ei, cumva, sunt (și) proiecția gândurilor noastre, concretizarea cuvintelor pe care le folosim în raport cu ei.

 

Și să nu crezi că eu vorbesc de undeva de sus, că nu e așa, sunt încă pe drum. Doar că am depășit faza crizelor de furie, de plâns, de căutare a iubirii necondiționate. Vedem ce-o mai fi...

]]>
Curând, e iunie. Și nu mai Tue, 16 May 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/546/Curând,-e-iunie.-Și-nu-mai/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/546/Curând,-e-iunie.-Și-nu-mai/ Ori eu, în mai, pentru că e MAI și pentru că în ultima zi din aprilie am împlinit 35, mi-am propus să nu MAI. Scurt, să nu mai uit cine sunt!

 

Să nu mă mai țină pe loc fricile. Cu cele pe care le pot privi în afara mea am făcut pace, cu înălțimea, adâncul apei, întunericul, șerpuitoarele, morții și or mai fi și altele asemenea, pe care le am acum la degetul mic. Dar eu vorbesc de alea însămânțate subtil și demult de o mamă care s-a sacrificat permanent pentru ceilalți și nici acum nu poate să zică nu, de un tată cu multe răni, de o bunică cu frica lui Dumnezeu, de o învățătoare în cursa ei spre glorie, de o societate care „normalizează”... La început, mi-a părut până în măduva oaselor că e ceva în neregulă cu mine (ce zic, la început?!), sentiment care m-a însoțit mult din viață și care m-a înghiontit mereu să ascund. Așa am ajuns să uit cine sunt.

 

Înțelegi? Eu cu mine mai am să (re)leg o prietenie adevărată. Adică să-mi vorbesc cu blândețe, să-mi respect părerile, accept stările, să mă gândesc la mine însămi ca la cea mai bună prietenă, așa cum mă aveam în prima copilărie. Și mai am puțin din mai. Dar mă grăbesc. Și mă arunc în exerciții de a spune nu când simt să refuz și-mi vine natural să accept. E anevoios și cine m-a auzit de curând spunând nu cel mai probabil că a simțit că nu e autentic, dar mai am de lucru. Mai am din mai.

 

Mai am să-mi găsesc curajul să fiu eu însămi în fața oamenilor pe care nu-i cunosc. Să mă dezbrac de presiunea de a plăcea, natural, la fel cum dau jos din cuier, în primăvară, haina de iarnă. Îi admir pe oamenii care o fac și mă las inspirată de curajul lor. Și mă arunc și eu, că altfel nu pot, recunosc. Și scriu așa cum simt, ca acum, fără să șterg nimic, promit mie. La fel, ca un hei-rup și ca și cum aș fi o altă persoană care îmi organizează agenda, îmi notez un eveniment la Constanța. O zi în care să mă vad față în față cu oamenii, să facem schimb de impresii și emoții. Și să o ascultăm pe Oana Moraru. Prin toamnă. Să fie sfârșit de septembrie, scriu, ca să rămână scris. Mâine, mă întâlnesc cu ea și revin cu detalii.

 

Mai am să mă arăt așa cum sunt și cum gândesc tuturor. Nu sunt un om obișnuit. O iau pe arătură, cum ar spune unii. Sunt spirituală, nu religioasă. Cred în miracole si în Dumnezeul din mine. Cred în a visa. Cred în energia pe care o produc emoțiile mele. Cred că pot să schimb realitatea mea cu forța inimii. Cred că nimic nu e întâmplător și că tot ce trăiesc mă ajută, tot, chiar și experiențele care vin cu o mare încărcătură, sau mai ales acelea. Cred că orice problemă are o rezolvare. Cred că viața e un drum de parcurs cu zâmbetul pe buze. Nu mai cred în tipare. Nici în standarde. Nimic nu trebuie! Curând, e iunie. Și nu MAI!.

]]>
Desenul nu este doar talent, ci chiar o formă de inteligență Tue, 09 May 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/545/Desenul-nu-este-doar-talent,-ci-chiar-o-formă-de-inteligență/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/545/Desenul-nu-este-doar-talent,-ci-chiar-o-formă-de-inteligență/ „Mami, creierul meu e ca o casă cu subsol și mansardă. Eu, la școală, când fac adunări și scăderi, trebuie să cobor la subsol, de fiecare dată. Și este foarte obositor. În plus, acolo e întuneric. Când desenez, stau la mansardă, unde e multă lumină și mă pot concentra mai bine. Înțelegi de ce desenez eu mereu?”, Rareș, 7 ani, într-o discuție în care îl rugam să nu mai deseneze în timpul orelor și să fie atent.

 

După ce l-am eliberat din strânsoarea îmbrățișării pline de recunoștință și emoție de mamă rămasă fără cuvinte, am început să mă gândesc mult la acest aspect. Cum să nu înțeleg?! Ba înțeleg foarte bine. Cei care conduc sistemul nostru de învățământ încă nu pot înțelege că, la fel cum sunt diferiți fizic, copiii sunt diferiți și în interior, inclusiv la nivelul creierului. Și că percep, pot înțelege și învăța despre lume la fel de multe, dar în moduri diferite. Norocul multor copii este că mai sunt dascăli precum doamna învățătoare Anca Emandii, care înțelege și, cu mijloacele puține pe care le oferă sistemul, reușește să facă să ajungă informația diferit la copii diferiți.

 

Altfel, ne-am obișnuit să numim, simplu, TALENT abilitatea unui copil de a reproduce o realitate prin desen sau pictură,  sau genialitate, dacă aceasta atinge performanța, dar nu inteligență. Ei bine, e tot INTELIGENȚĂ! Am citit, exact când aveam nevoie, articolul Tu ştii ce tip de inteligenţă are copilul tău? și am aprofundat subiectul.

 

A scris prima dată despre asta Howard Gardner, profesor la Harvard, în 1983. Teoria inteligențelor multiple a numit-o și este teoria care demonstrează că există mai multe tipuri de inteligență, toate la fel de valoroase, dar diferite prin modul în care creierul procesează informația.

 

Howard Gardner diferențiază 8 tipuri de inteligență, în funcție de modalitatea prin care un copil poate să învețe, adică creierul lui procesează informația cel mai eficient: inteligența verbal-lingvistică, inteligența logico-matematică, inteligența vizual-spațială, inteligența corpului, inteligența muzical-ritmică, inteligența interpersonală, inteligența personală (intrapersonală) și inteligența naturalistă.

 

Copiii cu inteligență verbal-lingvistică pot comunica ușor ceea ce gândesc, învață rapid și firesc o limbă străină, învăța vorbind. Inteligența logico-matematică este specifică celor care sunt buni la matematică, logică, care preferă jocurile care presupun răbdare, atenție și gândire de ansamblu. Inteligența vizual-spațială este caracteristică celor care văd în spațiu, observă detaliile și le pot reprezenta în imaginație și pe o coală de hârtie cu mare acuratețe. Kinestezicii își folosesc cu mare ușurință corpul, inteligența muzicală îi definește pe copiii care au sensibilitate față de sunete și ritm și pot realiza combinații complexe de sunete, inteligența interpersonală vorbește despre copiii empatici și „cititori” ai starii de spirit a celorlați, inteligența intrapersonală este specifică celor care au toate șansele să dezvolte o carieră în domeniile care descriu și ajută psihicul uman, iar inteligența naturalistă descrie tipul exploratorului.

 

Conform acestei teorii, „noi toți suntem capabili să cunoaștem lumea prin cuvinte și comunicare, analiză logico-matematică, reprezentare spațială, gândire artistică, cu ajutorul corpului, prin înțelegerea celorlalți oameni sau prin cunoașterea a ceea ce suntem noi înșine. Diferența stă în puterea acestor inteligențe și în modul în care aceste inteligențe sunt invocate și combinate pentru a îndeplini diferite sarcini, a rezolva diverse probleme și a progresa în domenii variate.”, declară profesorul. Si mai spune că „aceste diferențe provoacă sistemul educațional actual, care presupune că toată lumea poate învăța aceleași informații în același mod și că o măsură uniformă și unviversală este suficientă pentru a testa învățarea elevilor”, împlicit inteligența lor, simt eu să adaug.

 

Rareș al meu este pasionat de desen și pictură. Acestea sunt doar câteva din mafifestările lui artistice:

 

 

Este pasionat de natura și toate ale ei, de mișcare sub toate formele ei. Iar informarmația care ajunge la el pe canalul lui, pe „la mansardă”, cum spune el, rămâne toată viața și este conectată rapid și complex cu toate celelalte informații. Am și testat. Dacă-l întreb cât fac 5+7, stă ceva să se gândească si-l simt că face efort să stea concentrat. Dacă ne jucăm pase cu mingea de la unul la altul și îi pun aceeași întrebare, răspunde aproape ca și cum răspunsul aștepta întrebarea. Sigur că fac 12. 5+5 fac 10 și-am mai pus încă 2. La fel, când operația matematică o are reprezentată ca un desen. Este inteligent, nu doar talentat, dar creierul lui folosește o altă modalitate de a întelege și învăța. Atât!

 

Am scris acest articol pentru Revista Școlii Gimnaziale nr. 38 "Dimitrie Cantemir" Constanța (nr. 2/2016-2017).

 

]]>
Cum putem să-i învățăm pe copii ce sunt prietenia, familia, generozitatea și alte valori, fără să le dăm definiții (P) Fri, 05 May 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/544/Cum-putem-să-i-învățăm-pe-copii-ce-sunt-prietenia,-familia,-generozitatea-și-alte-valori,-fără-să-le-dăm-definiții-(P)/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/544/Cum-putem-să-i-învățăm-pe-copii-ce-sunt-prietenia,-familia,-generozitatea-și-alte-valori,-fără-să-le-dăm-definiții-(P)/ Nu mi-am petrecut nici măcar o oră din viața copilului meu să-i vorbesc despre familie, prietenie, generozitate, loialitate în termeni care să definească aceste valori. Dar Rareș știe ce înseamnă una, ce înseamnă cealaltă, mi-a dovedit-o încă de când era mult mai mic. „Eu o iubesc pe mami foarte mult pentru că și mami simt că mă iubește pe mine foarte mult!”, a fost răspunsul lui surpriză (și care nu m-a impresionat numai pe mine!) la întrebarea de 8 martie de la grădiniță: „De ce o iubești tu pe mami?”.

 

Acum câteva zile, pentru un video de promovare a noului serial de desene animate educative, despre care am să vă povestesc mai multe imediat, l-am întrebat, fără discuții prealabile, ce înțelege el prin familie și răspunsul lui m-a făcut mândră de ce i-am arătat că înseamnă familia: „Înțeleg oameni care se iubesc între ei așa cum sunt și sunt prieteni.”

 

Pentru că noi nu modelăm, le suntem copiilor noștri modele. La asta se rezumă educația. Dacă pornim de la premisa că am primit diamante de șlefuit și ne facem schița de unde să tăiem și ce să păstrăm, am pornit greșit, cred eu. Ei, copiii noștri, vor fi, peste 25 de ani, ceea ce văd că suntem noi acum. Valorile și le însușesc fiind întâi observatori, abia apoi actori. Chiar și în fața ecranelor suntem datori să ne însoțim copiii, să fim un fel de liant între ceea ce le provoacă imaginația și realitate. Desenele animate pot fi o bună sursă de învățare, mai ales când există lângă un părinte care râde, se entuziasmează, se minunează.

 

Este convingerea mea. Pot să vorbesc o veșnicie despre asta și nu mă satur. Și mă bucur când cunosc și ascult oameni ale căror gânduri și credințe despre creșterea copiilor vibrează pe aceeași frecvență cu ale mele.

 

De aceea, am sorbit fiecare cuvânt al Monicăi Reu, Preşedintele Asociaţiei pentru Comunicare Nonviolentă şi trainer certificat al Center for Nonviolent Communication, invitată la „petrecerea părinților” de aseară, de la evenimentul de lansare a desenelor animate „Aventurile lui Dino”. Partea aceasta, recunosc, mi-a plăcut cel mai mult.

 

Copiilor, însă, le-a plăcut proiecția cu primele 4 episoade din „Aventurile lui Dino”, noul serial de desene animate produs de Danonino, difuzat exclusiv online, pentru că cele patru personaje (Dino, Kika, Cacau si Lip) nu sunt numai amuzante, dar se și aventurează în misiuni care mai de care mai interesante și care le pun la încercare curajul, prietenia, imaginația, loialitatea sau perseverența. Și le-a mai plăcut mult, dar muult, petrecerea dată în cinstea lor, și ei pirați ai lui Dino. S-au distrat pe cinste împreună cu pirați și piratese. Pe Rareș abia l-am luat înapoi acasă. Vă convingeți din fotografiile de la fața locului.

 

Și, deși aș fi zis că Aventurile lui Dino sunt pentru copii mai mici, Rareș m-a rugat azi să ne mai uităm împreună, ca aseară, la evenimentul de lansare (îl priveam cu coada ochiului și chicotea când râdeam și eu cu el la câte o poznă a prietenilor lui Dino), la desene. Și am zis că da, doar că trebuie să așteptam până mâine dimineață, sâmbătă, când va fi premiera.

 

Aventurile lui Dino” cuprinde 20 de episoade, câte 2 episoade difuzate în fiecare săptămână, sâmbătă dimineața, pe canalul de Youtube și LIVE pe pagina de Facebook Danonino.

 

Garantez că vor plăcea tuturor copiilor aventurierii Dino, Kika, Cacau și Lip și misiunile lor. Abonați-vă la canalul de Youtube (așa, nu aveți cum să le ratați) și urmăriți și voi împreună cu cei mici, în fiecare sâmbătă, începând de mâine dimineață, episoade noi și educative.

 

 

 

]]>
Despre suferință, altfel Wed, 26 Apr 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/543/Despre-suferință,-altfel/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/543/Despre-suferință,-altfel/ Suferința să fie doar o măsură pentru ce mai ai de învățat! De aici a pornit totul.

 

Sunt Aura și, la aproape 35, nu mă mai lupt cu  suferința. Am plâns atât de mult la viața mea...

 

De fapt, nu mă mai lupt cu nimic. Nu mai cred demult că viața e o luptă, ci un drum. Privind-o ca pe o luptă, îți spun, pierzi timp să te antrenezi, echipezi, înarmezi și n-o mai trăiești. E chestiune de perspectivă, în definitiv, de alegere. Vezi provocarea sau dincolo de ea.

 

La fel e și cu suferința, acel sentimentul de durere, ori tristețe, lipsă cu care nu mă mai lupt. Asta nu înseamnă ca nu mai sufăr. Uneori, mă afund și-mi place, parcă. Cred că am nevoie să plâng. Atunci, revin la vechile obiceiuri, mă las să mă simt tristă, dezamăgită, neîmplinită, neapreciată, cea mai din lume, și plâng. Îmi amintesc și ce n-am știut vreodată că m-a durut sau n-am știut că n-o să treacă uitând. Dar parcă e altfel ca altădată. Nu mai e plâns cu sughițuri, semn că sunt în plin proces de vindecare, ca să zic așa.

 

Știu deja că urmează să înțeleg ceva dacă rămân la mine și nu mă pierd judecând sau învinovățind pe altcineva. Nimeni nu mă poate face să sufar, decât dacă atinge un punct dureros. Caut ce din mine a provocat suferința, ce gânduri inconștiente că atât merit sau că atâta pot s-au tot perindat prin mintea mea, ce limite sunt ștanțate în mine. Și-mi dau seama că, de exemplu, n-am îndrăznit să visez. Ori, dacă eu n-am îndrăznit, viața, universul, Dumnezeu mă tot provoacă să o fac. Într-un fel sau altul. Prin experiențe, oameni. Uite, asta și atât ți-ai dorit! Gândurile tale se materializează, par să-mi arate.

 

Atunci, îmi repet: Limita e doar cerul! Și, poate, nici cerul...

 

Nu știu, poate-ți pare prea mult, mie nu și îndrăznesc să scriu despre asta. Nu mă mai lupt cu suferința sau cu cel care m-a făcut să sufăr. N-ajută. Nici mai fac eforturi să nu mai sufăr. Dar fac eforturi să-mi schimb gândurile și perspectiva, iar suferința, astfel, dispare de la sine. Chiar așa e!

 

Suferi că ți-a zis așa, că a făcut sau că n-a făcut. Și plângi în mâini. Și te consumi. Și-ți trece prin gând să renunți. Ei bine, nu. Nu asta e calea. Nu e despre celălalt, ci despre tine. Suferința nu va înceta până ce tu nu vei vedea ce e de văzut la tine, până ce nu vei învăța lecția. Asta să fie suferința pentru tine, o măsură pentru ce mai ai de învățat., mi-a spus cineva. Mi-au trebuit zeci de paradigme de schimbat, ca să înțeleg cu adevărat ce a vrut să spună. Au trecut doi ani de atunci.

 

Sursa foto aici.

 

]]>
Tehnologia nu este rea în sine, ci modul cum o folosim, cât o folosim și unde o situăm în timpul petrecut cu copilul Fri, 21 Apr 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/542/Tehnologia-nu-este-rea-în-sine,-ci-modul-cum-o-folosim,-cât-o-folosim-și-unde-o-situăm-în-timpul-petrecut-cu-copilul/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/542/Tehnologia-nu-este-rea-în-sine,-ci-modul-cum-o-folosim,-cât-o-folosim-și-unde-o-situăm-în-timpul-petrecut-cu-copilul/ Când vine vorba de tehnologie în viața copilului, părerile sunt împărțite. Știu că mulți părinți condamnă tehnologia. Eu nu. Nu sunt omul extremelor. Ba chiar cred că e necesară, într-un consum echilibrat. Atenție, este o părere avizată de calitatea mea de mamă, nimic în plus. Tehnologia face parte din evolutie și să ținem copiii total departe de ea înseamnă să-i rupem de realitatea pe care, ne place sau nu, o trăim toți și de viitorul lor profesional. Adică, eu nu știu ce meserii vor fi peste 20 de ani, dar pot să-mi imaginez că vor fi computerizate.

 

În plus, eu și soțul meu suntem consumatori de tehnologie, asta ne e meseria, ca să zic așa. Rareș și-a văzut tatăl lucrând la laptop încă din primele zile de viață. Ar fi o ipocrizie și o minciună să susțin că gadget-urile au lipsit din viața copilului nostru. Nu le-am interzis, dar i-am oferit alternativa conectării prin joc și el a preferat-o întotdeauna. Nu știu, poate că ăsta a fost norocul meu!

 

 

Tehnologia nu este rea în sine, ci modul cum o folosim, cât o folosim și unde o situăm în timpul petrecut cu copilul. Ea nu are voie să înlocuiască prezența părintelui, asta e clar. Nu are voie să ia locul învățării din experiențele reale, nici pe departe, și, pe cât se poate, să lipsească în primii 3 ani de viață, când creierul își construiește infrastructura neuronală, bazându-se pe simțuri. Îmi place cum a explicat, în termeni simpli, biofizicianul Virgiliu Gheorghe:

 

„Cum se dezvoltă creierul? Prin experiență. Între creier și lume există o legătură directă, strânsă. În momentul în care copilul cunoaște, încep să se imprime în creierul său realitățile pe care el le-a cunoscut și rapoartele, modul logic în care se desfășoară realitatea în fața ochilor lui. Și se construiesc rețele neuronale, care apar ca un fel de hartă care reproduce lumea. Cu cât cunoașterea e mai profundă, cu atât creierul se dezvoltă mai bine și dobândeste o capacitate mai mare de a întelege realitatea și de a reacționa la această realitate.

 

Orice act naște un traseu neuronal în creier. Acum, vă dau o explicație plastică. Imaginați-vă că avem o pădure virgină și vrem să facem un drum. Următorul care trece pe aici n-o să-și facă altă potecă, cel mai probabil va merge pe aceeași potecă, pe care o va bătători. Cu timpul, dacă aceasta este bine gândită, se va trasforma într-un drum de pădure. Pe urmă, se asfaltează, se face un drum mai mare, chiar și o autostradă. Tendința noastră în lumea asta e să mergem pe drumurile mari, ca să mergem mai repede. Așa se întâmplă și cu creierul, el are tendința de a merge pe drumurile deschise și bătătorite bine. Deci, actele pe care le-a repetat creierul devin formatoare pentru modul în care el reacționează la realitate. De aceea, spun neuropsihologii, ceea ce face un copil zilnic și pe o perioadă îndelungată îi dezvoltă și îi definește modul în care el va reacționa în viață. Așa se construiește creierul copilului.”, Virgiliu Gheorghe, extras din conferință.

 

Am ales și aleg conectarea directă cu copilul meu. Aleg să trăim împreună în lumea reală, să bătătorim drumuri. Dar nu-i interzic tehnologia, pentru că nu o văd nocivă în sine. Nocivă este ABANDONAREA copilului în fața ecranelor, mai ales la vârsta la care creierul este ca o pădure virgină, cum spune Virgiliu Gheorghe. Nociv este prea mult, în fiecare zi și prea puțin explicat. Nocivă este lipsa părintelui din lumea copilului. Și, ca s-o zic și pe-asta, mai nociv decât televizorul/telefonul/tableta este comportamentul necontrolat al părintelui, pe care l-aș numi cea mai impactantă imagine din viața copilului.

 

Sursa foto aici.

]]>
Magazinul SMYK All for kids vine în ajutorul Iepurașului de Paște cu mari reduceri și multe surprize Fri, 07 Apr 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/541/Magazinul-SMYK-All-for-kids-vine-în-ajutorul-Iepurașului-de-Paște-cu-mari-reduceri-și-multe-surprize/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/541/Magazinul-SMYK-All-for-kids-vine-în-ajutorul-Iepurașului-de-Paște-cu-mari-reduceri-și-multe-surprize/ Nu sunt doar reduceri, ci o campanie cu reduceri considerabile în magazin, surprize, ajutor pentru iepuraș, tombolă cu premii. Iar eu am bucuria să anunț această campanie și chiar să ofer și eu, împreună cu Magazinul SMYK All for kids din cadrul Vivo! Constanța, un voucher de cumpărături în valoare de 100 de Ron. Vă dau detaliile imediat.

 

“Ne-am propus să le venim în ajutor, deopotrivă, copiilor și părinților. Astfel, de-a lungul acestei campanii, fiecare copil va găsi în magazinele Smyk All for kids un spațiu dedicat colectării de scrisori. Iar, pentru a pentru a veni în sprijinul părinților, am pregătit o selecție de jucării la  reducere. Considerăm că cea mai mare provocare a noastră este de a face copiii fericiţi și sperăm să implicăm, alături de noi, întreaga familie!”, a declarat Vadym Slobodian, SMYK All for kids România.

 

Surprizele?

 

1. În perioada 7-14 aprilie, magazinele SMYK All for kids se transformă în punct de colectare pentru scrisorile copiilor către iepuraș. Astfel, în magazinul SMYK All for kids din cadrul Vivo! Constanța sunt așteptați toți copiii care vor să-i lase un mesaj iepurasului, iar, prin tragere la sorți, vor putea câștiga unul dintre cele 3 premii Lego StarWars  sau păpușa Barbie. Pentru a intra în tombola organizată de către Smyk All for kids, participanții trebuie să aibă vârsta cuprinsă între 3 și 14 ani, iar mesajele pentru iepurași pot fi desene sau scrisori. Câștigătorii vor fi desemnați, în urma tragerii la sorți, pe 15 aprilie, iar scrisorile sau desenele premiate vor fi publicate pe pagina de Facebook SMYK All for kids România.

 

2. Timp de două săptămâni, magazinul SMYK All for kids oferă reduceri de până la 50% la jucării pentru toate vârstele: salteluțe de joc, carți muzicale, figurine colorate și mișcătoare, instrumente muzicale, puzzle-uri simple și complexe, creioane colorate, cuburi și jocuri de construit, seturi Lego, haine dress-up pentru o varietate de roluri (medic, pompieri etc.), materiale de artă, enciclopedii pentru copii, jucării electronice, programe computerizate, maşini şi semne de circulaţie. Eu am enumerat o mică parte din selecția de jucării cu până la 50% reducere. Intrați voi aici și vedeți toată gama.

 

 

3. [CONCURS] Și, după ce accesați link-ul, lăsați-mă și pe mine să știu ce jucărie ați alege pentru puiul vostru. Am de dat, cum vă spuneam mai sus, un voucher de cumpărături de 100 de Ron.

 

[MECANISM CONCURS] Tot ce trebuie să faceți este să dați click pe imaginea de mai sus pentru a vedea gama de jucarii din campanie și, apoi, să reveniți, să lasați un comentariu cu jucăria pe care vi-o doriți pentru puiul vostru. Puteți comenta la finalul acestui articol sau în pagina de facebook de concurs. Concursul se va încheia în 11 aprilie2017, orele 24:00, iar câștigătorul voucherului de cumpărături de 100 de Ron va fi desemnat prin random.org în 12 aprilie.

 

!Voucherul poate fi folosit până la 30.04.2017 în magazinul SMYK All for kids din VIVO! Constanța. Voucherul nu se cumulează cu alte reduceri, promoții sau cupoane de reduceri.

 

Vă aștept comentariile. Succes!

 

]]>
Într-o lume de dacă, avem dragostea Wed, 05 Apr 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/540/Într-o-lume-de-dacă,-avem-dragostea/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/540/Într-o-lume-de-dacă,-avem-dragostea/ Lumea e plină de dacă, mintea noastră de părinți este prinsă în capcana lui dacă, pentru că acest dacă este pionul unui scenariu pesimist. Să fim sinceri, cine îl asociază pe dacă cu speranța?! Suntem pozitivi, îl alegem pe când.

 

Când mă uit în ochișorii lui, înțeleg că are nevoie de mine. Când îi vorbesc blând, se liniștește. Când nu presupune nicio condiționare, nici nu implică vreun sentiment de neliniște că n-ar fi așa cum gândesc.

 

Dacă îl iau acum în brațe, se va liniști. Dar nu simt cu totul să o fac. Îl iau în brațe doar pentru că nu suport să plângă, să facă o criză, să sufere, să vadă lumea. Sau am învățat la un curs, dintr-o carte că asta ar fi soluția.

 

Mai sesizează cineva diferența? Sau e doar în mintea mea?

 

M-am trezit cu gândul ăsta. Prea am fost cucerită de dacă, prea l-am lăsat să intervină între mine și copilul meu. Prea îi permit încă să intre în mintea mea, iar el se culcușește și preia controlul.

 

Dacă nu lucrez cu el suplimentar acasă, o să rămână în urmă la școală.

Dacă nu mănâncă azi măcar un fruct, n-o să crească sănătos.

Dacă nu petrec nici azi timp special cu el, o să pierd legătură strânsă cu el.

Dacă nu-i explic încă o dată, nu va ști cum să se comporte.

 

Și scenariile devin filme cu viteza luminii. Și se strecoară grija. Grija se transformă în agitație, cum s-a întâmplat ieri, iar eu mă trezesc că spun: Rareș, ia caietele și hai să lucrăm! Și, când încep așa, distrug orice șansă ca el să o facă cu plăcere. Dar continuu: Pentru tine o faci, nu pentru mine. Cum vrei să ajungi să citești toate cărțile din Cărturești?! Cum vrei să ajungi să-i înveți tu pe copii când o să fii mare?!

 

- Mami, fișele le fac pentru tine. Mie nu-mi plac. Să-ți fie clar. Nu-mi place să fac adunări și scăderi, da?! Mie-mi place când aflu despre oameni, univers, plante și animale, lume. Mie-mi place să desenez. Iar ești stresată și ești așa de urâtă așa. Păcat că nu te vezi și tu...

 

Discursul lui Rareș nu s-a oprit aici, dar îl păstrez pentru noi. Dacă ăsta, clar, nu mi-e prieten, e un catastrofist. Condiționează, limitează, asta o știam, dar și proiectează gândurile peste ani. Iar gândurile ajung să se concretizeze. Ne-am învățat cu dacă și îi dăm forță, în loc să ne ascultăm sufletele. Într-o lume de dacă, avem dragostea. Iar dragostea e infinită! Și face minuni! Când simt iubire, copiii se deschid și se luminează.

 

Sursa foto aici.

]]>
Neuronii-oglindă, descoperire care demonstrează că exemplul personal îl învață pe copil Wed, 29 Mar 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/539/Neuronii-oglindă,-descoperire-care-demonstrează-că-exemplul-personal-îl-învață-pe-copil/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/539/Neuronii-oglindă,-descoperire-care-demonstrează-că-exemplul-personal-îl-învață-pe-copil/ Da, mă, scuze, scuze! Am greșit., a zis șoferul nostru câtre un alt participant la trafic incomodat.

- Tati, ce bou eci!

- Ce? Unde ai auzit tu cuvântul ăsta?!

- A tati. Tu ai zis. Tati, te-a supăiat omul din macina aia... Și au căjut mie buscuiții.

 

Pauză. Amândoi, și eu, și soțul meu, încercam să ne amintim dacă așa se întâmplase, dacă el, tatăl, fiind la volan, rostise cuvântul „bou” mai devreme cu câteva minute, când un șofer frânase brusc în fața noastră, pentru a vira la stânga, fără să semnalizeze. Zău că, pe moment, niciunul dintre noi doi nu conștientizase, dar da, așa era. Al treilea și cel mai mic membru al familiei (3 ani) înregistrase termenul și-l refolosea, culmea, chiar în context.

 

Cea mai eficientă metodă de a-l învăța pe copil orice este exemplul personal. Copiii copiază. Nu înseamnă că, dacă un copil mușcă, părinții lui mușcă sau că e un copil rău. Sunt acțiuni instinctuale de exprimare a unor emoții puternice. Copilul meu a mușcat, a lovit, a împins, iar eu am încercat să-l învăț că furia se poate exprima și altfel. Huh, sunt atât de furioasă acum! Ia să iau eu perna asta să mă eliberez! Plus multă iubire și înțelegere pentru el. A durat ceva, dar am reușit.

 

Cred că grija principală a părinților n-ar trebui să fie comportamentul copiilor, ci propriul comportament. Copiii imită. O dovadă științifică în acest sens stă descoperirea lui Giacomo Rizzolatti, în 1996, un grup de neuroni specifici, pe care i-a numit neuroni-oglindă.

 

Studiul s-a efectuat inițial pe animale, prima dată, pe maimuța macac. Apoi, descoperirile fascinante au atras și alți cercetători din aria neuroștiințelor, care, cu ajutorul imagisticii medicale, au ajuns la concluzii clare în privința dezvoltării creierului uman.

 

S-a observat activitatea neuronilor dintr-o anumită regiune a creierului (lobul parietal superior şi cortexul inferior frontal) când un om mișcă brațul, sau experimentează o emoție. Marea descoperire este că un subset al acestor neuroni descărcă impulsuri chiar și când omul doar observă pe altcineva efectuând mișcarea sau trăind anumite sentimente. În acest fel, acești neuroni oglindesc comportamentul celuilalt, activează ca și cum observatorul însuși ar fi efectuat acțiunea.

 

Cercetări ulterioare au demonstrat că neuronii-oglindă au activitate și când este stimulat doar sistemul auditiv, fără ca cel vizual să fie funcțional. Cu ajutorul acestor neuroni, orbii pot să efectueze mișcări pe care nu le-au văzut niciodată.

 

Mai mult decât atât, se pare că neuronilor-oglindă le datorăm posibilitatea de a repeta întocmai acțiunile altor persoane și a învăța comportamente prin imitare. Aceștia nu doar că observă și redau (imită) acțiuni exterioare nouă, dar și interpretează corect și integrează sensul și scopul acelor acțiuni.  Adică, când altcineva ridică o cească de ceai de pe masă, aceștia nu numai că imită mișcarea în creierul nostru, dar pot să și discearnă dacă persoana din fața noastră o face pentru a bea sau doar pentru a elibera masa. Asta a demonstrat, printr-un studiu publicat în 2005, neurocercetătorul Marco Iacoboni. Și că neuronii-oglindă reprezintă baza neuronală pentru capacitatea omului de a simți emoții precum empatia.

 

Deci, „neuronii-oglindă sunt cei care ne îngăduie să pricepem intențiile altora prin a simți, nu prin a gândi”, a declarat și Giacomo Rizzolatti.

 

Mai multe despre neuronii oglindă aici.

Sursa foto aici.

]]>
Când mă trezesc zâmbind Tue, 28 Mar 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/538/Când-mă-trezesc-zâmbind/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/538/Când-mă-trezesc-zâmbind/ Deschid ochii. E lumină. Și soaaare! Iau telefonul de pe noptieră. E 7:21. E una din zilele când nu l-am pus să sune. Nu mă grăbesc spre niciunde. N-am copil de trezit. Aș putea să dorm cât vreau. Și o și fac altădată. Azi, simt altfel.  Am timp pentru mine!, gândesc. Cafea! Adulmec plăcerea.

 

Pun câte o talpă pe parchet. O nouă zi, îmi spun. Cu entuziasm. Mă ridic în șezut. Nu mă întind în dormitor, risc să se mai trezească cineva de la vreo dezmorțire a patului. Înșfac telefonul și pășesc tiptil. Apăs clanța, țiuitoare de câteva zile, dar eu știu cum să o fac să nu mai țipe. Și ajung în living.

 

Deschid geamul.Trag adânc aer în piet. Îmm, curat și rece! Pun ibricul pe plită, selectez playlistul meu preferat pe youtube și strâng un pic prin casă dansând. Mă așez comod în canapea și-ncep să visez la ce urmează să mi se întâmple, oameni noi, vacanțe, inspirație.

 

Cum miroase a cafea! Nu mă grăbesc să o beau. Îmi place aroma ei când e mai puțin fierbinte. Și, după câteva apropieri de cană, se contaminează și ea și-ncepe să oglindească bucuria mea. Azi, am imortalizat-o.

 

Sunt recunoscătoare pentru tot. Și mulțumesc, pe rând, pentru ce am. Și am. În ecuația mea, lucrurile pot să și lipsească, nu mă dărâmă. E atât de puțin important pentru mine dacă mașina pe care o conduc e full-option. Dacă e, folosesc bucuroasă. Dacă nu, sunt la fel de bucuroasă că mă duce unde am nevoie să ajung. Confortul nu se naște din exterior și nu de el depinde starea mea de bine. Ia-mi din mână, din laptop, din casă, nu din suflet. Din suflet îți dau eu, nu-mi lua tu. Asta sunt.

 

Fericirea e infinită. Noi o alegem sau nu. Toți avem motive să fim fericiți. Doar pentru că suntem în viață, sau pentru că avem o familie, sau pentru că ne trezim unii lângă ceilalți, sau pentru că suntem sănătoși. Sunt dimineți, tot mai rare în ultima perioadă, când găsesc motive să fiu tristă. Le caut, pentru că, uneori, am nevoie să plâng. Să descarc. E în regulă și așa, e un flux, în dimineața următoare mă trezesc zâmbind.

 

Iar, când mă trezesc zâmbind, toate în jurul meu îmi răspund. Copilul mă îmbrățișează. Soțul e surprins de cât sunt de frumoasă. Degetele se joacă pe taste, articolele se scriu singure. Prin mine doar curge energia, o primesc și o dau mai departe. Ce-mi place asta!

 

]]>
Tu ai în tine tot. Eu nu vin cu soluții pentru tine, poate doar cu speranța că se poate Mon, 27 Mar 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/537/Tu-ai-în-tine-tot.-Eu-nu-vin-cu-soluții-pentru-tine,-poate-doar-cu-speranța-că-se-poate/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/537/Tu-ai-în-tine-tot.-Eu-nu-vin-cu-soluții-pentru-tine,-poate-doar-cu-speranța-că-se-poate/ Când ai nevoie de energie, o găsești în tine. Când ai nevoie de fericire, în tine o găsești. Când ai nevoie de căi să ajungi la ele în tine, vin eu, sau altcineva, să-ți povestesc cum am ajuns eu. Nu e și drumul tău, dar e speranța că se poate.

 

În relația cu copilul tău, resursele tot în tine sunt. Ceilalți, inclusiv eu, doar îți amintesc că le ai. Nimeni, niciodată, nu va știi mai bine ca tine ce e mai bine pentru tine și copilul tău. Tu chiar știi, nu cu mintea, ci cu sufletul. Copilul tău e parte din tine. Tu știi ce ai pus în el. Și, orice ți-ar spune oricine să zici, să faci, să gândesti în raport cu el, este mai puțin important decât ce simți tu. Doar că uiți. Epuizarea te prinde într-un cerc vicios de supraviețuire, iar creierul se luptă să te țină în viață.

 

Metodele de educație cu blândețe sunt instrumente care te întorc la tine. Dacă nu funcționează nu înseamnă că nu ești bună, că metodele sunt greșite sau că copilul tău este mai mic, mai slab, mai, ci că ai nevoie să ai grijă de tine. Știi, înainte să plantezi, te ocupi de teren. O vreme, să nu plantezi nimic.

 

Atunci, respiră. Este cel mai simplu exercițiu de cultivare a liniștii creierului. Nu e nicio grabă. Nu alergi la maraton și nu vei primi medalie la final. Nu concurezi cu celelalte mame. Ești tu cu copilul tău. Eu cu al meu. Ce au nevoie și copilul tău, și copilul meu este iubirea. Dar cum îi hrănește este diferit. Trăim vieți diferite, experiențele ne tăvălesc prin fel și fel de sentimente. Ele, experiențele, pot să semene, și, ca o paranteză, unele am fi jurat înainte de a deveni mame că nu ni se vor întâmpla  nouă, dar cum le resimțim este atât de al nostru!

 

Ce pot eu să fac este să mă arăt ție. Să te liniștesc așa, cu ce fac eu să mă liniștesc pe mine.

 

Vorbeam, ieri, cu sora mea mai mare și-mi spunea că nu mai are soluții. Ea, proaspătă mămică de doi, de câteva zile amândoi acasă, eroină pentru fetița ei născută prematur, la 26 de săptămâni, în același timp, mamă full-time pentru băiețelul ei de 3 ani. Băiețelul, deși o iubește enorm pe pâinica lui surioară, o vrea pe mami a lui cum o avea înainte, doar pentru el, și reacționează așa cum numai mamele de doi știu. Eu nu, dar emoții atât de puternice am simțit și eu și am ajutat-o să se liniștească. Am ajutat-o să-și amintească (,) cât de bună mamă e ea pentru amândoi. Și i-am propus un joculeț, lantul iubirii, care mi-a venit spontan, doar pentru că îi simt ai mei. Azi, m-a sunat să-mi mulțumească. Dar eu jur că n-am făcut decât să îi amintesc ceea ce ea știa și uitase.

 

Eu sunt o mamă ca si tine, nu sunt expert în a fi mamă. Am trăit tot ce trăiești. Poate nu aceeași situatie, dar la aceeași intensitate emoțională, care e atât de copleșitoare uneori. Ia de la mine ce simți că-ți folosește ție. M-aș bucura să fie speranța că se poate, nu ce zic sau fac eu. Sau articolele mele să te ajute să-ți amintești că tu ai în tine tot.

 

Sursa foto aici.

]]>
Schimbă perspectiva și certurile vor înceta. Exercițiu care funcționează Fri, 24 Mar 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/536/Schimbă-perspectiva-și-certurile-vor-înceta.-Exercițiu-care-funcționează/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/536/Schimbă-perspectiva-și-certurile-vor-înceta.-Exercițiu-care-funcționează/ Du-te sus! Și privește în jos scena. Nu ești în poveste. Ce vezi? Doi oameni, să zicem, părinte-copil, soț-soție, care se ceartă. Nu poartă un dialog. Niciunul nu ascultă ce are de spus celălalt. Doar aude și izbucnește. Ba izbucnește din prima, pentru că anticipează poziția celuilalt, sau pentru că îl cunoaște atât de bine, că știe ce îi spun ochii, schimonoseala feței, până și mișcarea corpului. Nu-i așa?!

 

Fiecare vorbește despre el. Amândoi au de eliberat ceva. Sau de vindecat.

 

Întoarce-te la tine. Respiră. Suntem atât de subiectivi cu tot ce ni se întâmplă... Ne afectează anumite cuvinte, anumite comportamente și nu e întâmplător. Ceea ce simțim vizavi de cuvintele și comportamentele celuilalt au legătură cu noi. Mi-a spus cineva odată că suferința mea are legătură cu mine și doar eu o pot controla. Nimeni nu e responsabil de ceeea ce simt eu. Mai mult, suferința mea trebuie să fie o măsură pentru ceea ce mai am de vindecat în mine, de învățat despre mine. Și, când suferința mea nu va mai fi, experiențele care m-au făcut să sufăr vor înceta. Și așa a fost. Concentrează-te pe ceea ce simți tu când celălalt spune sau face. Ce simți? Unde simți? Când ai mai simțit asta? Nu are legătură cu momentul prezent, ai să afli. Respiră. Creierul tău se va liniști. Și poți merge mai departe.

 

Oprește-te și ascultă. Când nu doar auzi, ci și asculți, îl și vezi pe celălalt. Șuferă. Nu vrea să te rănească, doar să împartă vina, regretul, neajunsul. Furia lui/ei are în spatele ei o emotie care e foarte puternică, copleșitoare de-a dreptul, frica. El/ea nu știe asta. N-a intrat înăuntru să găsească rădăcina ei. E complicat, dureros. Mai simplu e să dea afară prea-plinul. Nu și eficient, dar mai puțin dureros. În plus, cel care țipă are o nevoie, Rareș al meu m-a învățat asta acum vreo 3 ani. Mami, tati țipă după iubire! Și chiar cred că așa e.

 

Dacă ai ajuns până aici, intră în papucii lui/ei. Se cheamă empatie și este o comoară pentru orice fel de relație. Are alte experiențe decât ai tu, altă normalitate. Trăieste după o schemă implementată în copilărie. Are propria poveste de viață. Știi că reacțiile noastre la o experiență se bazează pe experiențe vechi, uneori, atât de vechi, că nu ni le amintim conștient? Dar simțim și ne afectează. Și izbucnim, că nu stim altceva ce să facem. Dacă vorbim despre conflictul cu propriul copil, adaugă și că el e un tot emoțional și că nu are dezvoltată acea parte a creierului care să-l ajute să gestioneze ce simte. Și are mare nevoie de tine. Atunci, cea mai mare.

 

Mai ești? Vrei să mergi mai departe de atât? Mecanismul ăsta e singurul pe care îl cunoaște. Nu-l pedepsi pentru că nu stie. Învață-l tu altul. Nu, nu-i vorbi despre cum știi tu că este bine să se poarte. Arată-i prin exemplul personal. Și ai răbdare!

 

Sursa foto aici.

]]>
Despre parenting, acest curent care a venit să destabilizeze ordinea mondială Tue, 21 Mar 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/535/Despre-parenting,-acest-curent-care-a-venit-să-destabilizeze-ordinea-mondială/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/535/Despre-parenting,-acest-curent-care-a-venit-să-destabilizeze-ordinea-mondială/ Parenting-ul e despre părinți, că, dacă ar fi despre copii, s-ar numi childing.

 

Ei bine, parenting-ul e despre părinte, despre adult după ce devine mamă sau tată, în relația cu el și cu experiențele lui vechi. Copilul este în ecuația asta oglinda, ființa în fața căreia adultul se arată așa cum e, cu masca socială pusă pe masă, vulnerabil și el cel adevărat, cum doar în față părinților lui s-a mai arătat. Specialiștii spun că intimitatea relației cu propriul copil este comparabilă doar cu intimitatea relației cu mama și cu tata, de aici intensitatea emoțională când copilul are un anumit comportament sau confortul când copilul ne îmbrățișează. Resimțim.

 

Și, de multe ori, ca părinți, acționăm într-o anumită situație de criză, care, nu întâmplător, seamănă cu ceva ce am trăit în copilărie, așa cum n-am fost în stare, n-am fost lăsați atunci sau cum știm de la mama/tata. Și nu o facem conștient. Ne vine să țipăm, deși asta am urât la mama. Ne vine să lovim, deși asta am urât la tata. Sunt mecanisme pe care le-am copiat, tot inconștient. Parenting-ul umblă la aceste mecanisme. Parenting-ul ne ajută pe noi să conștientizăm ce se întâmplă cu noi în timpul unei crize a copilului, ce simțim și, încet-încet, să vindecăm răni vechi. Apoi, să ne înțelegem și iubim copilul așa cum are el nevoie să fie iubit.

 

Eu confirm. Și întăresc. Nici nu știam câtă rușine și micime ascunsesem în mine și câtă furie reprimasem până să mi le scoată Rareș la suprafață. Nu știam câte stereotipii și prejudecăți căram, câte abțineri din teamă de conflict. Și el pe astea mi le sublinia cu comportamentul lui. Și nu copilul meu era problema. Niciodată copilul nu e problema. Copilul nu provoacă, doar trezește emoții latente. Numai dacă domolim aceste emoții în noi, putem fi blânzi, iubitori, înțelegători. Iar copilul învață din ce suntem și facem noi.

 

Și, cu asta, sper că i-am lămurit pe cei care hulesc acest curent, parenting, care a venit să destabilizeze ordinea mondială, cu metodele lui blânde și total nerealiste, ba chiar imposibil de pus în practică, cu așezarea copilului pe un piedestal și închinarea la el, cu urale și bucurie muncită, cu grijă a părintelui să nu-l supere, să nu provoace o criză a micului manipulator, șantajist, escroc, cu încurajarea comportamentului urât cu sărutări și îmbrățișări. Știu că așa se vede din afară, dar doar din afară. Dinăuntru, se simte, nu se vede. Și vorbesc despre iubire necondiționată, respect, limite blânde, implicare, dar, întâi și-ntâi, puterea exemplului personal.

 

Parenting-ul e despre părinți, că, dacă ar fi despre copii, s-ar numi childing. Mi-a trăsnit aseară. Și-am zis să vă zic și vouă.

 

Sursa foto aici.

]]>
Dragă mămică implicată, sportul e acel ceva pe care meriți să îl faci pentru tine Fri, 17 Mar 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/534/Dragă-mămică-implicată,-sportul-e-acel-ceva-pe-care-meriți-să-îl-faci-pentru-tine/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/534/Dragă-mămică-implicată,-sportul-e-acel-ceva-pe-care-meriți-să-îl-faci-pentru-tine/ Sportul e minune pentru corp și suflet. Te încarcă de o energie bună, de care se bucură, apoi, copilul tău. Dacă și tu crezi asta și vrei să faci sport, dar n-ai parte de ajutor adevărat, articolul ăsta e și despre tine. Lasă să-l citească și cel/cea care ar putea să te ajute. Știi tu, cel sau cea care îți „recomandă” să faci ceva pentru tine sau, mai mult și mai urât de atât, să slăbești, el/ea rămânând în confortul unui program normal.

 

După atâția ani de sedentarism, am început să fac sport. Și mă simt atât de bine. Altă viață! Când spun sedentarism, nu mă refer la stat în pat, ci la lipsa de mișcare în care corpul se simte în conectare profundă și în echilibru cu sufletul. Că mișcare am tot făcut în anii ăștia. În primii, cu copilul în brațe ore-n șir, aplecându-mă după chestii aruncate peste tot prin casă, dansând cu aspiratorul printre și pe sub obiectele de mobilier, frecând baia, pete, pereți și altele asemenea. Cu copilul în urma mea sau prins de piciorul meu. Cu copilul pe bratul stâng, cu cârpa în mâna dreaptă. Cu o cârpă eu, cu o mini-cârpă copilul, care mai și trântea, spărgea, darâma cu cealaltă mână. Cu copilul pe blatul de la bucătărie, baricadat de șoldul meu, iar restul corpului în cealaltă direcție, amestecând în mâncare. Mișcările erau de fracțiune de secundă, ochii în direcții diferite în același timp. Stau și mă gândesc acum, zici că mă pregateam pentru legiunea străină.

 

Când avea Rareș vreo 2 ani, am încercat și la o sală. Minunea n-a ținut decât câteva zile. De două-trei ori am reușit să fug de-acasă. Dacă ești mamă fără ajutor adevărat, știi la ce mă refer!

 

Ajutor adevărat pentru o mamă e să faci tu, cel care citești aceste rânduri din pură întâmplare, în așa fel încât să te prindă din urmă cu somnul măcar. Ea nu doarme neîntrerupt și nici numărul minim de ore pentru o funcționare normală. Și serviciul ei nu e full-time, ci full-day and night. Așa că, spun și eu așa, înainte să îi sugerezi să slăbească, las-o să doarmă. Și, după, dacă te mai țin pe tine condiția fizică și psihică, ea se va ocupa și de ea, va face și sport. Numai n-o suna de cum a ieșit pe ușă, n-o bombarda cu sms-uri. A, și nu sta cu ochii pe ceas, nici la televizor, nici în telefon, joacă-te și n-o să se întâmple niciun dezastru natural.

 

Ajutor adevărat pentru o mamă nu e ăla de îți lași copilul plângând cu cineva, ci când îi faci cu mâna zâmbind, iar el îți răspunde cu bezele de la geam. Și pleci liniștită. Altfel, stai sau pleci alergând să te întorci mai repede acasă.

 

Ajutor adevărat pentru o mamă nu e ăla care începe cu: Cât stai?! Eventual, continuă și cu: Da’, dacă vrea să mănânce, dacă face caca?! Adică cine stă cu copilul cât îi pregătesc masa?! sau cine stă cu copilul cât îi potrivesc apa?!, de parcă o mamă are mâini în plus. Ea poate, sigur că poate, doar e mamă. Ea știe, sigur că știe, doar e mamă. Odată cu puiul, la naștere, a primit și manualul.

 

Ajutor adevărat pentru o mamă nu e ăla care se „oferă” ocazional și cu jumătate de gură. Ori ești, ori nu ești. Nu întrebi dacă are nevoie de ajutor. Și, acum vorbesc doar din experiența mea de mamă de copil atomic, iți zic, are, o mamă are nevoie să știe că are pe cineva pe care se poate baza. Întreab-o CU CE să o ajuți. Poate nici nu va apela în fiecare zi, dar contează atât de mult confortul emoținal.

 

Dacă îi oferi ajutor adevărat, mama va fi în formă fizică și psihică excelentă mai devreme de cei 5, 6, respectiv 7 ani ai copilului. Și cred că psihic întâi, apoi fizic. Zic.

 

Sursa foto aici.

]]>
Doamne, îți mulțumesc pentru ce mi-ai dat Wed, 15 Mar 2017 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/533/Doamne,-îți-mulțumesc-pentru-ce-mi-ai-dat/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/533/Doamne,-îți-mulțumesc-pentru-ce-mi-ai-dat/ Să aleg în viața asta. Asta am făcut, am ales, conștient sau nu, eu simt că mai mult nu până acum, ce aveam nevoie să trăiesc, nu neapărat ce voiam să trăiesc. Ca să ajung omul care sunt astăzi și, cel mai important, să am ce să dau mai departe oamenilor. Pe multe, dacă nu le-aș fi trăit, dragostea necondiționată a mamei mele, suferințele în relația cu tata, dezamăgirile, n-aș fi putut primi și însoți așa cum merită puiul de om. Să apreciez forța cu care a venit el pe lume. Să fiu pregătită să înțeleg ce are să mă învețe el.

 

Cred cu tărie că Dumnezeu există, dar nu undeva în afara noastră, ci în fiecare dintre noi. Mai cred cu tărie că totul are un sens pe care, cândva, l-am sau îl vom înțelege.

 

Nu e întâmplător că eu sunt mama lui Rareș și că el e copilul meu! E special, ca toți copiii, de altfel. Dar are acel ceva special pe care numai eu puteam să-l îmbrățișez cu atâta răbdare și cu atâta iubire. Iar eu aveam niște frici pe care numai el putea să mă ajute să le vindec.

 

Am trăit împreună multe episoade medicale ale lui. Primul, convulsii febrile la 10 luni jumate. Șoc, urmat de alte câteva zile de febră mare acasă, cu împachetări, două administrări de solutie rectală împotriva convulsiei. La 1 an și 3 luni, computer tomograf și, apoi, intervenție chirurgicală, cu anestezie generală, de extirpare a unui chist în zona presternală. La 2 ani, infecție cu toxocara canis, cu tratament toxic. Multe episoade de febră mare, cu frison la limita convulsiei. Plonjon din canapea în masă, cu plagă frontală. Os de pește în gât. Arsură profundă la mână. Și cred că mai sunt și altele. Ne-au unit. M-au dărâmat. Am conștientizat. M-am apucat de scris. M-au făcut mai puternică. M-au apropiat de mine.

 

Rareș a fost un bebeluș nu energic, teleghidat. Până pe la 2 ani și jumătate, n-a dormit mai mult de două ore legate noaptea. Reușeam să-l adorm pe la 22:30, cel mai devreme, și se trezea de tot la 6:30-7:00, cu mai multe pauze decât reprize de somn. Si nici ziua nu prea recupera. Nu cunosc termenul de perioadă de bebelușeală. Și nu se trezea ca să mănânce, ci să se joace. N-a fost interesat de mâncare, cum nici de somn. Mi-a fost greu. Am zis greu?! Nu, foarte greu uneori, dar, oricât mi-aș fi dorit să fie mai liniștit, nu l-am cenzurat. Avea încă de pe atunci o vigoare aparte de alți bebeluși. La 3 luni și jumătate, voia să stea în funduleț, la 6 luni, se ridica pe marginea pătuțului și, la aproape 10 luni, făcea primii pași. Azi, la aproape 7 ani, deși slăbuț, e un sportiv. Face tenis și o face bine. Ieri, l-am înscris la karate. Antrenorul ne-a vorbit în particular: „Are o forță mare, are un spirit de luptător în el, ceva ce rar mi-a fost dat să întâlnesc la vârsta lui. Nu renunțați!”

 

Pe cât de energic este, pe atât de multă energie creatoare are. Este foarte talentat la desen și în domeniile unde este nevoie de creativitate. Dar nu o face cu migală, atenție, ci tot în forță, cu linii mari. Primul desen al lui a fost executat rapid, pe pat, din picioare. Voia să-mi spună ceva și nu înțelegeam ce vrea. După câteva linii pe hârtie, am înțeles perfect, voia afară cu sania. N-avea încă 2 ani. Face rime, inventează glume, povești, dar sărind prin casă. Când pictează, nu stă numai pe scaun. Ai zice că dansează.

 

Rareș este un copil care, la prima vedere și cunoaștere, poate părea superficial, neatent, indolent chiar. Încăpățânat. Dar, dacă ai răbdare să îl descoperi, este un copil cu un raționament și o profunzime de care puțini adulți sunt în stare. Replicile lui te obligă la un dialog de la egal la egal. Și e capabil de multă iubire. Iar eu am simțit asta încă de când, în primele luni de viață, s-a oprit deodată din agitația lui și m-a mângâiat într-un anumit fel. Eram epuizată, frustrată, neputincioasă.

 

A avut perioada lui de agresivitate. L-a ținut mult, dar mult. Până am înțeles că, prin asta, avea sa-mi transmită că ceva nu era în regulă. Cu mine, cu el, cu starea noastră, cu locul în care îl lăsam fără mine. Dar, chiar și în crizele lui de furie, deși nu știam exact ce să fac, ce vrea de la mine, l-am iubit. Și toate crizele astea m-au ajutat, într-un fel sau altul, să vindec copilul meu interior. Apoi, ele au încetat ca printr-o minune.

 

Doamne, îți mulțumesc pentru ce mi-ai dat! Pentru toate, pentru mine, pentru familia mea, pentru minunea care este copilul meu, n-aș schimba nimic. Doar că, de acum, am să aleg conștientă de Dumnezeul din mine.

 

]]>
Pizzarele cu trei tipuri de brânză și semințe (P) Mon, 06 Mar 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/532/Pizzarele-cu-trei-tipuri-de-brânză-și-semințe-(P)/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/532/Pizzarele-cu-trei-tipuri-de-brânză-și-semințe-(P)/  

 

Urmează o rețetă de sărățele românești, gustoase, rețetă veche, atât de veche, că ar putea să-i fie stră-stră-bunică lui Rareș al meu. Dar el a îmbunătățit-o, zice, și i-a dat un nume proaspăt, zice, Pizzarele.

 

„Hai să punem mai multe tipuri de brânză, ca la paste. Și semințe, ca la blatul de pizza, ce zici? Am putea să le numim Pizzarele. E un nume potrivit, combinat și vesel.” Eu m-am opus, sunt mai așezată așa și am un respect deosebit pentru tradițional românesc, dar m-a convins. Până la urmă, unde-i pasiune și creativitate, nu e loc de decât pentru îmbrățișări. Nu că nu ne-am fi și certat un pic în timpul preparării, dar asta rămâne între noi, bucătarii.

 

 

Ingrediente pentru pizzarele

200 g de untură

250 g de brânză sărată. Noi am combinat brânză de oaie, brânză de vacă și vedeta noastră, mozzarella, pe care am răzuit-o și peste pizzarelle la final

100 ml de lapte

1 linguriță cu sare

2 ouă

drojdie cât o nucă

3-4 lingurițe semințe de chia

3-4 lingurițe semințe de in hidratate înainte

500 g de făină (sau cât cuprinde)

 

 

Preparare pizzarele

Amestecați drojdia cu laptele călduț (atenție, nu fierbinte!), sarea și o lingură de făină și lăsați amestecul la dospit 10 minute. Noi l-am pus într-un pahar și l-am acoperit cu o farfurioară. Într-un vas separat, adăugați făina. Noi facem ca un cuib în făină în care adăugăm amestecul din pahar (mulți  îl numesc maia, dar eu consider maia fermentația naturală, pe care urmează să o încercăm și noi), untura, ouăle, brânza și mozzarella rase, semințele și le amestecăm. Dacă mai e nevoie, mai adăugați făină și frământați până obțineți o cocă elastică. O lăsați să crească 30 de minute. O dezveliți apoi și o întindeți într-o foaie groasă de 1-2 cm, cam cât grosimea unui deget. Și vă jucați cu formele. Noi ne-am descurcat bine cu cuțitașul special pentru tăiat pizza și am obținut sărațele ciufulite la margini. Am răzuit mozzarella Gourmet, vedeta noastră, și le-am introdus în cuptorul încins înainte. Au stat acolo la 180 de grade 15 minute.

 

Vă invit să urmăriți filmarea și să vedeți ce ne-a ieșit la final. Și să admirați și decorul.

 

 

V-am făcut poftă, nu? Hai și voi. E distractiv și pizzarelele sunt delicioase. Sunt gustare pentru la școală, ronțăială în timpul filmului și pe drum spre vacanță. Dacă v-am convins cu rețeta noastră și sunteți, pe deasupra, și voi fani brânză, cumpărați mozzarela Gourmet de la Delaco, cu bulină promo „Fă pizza acasă”, bucătăriți și trimiteți codul unic la Fan Brânză. E simplu și s-ar putea să vă bucurați și de unul dintre sutele de premii Delaco: zilnic, 1 mașină de pâine, 2 tăvi pentru pizza, 3 feliatoare; săptămânal, 2 tablete iPad.

 

Mozza fie cu voi!

]]>
Interacțiunea cu un copil implică o interacțiune cu noi înșine Tue, 28 Feb 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/531/Interacțiunea-cu-un-copil-implică-o-interacțiune-cu-noi-înșine/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/531/Interacțiunea-cu-un-copil-implică-o-interacțiune-cu-noi-înșine/ Un copil are sufletul pur. Adică neatins de ascunzișurile pe care le impune normalitatea lumii în care trăim. Dacă nu ne trezim, va fi nevoit să se adapteze și el ei într-un fel sau altul. Ori își va pune masca socială, ori va fi marginalizat. Și, dacă este suficient de puternic sau, mai bine spus, dacă părintii i-au predat ștafeta conștiinței și a valorilor, #rezistă, dacă nu, ...

 

Încă nu minte. Și noi îl învățăm să o facă. Să simtă una, dar să spună alta. Măcar să o îndulcească. Ca să-i fie bine, pentru că pe oamenii mari îi doare adevărul și cu durere se năpustesc asupra lui, cel care n-a arătat decât adevărul cum s-a priceput el: „Nu fac ce-mi spui tu, pentru că țipi la mine!”

 

Încă știe cine e el și care e forța (așa a numit Rareș talentul) cu care s-a născut. Și se bucură. Venim noi și îl încadrăm în niște standarde. „Aaa, ești prea mic, prea energic, prea slab, prea încet, prea, prea!” Îi subliniem că e diferit, ca și cum diferit e de rău. Nu vrem să pună probleme, că problemele se cer rezolvate și, ca să le rezolvăm, ieșim din ritmul obișnuit. Și n-avem resurse. Nu suntem noi prea mari, prea sedentari, prea grași, prea pe repede înainte, prea, prea?!

 

Încă se bucură de lucrurile mărunte. Și noi îi cumpăram jucării sofisticate, haine scumpe. Încă vrea sarutări și îmbrățișări, și joacă de-adevăratelea cu mami și tati. Și noi îi descărcăm jocuri noi pe telefon sau tabletă. Încă descarcă emoțiile care îi umplu amigdala, iar noi îl mângâiem cu: „Nu mai plânge! Gata, nu mai plânge, ești mare acum!”

 

Încă vrea să fie doctor, profesor de ski, cosmonaut, om al legii. În loc să-i întreținem aspirațiile și să-i hrănim entuziasmul, i-l fragmentăm cu cifre, litere, operații, note. Nu zic, sunt necesare în evoluția gândirii lui, dar nu cele mai importante. Cum ar fi să nu-l mai întrebăm ce notă a luat, ci cu cât s-a apropiat de „visul” lui? Cum ar fi ca, pe lângă notarea pe cunoștințe la discipline, să se noteze cât de creativ a fost copilul la oră, cât de inovativ, argumentat, analitic, bun organizator, sincer, empatic, cu spirit de echipă?!

 

Încă e dispus să învețe de la noi. Încă e deschis. Și, prin comportamentul nostru în diverse situații, noi îl învățăm, fiecare ce are, ce știe, ce a fost învățat. Părinți, educatori, învățători, profesori, ce-l învățăm? Nu spun că trebuie să fim zen tot timpul, nici n-am avea cum, oameni suntem. În plus, conectarea adevărată presupune autenticitate. Sunt nervoasă, țip, mă revolt, îl judec, se întâmplă. Apoi, este un prilej bun să-i explic de ce m-am comportat așa și să admit că am greșit, să-i cer și scuze dacă l-am rănit. Privind de sus, acum îi predăm ștafeta conștiinței și a valorilor. 

 

Eu nu scriu din postura de mamă care nu, n-a făcut nicioadată așa, ba mă includ. Și nu generalizez, doar gândesc scriind, cu voce tare, cum s-ar spune. E ca și cum aș vorbi cu mine. Interacțiunea cu copilul meu implică o interacțiune cu mine. Și, cu cât interacționez mai mult, cu atât am convingerea că:

 

Atunci când o să înțelegem că ce ne supără la un copil este ceva ce avem nevoie să iubim la noi, nu vom mai discuta despre parenting.

 

Sursa foto aici.

]]>
Atenție, libertate, nu libertinism! Mon, 27 Feb 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/530/Atenție,-libertate,-nu-libertinism!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/530/Atenție,-libertate,-nu-libertinism!/ „Am două fete. La prima, am făcut ce trebuia, am procedat cum m-a crescut pe mine mama, strict, mai și cu câte o palmă, cu pedepse, cu restricții. Am fost severă. La a doua, parcă regretam că am fost o mamă prea severă cu prima. Ei i-am dat libertate. Cumpără-i ce vrea, dă-i, fă-i, n-o pedepsi, nu-i interzice, las-o. Ei bine, acum are 11 ani și nu mă mai înțeleg cu ea. Nu învață, stă toată ziua pe facebook, răspunde, nu mă înțelege, cere, e obraznică din cale-afară. Și-mi pare rău. I-am dat libertatea de care ziceți voi, ăștia de le știți pe toate, și mi s-a urcat în  cap.”, și-a vărsat năduful o mamă de două fete.

 

Eram într-un context cu câteva mame, toate revoltate pe fenomenul Anna Andronache, „sătule” de propovăduirea în mediul virtual a ideilor de parenting modern, supărate pe proprii copii „scăpați din mână”, copii carora li s-a oferit libertate, așa cum se cere acum.

 

N-am susținut-o cu voce tare până acum. Cu suflet și convingere, fără a avea pretenția ca voi convinge sau voi schimba ceva. Am vorbit despre în intimitatea mea, cu familia mea și în casa mea, acest blog. Zilele trecute, m-am asumat, am vorbit și în exterior despre cât de importantă văd eu libertatea în relația părinte-copil și m-am simțit mi-nu-nat!

 

Reiau și aici, cu alte cuvinte, desigur, că-mi permit la mine acasă.

 

Da, educația democratică, educația cu dragoste, educația cu blândețe, educația cu respect iși au rădăcinile în LIBERTATE. Atenție, libertate, nu libertinism!

 

Democrația înseamnă libertate. Dragostea adevărată se manifestă necondiționat și nu ridică garduri în jurul celuilalt. Blândețea înflorește într-un suflet eliberat de regrete, prejudecăți, suferințe și admite că celălalt este liber să experimenteze stări și situații diverse, fără să le numească neapărat greșeli. Iar respectul nu cere o vârstă anume, un anumit statut, o glorie personală, ci libertatea de a fi om, deci unic.

 

Libertatea nu are nicio legătură cu libertinismul. Dacă vrei, și dex-ul face o departajare semantică a celor două substantive:

 

Libertinism =  desfrâu, destrăbălare, libertinaj

Libertate = posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință

 

Iar libertatea nu înseamnă să-l lași pe copil să facă ce vrea și atât, asta face libertinismul, ci să-i oferi, deci, posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. Și completez, înseamnă să-i oferi variante din care el să aleagă.

 

Libertatea e o stare (de iubire necondiționată și încredere), nu o lipsă de acțiune din partea părintelui. Nu-i dai ce vrea (suzeta/jucaria/telefonul/bani etc.) ca să tacă și tu să poți pleca de lângă el. Dimpotrivă, libertatea presupune o apropiere, o legătură profundă, o cunoaștere în cele mai mici detalii a propriului copil.

 

Întâi, îl asiguri că este iubit în cuib și, abia apoi, îi dai libertatea de a zbura. Iar el va zbura dând din aripi sigur și încrezător, având siguranța că va fi primit cu brațele deschise înapoi în cuib orice s-ar întâmpla.

 

Ce vreau să spun cu asta?! Întâi ești tu, cea disponibilă emoțional, apoi e el, care se simte liber să manifeste emoțiile lui, să plângă atunci când îi pui o limită blândă, să înțeleagă ce se întâmplă cu el și să gestioneze. Întâi ești tu, care-i arată și vorbește despre lume, apoi e el, care vrea să o cunoască. Întâi ești tu, cea care-l iubește necondiționat, cu libertate adică, apoi e el, care va învăța pentru el, nu pentru altceva (note, premii, recunoașteri, recompense, iubire). Și va încerca să fie din ce în ce mai bun în fiecare zi, nu la matematică, nu la citire, ci la ceea ce este drumul lui. Poate nu azi, poate nu mâine, poate nu la 5, nici 6, nici la 7 ani, fiecare în ritmul lui.

 

Libertatea presupune să-i acorzi, mai întâi, privilegiul de a învăța din ceea ce ești și faci tu. Să-l ții aproape de tine și el să te vadă. (Parentingul acesta modern este despre a te cunoaște și vindeca pe tine mai mult decât despre a educa un copil.) Apoi, să-l lași să aibă propriile experiențe, iar, când cade (și nu e întâmplător „când” în loc de „dacă”), să nu o vezi ca o ratare, ci ca o încercare sau ca o etapă în învățare.

 

Libertatea vine cu dragoste, cu înțelegere, cu explicații atunci când greșește, cu acceptare că al tău copil poate și are nevoie să și greșească.

 

Am atât de multe de spus, poate și pentru că asă am trăit eu, iar ceea ce îi dau copilului meu este parte semnificativă din ceea ce mi-a dat mie mama.

 

Da, LIBERTATE! Deocamdată, atât.

 

Sursa foto aici.

 

]]>
Imagini care vor ajuta viitoare mame să renunțe la fumat. Studiu Pilot Thu, 23 Feb 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/529/Imagini-care-vor-ajuta-viitoare-mame-să-renunțe-la-fumat.-Studiu-Pilot/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/529/Imagini-care-vor-ajuta-viitoare-mame-să-renunțe-la-fumat.-Studiu-Pilot/ Dr. Nadja Reissland, profesor asociat al Secției de Psihologie a Universității Durham, specialist în dezvoltarea fetală, a inițiat un studiu privind efectele fumatului asupra fătului în sarcină.

 

În acest sens, a monitorizat sarcina a 20 de viitoare mame fumătoare, care își făceau controalele periodice la Spitalul Universitar James Cook din Middlesbrough. Patru dintre acestea fumau, în medie, 14 țigări pe zi.

 

În imaginile 4D ale ecografiilor din săptămânile 24, 28, 32 și 36 de sarcină, dr. Reissland a surprins mii de mișcări ale fetușilor, dovezi impresionante pentru cum simt bebelușii efectele fumatului. Se pare că cei purtați în pântece de mame fumătoare aveau în comun mișcări repetate ale gurii și tendința mult mai frecventă de a-și acoperi fața în comparație cu acțiunile fetușilor gravidelor nefumătoare. Imaginile vorbesc de la sine.

 

 

Studiul pilot indică faptul că bebelușii purtați de mame fumătoare ar putea avea o dezvoltare încetinită a sistemului nervos central.

 

Studiul este publicat in jurnalul Acta Paediatrica.

 

De menționat este că  toti bebelușii studiați s-au născut sănătoși și cu statură și greutate normale. De asemenea, dr. Reissland subliniază: „Este necesar un studiu extins, care să confirme rezultatele cercetării mele și să investigheze efectele specifice, inclusiv legătura dintre stresul matern și fumat.”

 

Dr. Nadja mulțumește mamelor care au ales să participe la acest studiu, în special gravidelor fumătoare: „Le sunt cu adevărat recunoscătoare, au făcut un lucru bun. Acestea sunt femei deosebite, oameni speciali, care și-au depășit stigmatul pentru a ajuta alte mame”. Și este de părere că mamele nu trebuie puse la zid pentru că fumează, ci ajutate să renunțe la fumat, acesta fiind și scopul declarat al studiului.

 

Acesta este și motivul pentru care am scris. Vreau să ajut. Și cred că aceste imagini vor ajuta viitoare mame să se lase de fumat.

 

Nu e ușoară renunțarea la fumat, nu e ușoară schimbarea, vindecarea de o dependență. Eu nu fumez, însă mama mea a fumat 30 de ani. Când a renunțat la țigări, s-a confruntat cu ea cu adevărat. Și-a văzut emoțiile, pentru că au ieșit la suprafață. A fost un proces anevoios. Ea, când fuma, credea că se liniștește. Și se liniștea, dar pentru scurt timp. Apoi, suferința revenea. Nu vindeca nimic. Dar punea pe pauză, zicea ea. Adevărul este că lăsa la dospit. Acum, știe asta. Acum, vindecă și e din ce în ce mai bine cu ea.

 

Motivația mama mea a găsit-o în dorința de a fi cât mai mult aproape de noi, copiii ei. Și cred că este o motivație și mai puternică suferința copilului în pântece când mama fumează. Nu cred, sunt convinsă!

 

De asemenea, urmăriți mult mai multe imagini și explicația dr. Nadja Reissland în video-ul de mai jos:

 

 

 

Sau aceleași imagini cu explicații textuale:

 

 

Sursa foto aici.

]]>
Ce ar face iubirea acum? Mon, 20 Feb 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/528/Ce-ar-face-iubirea-acum/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/528/Ce-ar-face-iubirea-acum/ Știi, îți ziceam într-o postare anterioară că am învățat de la copilul meu să-i fiu doar mamă. Adică să-l iubesc și atât. Azi, vreau să dezvolt.

 

Ori de câte ori are copilul meu un comportament care nu-mi place, înainte să acționez, mă întreb:

 

Ce ar face iubirea acum?

 

Și, prin iubire, mă refer la acea parte din mine care e liberă de judecăți și prejudecăți, de frică și suferințe, de cum trebuie. Mai precis, eliberată. Care nu vede totul în alb și negru, ba iubește nuanțele pastel. Nici nu mai fuge de negru. Acea parte care devine din ce în ce mai mare în fiecare zi.

 

Iubirea e mai mult decât o emoție, e o forță cu care pot înfrumuseța lumea. Și am ajuns într-un punct al vieții mele în care am înțeles că iubirea, ca să o pot folosi ca o forță, nu este necesar decât să o conțin. Ce înseamnă asta? Să o simt pentru mine. Mă privesc îndeaproape și-mi văd imperfecțiunile. Imperfecțiuni într-o societate cu șabloane, altfel, sunt mărci personale. Le văd. Nu le mai ascund. Le accept. Fac pași mărunți înspre mine. Mă văd frumoasă așa cum sunt. Și doar frumoasă fiind pot înfrumuseța lumea.

 

Sunt liberă și ofer libertate. Mă respect pe mine, pot să-i respect pe ceilalți. Mă pot uita la mine cu iubire, mă pot uita la ceilalți cu iubire. Mă iubesc pe mine așa cum sunt, pot să-mi iubesc copilul așa cum e.

 

Și îl iubesc cu totul. Nu iubesc ceva la el, iubesc un întreg care e făcut din părți, inegale și diferite, dar fiecare parte ajută întregul. Uite, oxigenul și dioxidul de carbon nu sunt binele și răul, și unul, și celălalt întrețin viața pe pământ.

 

Iubirea care judecă, cenzurează, compară nu are cum să fie iubire adevărată, pentru că are frica rădăcină. Iubirea adevărată, cred eu, înflorește abia după ce vezi în celălalt și frumosul, și urâtul și îl mai vrei. Nu încerci să-l schimbi. Îl iubești exact așa cum e. Până atunci, e doar închipuire că-l iubești.

 

Îți pare din cărți, dar e cât se poate de real pentru mine.

 

Rareș vrea să-i fiu mamă, adică să-l iubesc pentru tot ce e el. Să-l iubesc pentru rezultatele bune la școală înseamnă să-i fiu dascăl, nu mamă. Apoi, să-mi doresc de la el să fie numai un zâmbet, să împartă flori și bezele e o utopie. Asta e din cărți pentru mine. El este un întreg. Are și calități, are și defecte. Nu greșește, învață. Mă pune în situații incomode? Mă pune. Îmi vine, uneori, să bag capul în nisip ca struțul? O, da. Mă provoacă. Mă învață, de fapt, dar asta e o altă discuție.

 

Cum ar fi ca, ori de câte ori are copilul tău un comportament care nu-ți place, înainte să acționezi, să te întrebi:

 

Ce ar face iubirea acum? Adică acea parte din tine  care e liberă de judecăți și prejudecăți, de frică și suferințe, de cum trebuie?

 

]]>
Trăiesc într-o normalitate a mea Mon, 13 Feb 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/527/Trăiesc-într-o-normalitate-a-mea/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/527/Trăiesc-într-o-normalitate-a-mea/ Era convingerea lor că-i ajută, credința sau, poate, speranța că-l vor considera un impuls și vor învăța măcar pentru a demonstra că merită nota, punctajul, admiterea, funcția primită în dar, nu obținută. Sau nu era nici una, nici cealaltă, doar puterea pe care le-o dădeau banii. Falsa putere. Alta n-aveau și se foloseau de ea.

 

Dar intenția lor, a părinților cumpărători de merite pentru copiii lor, că despre ei vorbesc, nu a fost să facă rău. Nici altor copii, pe care-i frustrau indirect și fără să-și dea seama, cu atât mai puțin propriilor copii. Sunt convinsă că o făceau cu toată dragostea pentru aceștia din urmă, cu tot ce știau ei atunci despre dragostea pentru copii. Și știau puține.

 

Erau formele fără fond ale lui Titu Maiorescu.

 

Veneau din comunism, din dictatură, cenzură, lipsă. Simțiseră lipsa acut. În goana lor după a avea și a avea rapid, nu s-au mai preocupat de a asimila. Au dat din coate. Nu ca să-i dărâme pe alții, nu cred, ci ca să obțină ei. Unii au avut doar norocul de a fi la momentul și locul potrivit și au mers împinși de cei care dădeau din coate. Ajunși sus, s-au convertit și ei, având dovada că asta e calea.

 

Și au început să-și ridice și copiii la fel. Repet, cu cele mai bune intenții. Neștiind că-i handicapează pentru viață, că acești copii nu vor ști niciodată cine sunt și ce pot ei singuri. E vorba de ce simțeau ei cu adevărat în interiorul lor când mama și tata intervineau cu bani și cu relații. Mama și tata le lipeau pe frunte eticheta că sunt mici, neputincioși, slabi și că atâta pot, dar, cel mai grav pentru ei și societate, le transmiteau că așa se face. Așa au crescut, nu stiu altfel cum. De-aia nici nu-i judec, nu sunt vinovați, e normalitatea lor.

 

Normalitatea mea e alta și mă bucur să constat că e și a altor sute de mii de oameni, poate chiar milioane.

 

În prima teză la matematică, am luat -10. În clasa a VI-a, profesoara de matematică i-a pus mamei în vedere că am nevoie să lucrez mai mult în particular, că nu fac față altfel. Așa am ajuns eu la meditație la matematică, cu mare efort financiar, foarte mare. De fiecare dată, după meditație, eram scoasă la tablă si laudată pentru exercițiul perfect. Desigur că era perfect, doar îl lucrasem la meditație. A treia oară, am primit și un 10 în dar, cu un zâmbet larg și multe aprecieri din partea profesoarei. Nu puteam să mă bucur. Mi-aduc aminte că m-a felicitat colega mea de bancă si, imediat după, m-a întrebat ce am. Am ajuns acasă plângând. Nu puteam duce impostura. Nu mă puteam bucura de ceva ce nu-mi aparținea si ce nu obținusem cu mintea mea. 10-le ăla mi-a spus despre mine că sunt mică, neputincioasă, slabă și că atâta pot și sentimentul mi-era atât de străin... Urât sentiment! Și am renunțat la meditații. Atunci, mi-am luat adio, din păcate, și de la matematică. Dar am regăsit-o în gramatica limbii române, pe care am iubit-o și-o iubesc. Și-am ajuns aici.

 

Eu trăiesc în continuare în normalitatea mea, nu văd să fac lucrurile altfel. Și mă simt atât de bine cu mine și cu ceea ce sunt eu, că am să dau și celorlalți care se simt încă mici, neputincioși, slabi, cu părinți cumpărători de merite pentru ei. Și vreau să le transmit că pot și singuri și că niciodată nu este târziu pentru schimbare.

 

Sursa foto aici.

]]>
Lecția 2 pe 2017, credința e la noi în cămăruță Tue, 07 Feb 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/526/Lecția-2-pe-2017,-credința-e-la-noi-în-cămăruță/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/526/Lecția-2-pe-2017,-credința-e-la-noi-în-cămăruță/  

 

"E ploaie, e furtună, credința ne ajută. Miracolul e la noi în mână, iar credința e la noi în cămăruță.", Rareș, 6 ani și aproape 9 luni, acum 30 de minute.

 

Vorbele lui înseamnă mult pentru mine, tocmai pentru că știu că vin din acea cămăruță. Acolo e doar lumină.

 

Și nu mă mai miră nimic, am depășit demult faza în care mă întrebam de unde-i vin lui toate astea. Acum, doar ascult recunoscătoare și, încet-încet, îmi amintesc și eu. Uit des că e vorba doar despre mine și nu despre ceilalți. Și că, pentru a face lumină, nu este nevoie să conving pe nimeni de credința mea, ci doar să o trăiesc eu.

 

 

A fost așa:

 

- Mami, am făcut o rimă: E ploaie, e furtună, credința ne ajută.

 

- Nu e rimă perfectă, am gândit eu fără să spun tare. Ar fi mers mai bine „ne adună”.

 

- Credința ne ajută, a repetat el. Și vreau să-ți mai spun ceva: Miracolul e la noi în mână, iar credința e la noi în cămăruță.

 

- ... Mulțumesc, iubitule!

 

 

Mi-am învățat lecția, credința e la noi în cămăruță.

 

N-am să mai încerc să conving pe cineva de credința și convingerile mele. Am simțit ce înseamnă. Nu asta e calea.

 

Dar continuu să fiu cu sufletul aproape de oamenii care vor schimbare și au înțeles că schimbarea vine din interior și că singura modalitatea în care pot schimba ceva în afara lor e cu lumină de la ei. Chiar și fără cuvinte. Cu decență. Cu fermitate, dar cu lumină. Pașnic. Și rezistă.

 

Și-mi permit să-ți spun: Când convingerile tale te fac să te năpustești asupra oamenilor pe care-i iubești, să-i pui la zid, când te fac să insulți, să urăști, să țipi, chiar și numai să ridici tonul la ei, întreabă-te, te rog, dacă sunt ale tale, adică dacă vin din acea cămăruță de care vorbește copilul meu.

 

Pictura pe pânză e tot a lui. A făcut-o în câteva minute. Mie mi-a părut neterminată, dar el m-a asigurat că are tot ce a vrut el să transmită.

]]>
Răspunsul creativ al unui băiețel de 6 ani la o problemă de matematică ar fi și răspunsul copilului meu Tue, 31 Jan 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/525/Răspunsul-creativ-al-unui-băiețel-de-6-ani-la-o-problemă-de-matematică-ar-fi-și-răspunsul-copilului-meu/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/525/Răspunsul-creativ-al-unui-băiețel-de-6-ani-la-o-problemă-de-matematică-ar-fi-și-răspunsul-copilului-meu/  

Nu există răspuns corect și răspuns greșit. Aceeași întrebare poate avea mai multe răspunsuri bune. Ne-o demonstrează un băiețel de 6 ani. Altfel spus, un copil de 6 ani ne arată ce înseamnă gândirea divergentă.

This is why my kid is going places.

 

În imagine, avem punctul 11 al unui test la matematică, o problemă cu două subpuncte, rezolvată de un băiețel de 6 ani. Scrisul cu creion este răspunsul copilului la cele două cerințe:

 

„Bobby are 4 monede de 10 cenți. Amy are 30 de monede de 1 cent. Care dintre ei are mai mulți bani?”

 

„Bobby”

 

„Cum ai aflat? Arată raționamentul.”

 

Răspunsul băiețelului este o reprezentare a lui gândind, apoi, aflând răspunsul corect la problema de matematică.

 

Logic, nu? Mie mi-a atras atenția și altceva, fața desenată e una tristă. Cred că întrebarea l-a pus un pic în dificultate, i-a creat ceva tensiune, în sensul că i se cerea să dezvolte un răspuns atât de simplu și de logic pentru el, să arate un proces de gândire. Dar, până la urmă, s-a conformat și a desenat. :)

 

Aș sublinia că foarte mulți copii din generația nouă sunt mai degrabă vizuali, kinestezici, cu tendința de a folosi partea dreaptă a creierului mai mult. Copiii de azi sunt spontani, inovatori, creativi, nonconformiști. Nu mai au răbdare să asculte profesorul, trebuie implicați activ și neconstrâns. Ei vor să vină cu idei, nu să le redea pe ale altora, apreciează noutatea, diversitatea. Gândirea lor nu este una repetitivă, bazată pe memorie, ci pe logică, intuiție, creativitate, perspective multiple. De aceea, în școală, sunt etichetați ca având probleme de învățare, pentru că școala (și o spun în mod generic, dar sunt și excepții, una dintre ele, invățătoarea fiului meu) încurajează și dezvoltă aproape exclusiv emisfera stângă a creierului. Ori, ei sunt divergenți.

 

Imaginea a fost postată pe Reddit de Fiona, mama mândră a acestui băiețel de 6 ani, și a devenit virală.

 

Ce aș viraliza eu este atitudinea învățătoarei: „Copilul meu a primit punctaj maxim, însoțit de un entuziastic ‚Uau!’. Învățătoarea lui este excepțională. Ea încurajează creativitatea și gândirea din afara cutiei ori de câte ori are ocazia.”, a declarat Fiona pentru The Huffington Post.

 

 

]]>
Ceea ce urăști la ceilalți urăști, de fapt, la tine Mon, 30 Jan 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/524/Ceea-ce-urăști-la-ceilalți-urăști,-de-fapt,-la-tine/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/524/Ceea-ce-urăști-la-ceilalți-urăști,-de-fapt,-la-tine/ Ai putea să reflectezi. Ceea ce urăști la ceilalți urăști, de fapt, la tine. Ei doar îți arată ceea ce ai tu nevoie să vezi. Comportamentul lor te provoacă să-ți amintești cine ești tu. Să te trezești. Și să vindeci. Încearcă să te oprești din a-i eticheta, nu ajută la nimic, nici măcar pe tine să te eliberezi. Dacă ar fi atât de simplu,  la cât de mult țipăm, am fi fericiți, nu? Dar nu suntem.

 

Când crezi că oamenii din jurul tău, partenerul, copilul tău, mai ales, TREBUIE să se schimbe, ai putea avea nevoie să schimbi ceva la tine. Când afirmi cu tărie că al tău copil TREBUIE dus la psiholog, ai putea avea nevoie tu de cineva care să te ajute să te cunoști și accepți pe tine.

 

Copilul tău este o oglindă. Copilul tău este cea mai curată oglindă a ta. În loc să o oprești din a te oglindi, asumă-ți ceea ce vezi în ea, chiar privește-o cu recunoștința că ai, în sfârșit, oportunitatea de a te vedea prin ochii cei mai sinceri și dezinteresați de pe pământ.

 

Urăști că te minte copilul tău? Fă un exercițiu de sinceritate cu tine. Te-ai întrebat vreodată de ce te minte? Nu cumva s-a întâmplat să-ți spună un adevăr pe care tu n-ai fost pregătit să-l accepți? Nu cumva îl vrei perfect, așa cum te voiau mama și tatăl tău? Nu cumva, dorindu-ți să primești iubire, ai învățat să le arăți părinților tăi ceea ce ei puteau iubi cu ușurință? Poate că ai nevoie să te iubești tu pe tine, imperfect, cu bune și cu rele. Poate că ai nevoie să te întorci la copilul din tine și să-i vorbești cu blândețe. Încearcă. Apoi, ai putea să te duci la copilul tău și să-i spui că are voie să greșească și că-l iubești chiar și când o face. Eu cred că va înceta să te mai mintă.

 

A, și du-l la psiholog. Îl va ajuta și te va ajuta și pe tine, pentru că vei ajunge să vorbești despre tine. Când faci pace cu tine, când îți ești prieten, nu mai urăști nimic din ce face copilul tău pentru că, pur și simplu, nu mai face. Îți spun din propria experiență, dar o dovedește și fizica cuantică.

 

Sursa foto aici

]]>
Ce vrea copilul meu de la mine Wed, 25 Jan 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/523/Ce-vrea-copilul-meu-de-la-mine/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/523/Ce-vrea-copilul-meu-de-la-mine/ Ce vrea de la mine?! Ce mai vrea?!, mă întrebam în timp ce pășeam pe vârfuri, fără să respir, înapoi spre patul meu și-l auzeam plângând. Iar. Nu îl întrebam direct, mi se părea o cruzime pentru un ghem de viață, de parcă nu simțea tot... Epuizasem toate motivele, citite și auzite, pentru care copiii se trezesc noaptea. Nu voia lapte, nu voia apă, schimbat era, nu îmboșcănat, nici prea cald în cameră, nu umezeală, nu lumină, nici întuneric beznă, nu gălăgie, ba și muzică clasică în surdină. Îl luam în brațe, îl puneam la sân și adormea. La mine în brațe, uita să se mai trezească. Iar eu uitam să mai și gândesc și-l rupeam de la căldura mamei, care mirosea a dragoste, și-l așezam din nou și din nou în pătuțul lui.

 

De ce faci așa?! a venit mai târziu. Și acest De ce faci așa?! purta încărcătura rușinii mele în fața lumii, sentimentului meu de vină că n-am reușit ca mamă și ascundea un discurs interior atât de amplu. Nu vreau să mint, se poate să-i fi și aruncat vreuna din replici: Mă vezi pe mine că lovesc? Unde ai învățat tu să lovești, să împingi, să țipi?! Ți-am explicat de atâtea ori, am spus și citit povești despre furie și manifestarea ei. De ce nu înțelegi?

 

Toate astea au fost începutul meu ca mamă, bine, și bună parte din continuare. Când încă mai credeam că lumea asta este un concurs cu premii. Olimpiadă, nu alta. Și concuram la toate disciplinele țintind aurul.

 

Pentru ce toate astea?! Cui folosește competiția asta acerbă între mame si între copii? Ce facem cu titlurile și medaliile? El nu le voia. Copilul meu nu avea nevoie să-i fiu învățătoare, antrenoare, medic. Avea nevoie de mine să fiu. Și să-i fiu mamă.

 

Dragostea de mamă e o forță cu care nu se poate pune nicio altă forță de pe pământ.

 

Când renunți la tot ce e în rest și-ți privești copilul cu sufletul, nu doar cu ochii, aia e dragostea de mamă. Dragostea de mamă liniștește, crește, vindecă. E totul!

 

De când sunt doar mamă, copilul meu e alt copil. De fapt, e el și atât. Nu mai are nimic de demonstrat, de câștigat, de atras. Are dragostea mea și le are pe toate.

 

Nu vreau să rămână abstract tot ce am zis. Doar mamă, pentru mine, înseamnă că am renunțat la toate ștachetele, la toate standardele, judecăți și prejudecăți. Nu mă mai compar cu nicio altă mamă, nu mai vreau să fiu vazută ca cel mai bun om. Nu mai vreau să mă iubească lumea, să mă valideze nimeni, nici ca om, nici ca mamă. Nu mai candidez. Nu-l mai compar pe el cu ceilalți, nu mai am nevoie să fie ca majoritatea.

 

Și-mi susțin copilul 100%, sunt acolo pentru el, oriunde are nevoie de mine și cum are el nevoie de mine. Am încredere în el, pentru că eu chiar cred în el, nu pentru că mi-a dovedit-o sau așteptând să o facă. Îl respect și îl ascult. Și învăț.

 

Toți ne naștem cu o forță a noastră. Cum să-ti spun eu?! Ca un rol. Trebuie doar să-l descoperim. Și, dacă nu o facem, uităm. Apoi, când suntem adulti, trebuie să ne aducem aminte. Înțelegi? Rareș, 6 ani și 10 luni, copilul căruia am învățat să-i fiu doar mamă.

 

Sursa foto aici

]]>
Despre MiniArtShow, un teatru pentru copii original și educativ, cu actrița Ioana Ginghină Sat, 21 Jan 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/522/Despre-MiniArtShow,-un-teatru-pentru-copii-original-și-educativ,-cu-actrița-Ioana-Ginghină/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/522/Despre-MiniArtShow,-un-teatru-pentru-copii-original-și-educativ,-cu-actrița-Ioana-Ginghină/ Inițiat cu entuziasm și pasiune acum 4 ani de actrița Ioana Ginghină, proiectul de teatru pentru copii, MiniArtShow, se bucură de un succes real în rândul celor mai sinceri spectatori, copiii. Ioana, mama a unei fetițe de 8 ani, asta și-a propus, să atragă micuții într-o lume de poveste și, acolo, în lumea pe care ei o simt cel mai aproape de ei, să le ofere modele. Educație alternativă prin creativitate, cu bucurie, culoare, muzică.

 

Îmi place mult proiectul Ioanei și am ales să vă vorbesc despre el. De fapt, să o rog pe ea să vă invite la spectacolele de teatru MiniArtShow, puse în scenă într-o manieră originală și creativă de o echipă de actori, păpușari, coregrafi și regizori profesioniști. Ioana Ginghină a răspuns la câteva întrebări.

 

 

De ce teatru pentru copii?

 

Teatrul pentru copii este pentru destinul meu. Încă de când eram studentă, am colaborat cu Teatrul Ion Creangă și apoi a devenit locul meu de muncă, astfel că, din 1998, lucrez cu și pentru copii. Era normal ca proiectul meu personal să fie tot dedicat copiilor.

 

 

Cu ce câștigați voi publicul mic și special la început de spectacol? După mine, copiii sunt un public special. Contrar credinței că sunt mai usor de impresionat, eu cred că sunt mult mai pretențioși și au o sinceritate care transpare. Și au nevoie de elemente de Uau! care să le capteze atenția.

 

Da, copiii sunt un public foarte special și greu de mulțumit din multe puncte de vedere. O dată că, acum, cei mici au parte de aceste animații 3D care sunt spectaculoase și foarte bine făcute, dar vin la pachet și cu părinții, deci publicul MiniArtShow este foarte pretențios.

 

Astfel că și spectacolele noastre sunt cu tematici diferite, muzica este originală, echipa tânără și ideea regizorală dinamică, pentru ca toată familia să aibă parte de un act artistic adecvat și complet.

 

 

Felicitări pentru campania „Vreau la teatru!”. Spune-mi mai multe despre, te rog. Cum ajungi la copiii din mediile defavorizate și ce spun acești copii după spectacol?

 

Până acum ne-am bucurat să aducem copii din medii defavorizate din București la spectacol, dar ne dorim să mergem și în alte zone din România, unde este atâta nevoie de noi. Teatrul, arta, în general, invită la creativitate și poate face minuni în dezvoltarea copiilor. De aceea îmi doresc să pot aduce toti copiii din țară la teatru. Reactiile lor sunt atât de calde, căci vin la final să ne îmbrățișeze și să ne mulțumească.

 

 

Ce piesă le-a plăcut cel mai mult copiilor și de ce crezi?

 

Cum spuneam, spectacolele sunt diferite, astfel că e greu să fac o statistică. Până acum toată lumea a plecat fericită de la noi. Încercăm ca piesele noastre să fie diferite și educative.

 

"Cântec pentru Tisha”, de exemplu, este un spectacol în care se cântă totul live, "Alice în Țara Minunilor" este o combinație de proiecții, efecte speciale și costume spectaculoase, "Dănilă Prepeleac" este un spectacol 100% românesc, cu muzică și dansuri de la noi, deci publicul se va bucura de un show autentic.

 

 

Vă propun o poveste care se petrece într-o lume magică, o poveste plină de nonsens, o călătorie inițiatică și un mesaj puternic pentru copilul din ziua de azi, "Alice în Țara Minunilor".

 

Am ales ca acest proiect să îmbine un decor virtual spectaculos, costume colorate și spectaculoase și o interpretare actoricească dinamică pentru ca micuții să nu se plictisească și să descopre lumea frumoasă și magică a poveștii, dar în care adevărata călătorie se întâmplă în interiorul micuței Alice.

 

Alice este o fetiță de 11 ani, care stă toată ziua în casă, jucându-se cu telefonul. Nu mai vede cât de frumoasă este natura, viața și nu mai crede în povești. Dar intră într-o lume fantastică și totul se schimbă.

 

 

Mi-a placut mesajul și, alături de Ioana și MiniArtShow, m-am bucurat să pot să vă ofer o invitație triplă la spectacolul Alice în Țara Minunilor, care se joacă duminică, 29 ianuarie 2017. Dacă o doriți, accesați pagina de facebook Jurnalul unei mame. Încă mai aveți timp, CONCURSUL se încheie mâine, 22 ianuarie, orele 24:00.

Update: Concursul s-a încheiat. Mulțumesc participanților și mulțumesc tuturor părinților care își duc copiii la teatru.

 

Stagiunea MiniArtShow este deschisă:

22 ianuarie ora 11:00 - "Danilă Prepeleac" - trailer aici.

28 ianuarie ora 11:00- " Cântec pentru Tisha" - trailer aici.

29 ianuarie ora 11:00 - " Alice in Wonderland".

 

Biletele se găsesc aici. Iar programul complet este detaliat pe site-ul oficial sau pe pagina de facebook MiniArtShow.

 

 

]]>
Cum a reușit o mamă să lipească aripile tăiate de o profesoară Thu, 19 Jan 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/521/Cum-a-reușit-o-mamă-să-lipească-aripile-tăiate-de-o-profesoară/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/521/Cum-a-reușit-o-mamă-să-lipească-aripile-tăiate-de-o-profesoară/ - Geani?! Ce-i cu tine, draga mea, de ce plângi?, a îmbrățișat-o mama pe sora mea.

 

Venise la liceu pentru mine, nicidecum pentru sora mea, dar, în drum spre cancelarie, a întâlnit-o pe ea, umilită, furioasă, nedreptățită. Plângea.

 

- Profa de engleză! M-a amenințat că nu mă bagă în bac, dacă îndrăznesc să aleg să dau bac-ul la engleză.

 

Sora mea s-a bucurat, în școala generală în care am fost tot amândouă, eu, un an mai mică, de germană, ca a doua limbă străină, nu de engleză. Când a intrat la liceu, engleza se studia la nivel avansat. Profesoara n-a făcut nici cel mai mic efort pentru a o ajuta să îi ajungă din urmă pe colegii ei, ba dimpotrivă. Dar ea a continuat să vrea să învețe engleza. Singură. Și a reușit. Numai că profesoara nu voia să vadă asta, că un copil poate recupera fără ajutorul ei în particular. Și îi evita răspunsurile la orele de engleză, ba o și apostrofa ironic, nedemn de un dascăl, o acuza că a copiat la lucrările scrise.

 

Începuse de două luni anul școlar 1998-1999. În ziua aceea, profesoara de engleză a triat, pe rânduri, elevii, practică obișnuită a profesorilor înainte de bacalaureat, în funcție de limba străină la care alegeau să susțină proba. Voia să le dea o testare, un fel de simulare. Cănd sora mea s-a ridicat din bancă, profesoara a oprit-o:

 

- Tu?! Crezi că poți să faci față?! Tu nu iei bac-ul la engleză, fetițo! Nu ești în stare!

 

- Ba sunt în stare de mult mai multe decât știți dumneavoastră. Vreau să dau testarea.

 

- Ai și tupeu! Îți promit eu, n-o să intrii în bac.

 

Acesta a fost dialogul în urma căruia sora mea a ieșit din clasă plângând.

 

- Lasă-mă să vorbesc eu cu ea, te rog. Te rog! Ai încredere în mine, iubita mea.

 

Mama a intrat în sala de clasă clocotind de furie și suferință pe interior, dar pregătită să-și apere puiul cu dinții, dacă era cazul. S-a prezentat și a întrebat-o pe profesoară unde poate să-i vorbească un minut, în clasă sau pe coridor. Și, pentru că doamna de la catedră n-a avut un răspuns, a intrat și a întrebat-o simplu: Ce trebuie să facă fiica mea pentru a se bucura de dreptul de a suține acest test? Răspunsul la întrebare n-a fost unul foarte coerent, dar un lucru s-a putut înțelege clar, sora mea putea da testarea. Vă mai rog ceva, așezați-o singură în bancă, nu vreau să mai existe niciun motiv pentru care să o umiliți că a copiat de la colegi.

 

Mama a așteptat afară. Profesoara a ieșit să-și ceară iertare, lucrarea surorii mele fusese aproape perfectă. Atunci, mama i-a vorbit cu adevărat:

 

- Iertare nu trebuie să-mi cereți mie, ci copilului pe care l-ați umilit 3 ani. Eu am vrut de multe ori să vă vorbesc, dar nu m-a lăsat ea. I-am propus să o meditați, numai să nu o mai văd suferind, dar n-a vrut.

 

- Doamnă, știți, eu i-am intuit potențialul. Am știut dintotdeauna ce poate ea, doar i-am văzut notele la toate celelalte materii, și am vrut să o motivez.

 

- Doamnă, ironia dumneavoastră oră de oră, acuzele că a copiat n-au motivat-o, au umilit-o, au făcut-o, la început, să urască engleza, i-au tăiat aripile. Dar am avut eu grijă să i le lipesc la loc de fiecare dată. Mă bucur și vă mulțumesc că i-ați oferit privilegiul de a vă și arăta potențialul ei.

 

Sursa foto aici.

]]>
Lecția 1 pe 2017, copilul meu este un dar Mon, 16 Jan 2017 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/520/Lecția-1-pe-2017,-copilul-meu-este-un-dar/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/520/Lecția-1-pe-2017,-copilul-meu-este-un-dar/ Când ne privim copiii ca pe niște daruri, îi iubim cu totul, așa cum merită ei să fie iubiți.

 

Copiii chiar vin în lumea asta ca să crească. Să înfrumusețeze. Au nevoie de noi ca de niște ghizi. Nu vin să se lupte cu noi. Nici nu vin să demonstreze, să concureze și să fie primii sau, altfel, să urmeze calea noastră. În niciun caz n-au vreun defect pe care suntem noi datori să-l reparăm. Pentru că nu există perfecțiune, cel puțin nu așa cum o înțelegem noi.

 

Când o să renunțăm la șabloane, ne vom vedea copiii minunați. Așa sunt toți, fiecare cu talentul și misiunea lui, cu ce are și ce mai are de învățat, cu nevoile lui. Cine a creat aceste șabloane și pentru ce? Ceea ce trăiesc copiii noștri e un concurs de miss sau e viață? Ori, viața înseamnă diversitate și infinit mai mult decât ceea ce se vede la exterior și poate fi standardizat. Comportamentul copiilor este tot exterior, pentru că-l putem vedea, și este doar un efect. Cum ar fi să privim dincolo de comportament, să nu ne mai pierdem vremea etichetându-i obraznici, neatenți, neascultători și să îi modelăm până intră în șablon, ci să  ne întrebăm ce au nevoie ca să își arate calitățile? Apoi, să ne îngrijim de ele, să le stimulăm.

 

O plantă n-are suficientă apă, lumina potrivită, temperatura optimă ei și se usucă. Ce facem, ne supărăm macar o secundă pe ea că se usucă? Îi cerem să nu se mai usuce? Plantă obraznică ce ești!, îi spunem? Ce e în neregulă cu tine?! M-am săturat de comportamentul ăsta al tău! Sau ne gândim ce sa facem noi? O înconjurăm cu mult mai multă grijă, îi oferim ce are nevoie ca să fie ea înseși din nou? Dacă nu știm despre ea și plantele din familia ei și ne pasă de ea, căutăm informații? O mutăm, îi schimbăm pământul, o udăm mai des? Eu n-am auzit până acum vorbindu-se despre plante în termenii: plante bune și plante rele, cum am auzit despre copii. Și nici pe cineva să compare inflorescența magnoliei cu veșnicia bradului. Ambele sunt daruri și le prețuim și ne bucurăm de ele. Pe copii de ce-i comparăm? Doar pentru că sunt toți copii? Și plantele sunt toate plante!

 

Aseară, am vorbit cu Rareș și i-am mărturisit că n-am știut de la început cine e el și cum are nevoie de mine. Dar că acum știu și îi mulțumesc că m-a ales pe mine să-i fiu mamă. Și i-am promis că voi fi mama lui mereu. Iar o mamă, în primul rând, iubește.

 

Lecția 1 pe 2017, copilul meu este un dar. Sunt atât de recunoscătoare pentru acest dar! Nu mă uit la ce au ceilalți, decât ca să admir și frumusețea lor, alta decât a copilului meu, nu mai mare, nici mai mică. Pur și simplu, alta.

]]>
Jucăriile îi bucură, dar ochișorii le sclipesc la mami și la tati. Wed, 21 Dec 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/519/Jucăriile-îi-bucură,-dar-ochișorii-le-sclipesc-la-mami-și-la-tati./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/519/Jucăriile-îi-bucură,-dar-ochișorii-le-sclipesc-la-mami-și-la-tati./ Orice e cu mami și tati are altă aromă. Când am înțeles asta, am încetat să mai aruncăm banii pe jucării sofisticate. N-are Rareș nevoie de ele. Dar depinde de entuzismul și energia noastră bună. De libertatea cu care creăm împreună povești cu figurinele, de multe ori, însângerate și dominate de nesupunere sau pe care le înzestrăm cu superputeri și magii. De blândețea cu care îi pun limite ca el să plângă. De dragostea mea necondiționată. De râsul meu copios la câte o cascadorie a căpitanului Hook, sau de plăcerea, pe care el o adulmecă, cu care urmăresc, iar și iar, serialele lui preferate. Astea nu i le oferă nicio jucărie.

 

Copilului meu cel mai mult îi place să fim împreună. Și nouă. Și suntem. Deși el este pe repede înainte, deși preferă activitățile care presupun mișcare și diversitate, nu refuză nimic din ce înseamnă timp, chiar doar și pe covor, cu mami și tati. Renunță cu ușurință la jucării pentru joacă în doi sau trei. Lasă tableta din mână pentru un set de tenis cu tati, sau pentru gătit și povestit și râs cu mami. Sau pentru imaginat și creat.

 

Știți cum am împodobit noi bradul? Cu colinde si dans, cu felii de portocale reci și proaspete. Cu bucurie. Cu gâdilat și bătaie pe câte un glob pe care puneam mâna toti trei. Cu ornamente create de noi, cu inspirație de la Disney Junior. Rareș știe deja că în perioada sărbătorilor Doctorița Plușica, Miles și Sofia își dau întâlnire cu micuții telespectatori și familiile lor într-o serie de episoade magice.

 

 

 

 

Am pus în brăduț globulețele noastre colorate și mesaje pe care le-am gândit împreună pentru noi și familia noastră mare și pe care le-am împachetat în felicitări, agățate în bătrânul verde.

 

Vin sărbătorile! Vine Crăciunul! Avem vin fiert cu portocale și scorțișoară. Și casa noastră e încălzită pentru picioarele înghețate ale moșului. Am și colorat-o. Vrem să zică Moșul: Ho, ho, ho! În casa asta e o familie unită. În casa asta e iubire! Și să intre tot cu dragoste, ca în toți anii, să poposească mai mult, să ne admire munca și pasiunea cu care am creat, ca și ajutoarele lui, globulețe și decoruri. Și să mai vină.

 

Vreau să v-o arăt și vouă. Vreau să vă inspir să creați împreună cu cei mici. Noi ne-am lipit cu aracet, ne-am umplut de sclipici și culoare, am scăpat pe jos orezul cu care am umplut șoseta transformată în om de zăpadă. Dar a meritat și merită. Nu e bucurie mai mare pentru ei pe lumea asta decât cea pe care o împart cu mami și cu tati.

 

‚Părinții cumpără jucării copiilor. Dar să știi că eu, dacă aș putea, le-aș vinde pe toate, ca să vă dau vouă bani, să nu mai trebuiască să mergeți la muncă și să stați mai mult cu mine!’, mi-a spus, acum doi ani, un copil, copilul meu.

 

Jucăriile îi bucură, dar ochișorii le sclipesc la mami și la tati.

 

Vă las în casa noastră, cu tot ce am creat și am ales noi, și vă urez: Sărbători cu toată familia!

 

 

Acest articol este sponsorizat.

]]>
Copiii nu învață din vorbele noastre, ci din ceea ce trăiesc ei și ce le arătăm că suntem noi! Wed, 14 Dec 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/518/Copiii-nu-învață-din-vorbele-noastre,-ci-din-ceea-ce-trăiesc-ei-și-ce-le-arătăm-că-suntem-noi!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/518/Copiii-nu-învață-din-vorbele-noastre,-ci-din-ceea-ce-trăiesc-ei-și-ce-le-arătăm-că-suntem-noi!/ Copiii învață din experiențele lor.

 

Tot ce am știut chiar de dinainte să fiu mamă a fost că vreau să cresc un copil LIBER.

 

Și l-am lăsat pe Rareș să experimenteze. Chiar dacă nu mi-a fost tocmai ușor. Pentru că autonomia nu înseamnă mai simplu pentru părinte, nu, presupune o atenție sporită, timp mai mult, implicare, muncă fizică (curățat pereți, podele, spălat haine mai multe ș.a.), energie pentru alergat, tăvălit, gătit, construit, voce pentru citit și povestit, răbdare pentru explicat chiar și atunci când tot ce visezi e o oră de odihnă.

 

Dar n-a contat și nu contează. Draga de mama ne-a crescut pe mine și cele două surori ale mele cu iubire și cu libertate și a însoțit libertatea asta cu vorbele: ‚Mamă, nu vreau să mă ascultați pe mine, pentru că eu pot să greșesc, vreau să vă ascultați pe voi. Nu vreau să-mi dați mie dreptate. Să vă luptați până și cu ceea ce cred eu cu tărie, dar să aveți argumente!.’ Am urmat modelul mamei mele.

 

Apoi, studiile din domeniul neuroștiinței demonstrează că sunt foarte importanți primii ani de viață în dezvoltarea creierului copiilor, perioadă în care creierul cunoaște cea mai mare creștere, este ca un burete care absoarbe tot. Dar o face plastic. Copiii învață experimentând, folosindu-se de instrumentele pe care le au, simțurile. Învață din ce ating, gustă, miros, văd, simt. Și mai învață când simt plăcere. Pentru că se nasc cu doar 2 părți ale creierului dezvoltate: trunchiul cerebral, responsabil cu funcțiile vitale, și creierul emoțional. Celelalte părți ale creierului se dezvoltă ulterior. Când simte plăcere, creierul emoțional se conectează cu trunchiul cerebral și creează premisele unor legături neuronale noi. Să nu ne supărăm pe ei când fac o criză de plâns sau de furie, pentru ca ei, efectiv, nu pot să controleze singuri ceea ce simt. Copiii noștri nu au încă dezvoltată acea parte a creierului responsabilă cu gestionarea emotiilor, cu luarea deciziilor și, aici, au nevoie de noi. Să le îmbrățișăm emoțiile, apoi, să-i lăsăm să descopere lumea, pentru că ei așa învață.

 

 

Copiii nu învață din vorbele noastre, ci din ce le arătăm că suntem noi.

 

Și, dacă vrem să creștem copii liberi, suntem datori să le arătăm că noi suntem liberi. Asta știu din propria mea experiență de mamă. Aș avea multe de povestit, dar cea care m-a ajutat să văd limpede asta a fost experiența datorită căreia m-am apucat de scris.

 

La 10 luni si jumătate, la 11 noaptea, copilul meu a intrat în convulsii febrile. Eu nu știam ce sunt convulsiile. Îl pusesem de jumătate de oră în pătuțul lui, la 1 metru de patul nostru. A început să plângă. L-am vazut tremurând spasmotic, dând ochii peste cap, rece. Am suferit un șoc. Am gonit spre spitalul județean, sotul conducând pe avarii, cu flash-uri, claxoane, viraje, viteză, iar eu îi repetam puiului meu Te iubește mami mult. Rezistă! A urmat o noapte de coșmar la Spitalul Județean de Urgență Constanța. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre ce s-a întâmplat cu mine după.

 

De fiecare dată când copilul meu făcea febră, se instala panica, iar corpul meu răspundea cu indigestie, spasme abdominale, greață și stare de vomă, îmi înghețau efectiv expremitățile. Episoadele erau pe același calapod (debut nocturn, neanunțat, febra mare cu frison la limita convulsiilor, care nu ceda la nimic). Și au fost multe. Eu îi spuneam lui Rareș că este în siguranță, dar ceea ce simțeam, gândeam, puneam în mimica feței și în mișcările corpului vorbea atât de tare, că el nu mai auzea cuvintele mele. Zi și, mai ales, noapte, îl verificam de febră. Până când Rareș, la trei ani și zece luni, mi-a zis textual: "Mami, nu mă mai verifica de febră. Nu mai suport!" N-a fost convingător răspunsul meu: "Iubitule, nu te verific de febră, te pup și eu mereu, pentru că te iubesc." Și mi-a răspuns:"Când mă pupi de iubire, nu mă pupi pe frunte..."

 

Acela a fost momentul în care am conștientizat că Rareș simte frica mea, că simte nesiguranța mea si mi-am propus să fac ceva în sensul ăsta. Să mă eliberez eu. Am reușit cu acest plan de acțiune:

 

  1. Când simt ceva, să nu mai ascund în cuvinte.
  2. Să-mi dau puțin timp înainte de a răspunde. Asta ca să nu fie o reacție mecanică a fricii.
  3. Să mă concentrez pe ceea ce simt.
  4. Să accept ceea ce simt. Nu sunt emoții rele și emotii bune. Toate fac parte din noi și toate ne ajută.
  5. Să respir profund de câteva ori. Ca să liniștesc creierul emoțional, care a bombardat deja trunchiul cerebral și acesta crede că e în pericol.
  6. Odată emoționalul echilibrat, pot să accesez cortexul si să conștientizez.

 

E greu, nu e usor. Dar se poate. Cu mult exercițiu.

 

Cand eu am fost în stare să-i transmit siguranță dincolo de cuvinte, copilul meu a simțit-o și episoadele de febră mare și zgomotoasă au încetat. Eram liberă, era liber.

 

Am învățat atât de multe de când sunt mamă, în primul rând, despre mine. Am și gresit, desigur, dar am înțeles că numai un adult liber poate să crească un copil liber.

 

Îți spun și ție. Fii tu exact cum vrei să fie copilul tău când va fi mare. Apropo, cum vrei să fie copilul tău când va fi mare?

 

 

Este ceea ce am avut să împărtășesc la conferința Social Moms „Spune Da autonomiei! Învață cum să crești un copil autonom”, powered by Danonino. Eu am fost onorată să le fiu partener la Constanța, dar părinții s-au putut bucura de emoții și informații despre autonomia copiilor și în Timișoara și Iași, unde s-au alăturat alți doi bloggeri de parenting îndrăgiți: Taticool și Meseria de părinte.

 

La toate cele 3 evenimente au fost prezenți peste 300 de părinți.

 

Gabriela Maalouf, trainer NLP pentru copii și părinți, este specialistul care le-a argumentat acestora de ce e importantă autonomia și cum pot să o ofere. Întâi, a spus ea, copilul este dependent și e firesc să fie așa, are nevoie de susținerea părinților. Imediat ce dezvoltă anumite abilități este ideal să fie lăsat să le exerseze. Autonomia este cea care le permite copiilor să prindă încredere în ei înșiși. Apoi, se dezvoltă acea relație de interdependență, de schimb de calități și abilități între părinți și copii. Și e minunat.

 

A doua componentă, de nutritiei, a fost susținută de nutriționiști: Dr. Mihaela Martin la Timișoara, Ionut Ignat la Iași și Dr. Luiza Pîrvu la Constanța. Toți au fost de acord că poveștile, jocurile și creativitatea sunt mijloace de care orice părinte se poate folosi pentru a-l determina pe copil să încerce un anumit aliment care nu îi pare foarte atrăgător.

 

Și copiii au fost invitați. La joacă. Eliana Club, Doamna de Pictura si Momki au asigurat ateliere creative și au venit și cu daruri.

 

 

 

Mai multe fotografii de la eveniment găsiți pe pagina de faceook Social Moms.

 

Parteneri media: desprecopii.com, qbebe.ro, mamicamea.ro, sfatulmamicilor.ro, gokid.ro, kidsnews.ro, mamica.ro, taticool.eu, meseriadeparinte.ro, jurnaluluneimame.ro. 

]]>
Am curajul să nu-l reduc la tăcere! Tue, 13 Dec 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/517/Am-curajul-să-nu-l-reduc-la-tăcere!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/517/Am-curajul-să-nu-l-reduc-la-tăcere!/ N-am să înțeleg niciodată de ce unii adulți nu respectă copiii. Dar se așteaptă să fie respectați. Și sunt cei care au primit sau și-au ales misiunea de a face copiii oameni mari. Părinți și dascăli.

 

Copilul meu este ambițios și încăpățânat, sinceritatea și libertatea cu care se exprimă sunt incomode. Apasă pe suferințe vechi și dărâmă superiorități de vârstă și de raportare. N-o să se subordoneze niciodată dictaturii, dar colaborează cu blândețea unei autorități. Este opozant și sfidează regulile, este energic și își pierde răbdarea ușor, manifestări care se vor tempera odată cu vârta și cu grija și dragostea noastră, a părinților lui. Dar are ceva ce multi adulți nu au: principii. Nu știu dacă e conștient de ele, pot să spun doar că puterea exemplului este vocea pe care a auzit-o. Nu minte, ba e mult prea sincer, nu știe să speculeze, își recunoaște greșelile, își cere iertare când simte cu adevărat să o facă, respectă dreptatea. Nu-și pune măști pe față ca să fie plăcut. Ține la ideile si aduce argumente pentru convingerile lui. Nu menajează, nu îndulcește replicile. E copilul meu minunat!

 

- Tu nu ești educat, copile! Părinții tăi nu te-au crescut bine!, a încercat să-l reducă la tăcere un dascăl. Nu învățătoarea lui, un om care prețuiește unicitatea copiilor, ci o doamnă care nu și-a ales cu sufletul meseria.

 

- Ba m-au educat! Tu nu știi să te porți. Țipi și vrei să te ascult, iar eu n-o s-o fac niciodată! i-a răspuns Rareș.

 

Nu tace. Și refuz să-l fac să tacă. Am să-l modelez, puțin câte puțin, pentru lumea asta în care trăim, tot pentru el, să nu fie marginalizat de majoritate, dar n-o să-i ucid spiritul. Am curajul să nu-l regularizez, pentru că vreau să aibă, când va fi mare, curajul să vorbească lumii despre educația democratică pe care a primit-o, cu libertate, dragoste necondiționată, credit, respect, care ar fi ideal să fie normalitatea în care să trăiască toți copiii.

 

N-am să înțeleg niciodată de ce unii adulți nu respectă copiii. Dar se așteaptă să fie respectați. Și sunt cei care au primit sau și-au ales misiunea de a face copiii oameni mari. Parinți și dascăli.

 

N-am făcut-o niciodată, dar vreau să găsesc forța să confrunt suferința din astfel de oameni. Că numai o suferință mare te poate face imun la simțirea unui copil. Și aș vrea să-i întreb ce cred ei că au sădit în ei, copii fiind, cei care au țipat, i-au pedepsit, i-au umilit, criticat, ba chiar lovit? Pentru că eu nu am văzut în jurul meu oameni crescuți în abuz, care să fie bine cu ei. N-am cunoscut. Și le-aș mai spune că niciodată nu e târziu să se vindece. Nu mai sunt copiii abuzați, ci adulți. Mai mult, cârmaci la sufletele și conștiințele copiilor. Au în mâinile lor spirite pure și libere. Si au de ales.

 

Și le-aș mai spune să-i asculte pe copii. Copiii pot fi adevărați mentori, dacă nu le-am altera noi puritatea cu prejudecățile noastre.

 

Sursa foto aici.

]]>
Înainte de sărbători, vreau să vă dau din bucuria mea, Mon, 12 Dec 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/516/Înainte-de-sărbători,-vreau-să-vă-dau-din-bucuria-mea,/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/516/Înainte-de-sărbători,-vreau-să-vă-dau-din-bucuria-mea,/ din felul meu naiv si copilăros de a privi lumea, cu ochi buni și speranță, cu dragoste și acceptare a diferențelor dintre oameni. Eu asta sunt. Altfel. Altfel decât mă vrea societatea. Și mă încăpățânez să cresc un copil altfel. Liber. Incomod. Profund. Sincer. Ca mine, cu un prea plin emoțional.

 

Multă vreme, m-am luptat cu mine să cenzurez entuziasmul și inocența. Și generozitatea. Și emotivitatea. Nu păreau să fie atuuri. N-am reușit aproape niciodată. N-am făcut decât să mă consum inutil. Când am renunțat, am început să mă simt fericită. Și se vede în ochi emoția, emoție pe care o surprinde și aparatul foto, dar ceilalți oameni.

 

 

Fericirea e în noi. Și n-are mare legătură cu ce ni se-ntâmplă, cu ce avem, ci cu ce suntem noi cu adevărat. Când acceptăm că suntem frumoși așa cum suntem, fără măști, atunci putem spera la fericire. Nu există om fără calități și defecte. Nimeni nu e mai presus decât nimeni. Fiecare are locul și rolul lui în lumea asta.

 

Toți oamenii sunt buni și frumoși din cel puțin o perspectivă. Că sunt multe și nebănuite căi de a vedea oamenii. Eu m-am văzut urâtă, deși mama îmi tot spunea că sunt frumoasă. N-am nicio poză cu mine din școala generală. Eram mică, mereu cea mai mică din clasă, aveam părul prea mult si prea creț, n-aveam pic de farmec. Eram complexată și pozele nu-mi ascundeau ochii triști. Le-am rupt pe cele câteva pe care le aveam. Și am evitat să mai fac poze.

 

Acum, sunt tot mică, tot creață, cu același păr mult, dar mă văd frumoasă. Pentru că nu mă mai rușinez cu cine sunt eu, nu mă mai simt defectă pentru că simt prea mult, mult mai mult decât un om obișnuit, și plâng des și mă emoționez, sau pentru că dau prea mult din mine. Am și calităti, și defecte. Am o familie frumoasă, un copil care m-a învățat muulte despre autenticitate, dreptate, adevăr, dragoste necondiționată. Am un soț și cu minusuri, dar cu plusuri pe care rar le întâlnești la un bărbat. Ne certăm și ne iubim în aceeași zi. Am o familie maaare, gălăgioasă, dar foarte unită.

 

Sunt și tristă, și bucuroasă, și îngrijorată, și puternică.

 

O fi și magia Crăciunului, dar mi-e bine. Ne e bine. Sper să se vadă asta în prima noastră ședință foto. Sunt primele fotografii cărora nu le-am găsit cusururi, nu le-am căutat, pentru că nu-mi mai pasă.

 

Ne-am simțit minunat în decorul cald și primitor de Crăciun și vrem să repetăm cât de curând experiența. De poveste. Nu că ne e prieten, dar Mircea Marinescu e cu adevărat un profesionist. Surprinde emoția. Nu mă mai satur să mă uit la fotografii. Și vreau și un album pe hârtie, să-l răsfoiesc și să mă bucur.

 

Faceți-vă cadou o astfel de experiență, e unul de suflet! Merită și meritați.

 

]]>
Mesaj important pentru toți dascălii și părinții de la Chen Miller, extraordinară profesoară în Israel. Fri, 09 Dec 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/515/Mesaj-important-pentru-toți-dascălii-și-părinții-de-la-Chen-Miller,-extraordinară-profesoară-în-Israel./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/515/Mesaj-important-pentru-toți-dascălii-și-părinții-de-la-Chen-Miller,-extraordinară-profesoară-în-Israel./ Chen Miller este o profesoară din Israel, care face educație cu dragoste. Are de transmis un mesaj important pentru toți părinții și dascălii:

 

În primul meu an în învățământ, am intrat să predau la o clasă a II-a. În mijlocul clasei, pe un scăunel, stătea un băiețel cu ochi mari. Copilul țipa, sporovăia și înjura.

 

S-a uitat la mine și eu la el.

 

M-am apropiat și i-am șoptit: „Eu știu că tu ai o inimă mare. Știu că ești isteț. Și mai știu că ești un băiat bun.”

 

În gura mare, el mi-a aruncat: „Profesoară proastă, tu nu știi nimic. Eu sunt un copil problemă. Toată lumea știe că eu sunt un copil problemă. Profesorii mei spun că sunt un copil problemă, directorul spune că sunt un copil problemă. Chiar și părinții mei spun despre mine că sunt un copil problemă.”

 

 „Ba, ai o inimă mare , ești isteț și eu știu că ești un copil bun.”, i-am spus din nou, cu blândețe. Iar băiețelul a fugit din clasă.

 

Săptămâna următoare, când am intrat în aceeași clasă, scenariul s-a repetat: băiețelul înjura, țipa, scuipa.

 

Am tras adânc aer în piept, m-am dus lângă el și i-am șoptit: „Ai o inimă mare, ești isteț și eu știu că ești un copil bun.

 

În a treia săptămână, când am intrat în clasă, un scaun mai mic era așezat lângă locul meu, iar pe scăunelul mic stătea un băiețel cu ochi mari.

 

În acea zi, el m-a ales pe mine să-i fiu dascăl.

 

Aproape de sfârșitul anului școlar, băiețelul m-a întrebat de unde știu eu că (,) copiii sunt buni. Atunci, i-am spus că am un secret:

 

‚Până în clasa a V-a, n-am reușit să citesc și să scriu. Nu puteam să fac adunări. Credeam despre mine că sunt proastă, că am un creier defect. Eram sigură deja că n-o să iasă nimic bun din mine vreodată.’

 

Eu, Chen Miller, elev al unei clase cu nevoi speciale... Eu sunt acum profesoară în Israel. Eu, la care sistemul de învătământ era gata să renunțe, și nu o dată, eu sunt acum parte din acest sistem. Am intrat în acest sistem ca să-l schimb. Vreau să arăt că lucrurile se pot face altfel.

 

Profesori, directori, educatori, gândurile voastre și cuvintele pe care le folosiți la adresa unui copil pot deveni gândurile și cuvintele lui, cu care se descrie el însuși.  „Nu voi reuși, nimic bun nu va ieși din mine. Nu sunt în stare, sunt puturos, nu pot...”

 

Vreau să știți: Nu există copii care nu pot, doar copiii care pot. Amintiți-vă întotdeauna că educația se face întâi la nivelul sufletului și că impactul este crucial. Educație cu dragoste. Mulțumesc.

 

 

 

Astăzi, 9 decembrie 2016, se fac 3 ani de când am publicat primul articol în jurnal. În fiecare scriere, mi-am pus sufletul și m-am arătat așa cum sunt eu cu adevărat. La început, cu teamă și sfială, în propoziții tăiate, rescrise, apoi în doar câte o frază. Acum, scriu ce simt, dintr-o suflare, fără frică, dar cu grijă pentru fragilitatea celor care mă citesc. Am căzut și m-am ridicat și nu o dată. Din ce în ce mai puternică, mai încrezătoare, mai liberă. Cu o imensă și furtunoasă dorință de a schimba ceva în lumea asta. Am vrut și vreau să arăt că se poate și altfel, cu sufletul curat și cu blândețe, cu răbdare și încredere în minunea din copilul meu. Din fiecare copil.

 

N-aș fi putut găsi o ocazie mai potrivită pentru a vă dărui cuvintele acestui om special, Chen Miller, profesoară în Israel. N-am făcut decât să traduc și să adaptez un mesaj care, deși îmbrăcat în vorbe simple, atinge sufletul. Dați mai departe discursul ei emoționant!

 

 

Sursa foto aici.

]]>
Moșul e magic pentru că citește și gândurile! Sun, 04 Dec 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/514/Moșul-e-magic-pentru-că-citește-și-gândurile!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/514/Moșul-e-magic-pentru-că-citește-și-gândurile!/ L-am dus pe Rareș la școală, am urcat scările înapoi cu 3 plicuri și un catalog cu jucării de la Carrefour. Jucării, sărbători! Vin, sărbătorile vin! M-am oprit, răsfoiam cu fiorul unui copil. Și ... am știut de unde vine trăirea. E emotia cu care atingeam, în acea zi, fiecare pagină a neckermann-ului, iar și iar, vrând să mă conving, parcă, că nu sunt reale jucăriile de acolo, că un copil și-a imaginat o lume de basm pe care o visam și eu și că un adult a desenat-o. Mi-amintesc ziua aia ca și cum ar fi azi...

 

 

E cea mai caldă zi a anului, deși afară totul e-nghețat. I-am zis, de dimineață, mamei că gerul de afară e mai prietenos decât frigul ascuțit din baia fără pic de suflet, iar zăpada mai blândă decât țurțurii de la robinet, care-ți spintecă mâinile rapid. Și nu vreau să mă spăl. Ea a zâmbit și a încălzit un pic de apă în ibricul roșu.

 

Suntem patru, doi părinți și doi copii. Azi, pe seară, vom fi toți acasă. Ca mai toți părinții și copiii din ’80 și aproape 9, cu bucuria dezlegării de sărbători la mese îmbelșugate, părinții. La veselie și visare, copiii. Frig. N-am văzut niciodată pietre crăpate, dar e frig rău. Afară, dar și-n casă, un apartament cu trei camere, semidecomandat. Înăuntru, stăm ca baba dochia, mai putin mama, care nu știu când doarme, când mănâncă și, mai ales, cum de ei nu-i e frig. O singură cameră e încălzită, ba nu, două. Într-una dormim unu-ntr-altul toți patru, cea din mijloc, într-o canapea extensibilă, cu arcuri cam ascuțite, dar e bine, atât de bine! A doua mă ține în brațe cu căldura ei aburindă și cu toată familia în ea. Sunt trei ochiuri de aragaz și-o plită pe care nu mi-o amintesc funcționând vreodată. Nu-mi place mirosul de carne fierbând, dar mă topesc după colindele pe care ni le cântă mama umplând toba. E sărbătoare, cum nu e la noi în casă des. Mama fuge, uneori la mijlocul versului, mai face ceva prin casă și, când revine, continuă strofa de parcă nici n-ar fi întrerupt-o. Nu-i om obișnuit mama, nu seamănă cu mamele pe care le văd.

 

Sună la ușă! E tataia. Tataia vine la noi o dată pe an, cu tata, cu jumătate de porc și, după câtva timp, pleacă după moș Gerilă. Sunt prieteni.

 

‚Geani, azi e! Vine moșul! Și ție-ți bate inima?!’

 

A mea nu bate, dar nu știu cum să spun altfel. Că e răscoală-n mine. Abia aștept cadourile, am fost cuminte, sper. Nu-mi amintesc tot anul acum. Tata zice altceva, dar mama ne asigură din ochi că suntem minunile ei. Mi-e și frică! E ceva ce nu pot să înțeleg și mă sperie gândul că voi avea în față un om, dar cu puteri magice. Cum știe el, moșul, ce fac toți copiii din lume?! L-am văzut, am pus și mâna pe el anul trecut. E din carne, ca și noi. Cum face?!

 

- Săru’ mâna, tataie! Intră.

 

- Ați fost cuminți? Că m-am întâlnit cu moșu'. Zice că nu prea, dar că o să treacă și pe la voi. Vedem cu ce vine, cu bățul sau...

 

- Ba da, tataie, intervine mama, draga de mama, au fost fost cuminți, foarte cuminți. Sunt mândră de ele!

 

Inima dă să iasă din piept. O trag pe sora mea de mână în camera noastră, acum locuita doar de bradul îmbrăcat în toate culorile pământului, îmbrățișat de instalația cu flori mari. Ne băgăm sub el și deschidem neckermann-ul. Uaaau!, și aburi ne ies din gurile mici în camera bocnă.

 

 

Nu ne era frig, pentru că visam.

 

În anul ăla, moșul mi-a adus o păpusă din catalogul nemțesc, pe care am visat-o, una aproape cât mine. Și i-am mărturisit mamei, la culcare, că moșul e magic pentru că citeste și gândurile.

 

Sunt cufundată în canapea și e bine. Atât de bine. Cald în suflet, cald și-n casă. Luminoasă casă.

 

Nu-i topesc lui Rareș turțurii de la robinet în ibric roșu. Stăm tot unu-ntr-altul, dar doar pentru că ne iubim. Și-i cânt, ca mama. Și-i povestesc cum visam eu la jucării minunate cum sunt acum, cum mă jucam cu ele în imaginație, cum i-adunam, tot în gând, și pe mama, și pe tata în jurul mesei de joc si era zarvă mare și râdeam toți. Așa cum facem noi seara. Acum, se-ntâmplă ce-am visat. Si mai mult!

 

Vă las aici catalogul cu jucării de la Carrefour. Poate vă inspiră și poate le arătați copiilor și ei să-și dorească, pentru ca moșul să le citească gândurile.

 

 

Acest articol este sponsorizat.

 

]]>
Copiii sunt capabili de acte de generozitate și curaj așa cum puțini adulți reușesc. Thu, 24 Nov 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/513/Copiii-sunt-capabili-de-acte-de-generozitate-și-curaj-așa-cum-puțini-adulți-reușesc./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/513/Copiii-sunt-capabili-de-acte-de-generozitate-și-curaj-așa-cum-puțini-adulți-reușesc./ ‚Mami, sunt fericit! Nici eu nu mă mai înțeleg. Cu toate că mă doare capul, sunt fericit!’, mi-a mărturisit Rareș aseară.

 

Desigur că era fericit. Aflase că are prieteni. Trăise ceea ce-i tot repeta mami, că nu sunt răi copiii, sunt toți buni, doar că, exact ca și el, au tot felul de emoții, unele foarte puternice, care îi conduc spre comportamente haotice. Atunci, ei nu vor să rănească, doar nu pot încă singuri să se controleze sau nu știu cum și au nevoie de ajutorul adulților pentru a reuși să manifeste emoțiile într-un mod care nu afectează.

 

Ieri, la școală, a fost un incident minor, iar Rareș a avut de suferit. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. M-au impresionat copiii. Până la lacrimi. Au fost minunați. Copiii sunt capabili de acte de generozitate și curaj așa cum puțini adulți reușesc.

 

Copiii se deschid ca o floare după ce oprești furtuna din sufletele lor. Sunt receptivi și empatici. Ei știu să recunoască o greșeală, știu să-și ceară iertare și pot să o ia de la capăt într-o prietenie, fără resentimente.

 

Rareș și-a găsit vina de ieri. Nu a ținut cont de rugămintea doamnei învățătoare să-și facă de lucru în bancă preț de 2 minute. S-a ridicat și nu trebuia să facă asta. Doamna e atât de bună cu noi!, a zis și, când a zis, i s-a citit pe față recunoștința.

 

Copiii învață ușor și pentru toată viața (chiar dacă e nevoie de exercițiu să pună în practică) când mesajul este transmis cu blândețe și cu înțelegere a ceea ce simt ei. N-am căutat vinovați, pentru că în conflictul dintre copii nu cred că există vinovați. A fost o lecție pentru toți. Le-am spus că sunt diferiți și e firesc, că fiecare dintre ei e unic și asta îl face special. Că ceea ce arată un copil prin fizicul lui și prin comportament nu e neapărat ceea ce este el de fapt. Că, cel mai probabil, un copil care face pe voinicul ascunde o teamă. Că Rareș, de exemplu, suferă tare când este respins și face tot ce crede el ca să atragă atenția și prietenia lor, uneori, nu într-un fel plăcut. Că toți fac greșeli, pentru că ei acum învață. Dar că e un act de mare curaj să recunoască, să-și ceară iertare și să-și propună să se comporte diferit. Și Rareș este un curajos, la fel și ei.

 

O fetiță a început să plângă „de mila lui Rareș”, a spus. M-a topit și i-am asigurat că Rareș este bine. Un alt băiețel a venit și i-a arătat prietenia lui. O fetiță i-a făcut un desen. O alta mi-a dăruit mie o floare pusă în culori pe hârtie. Apoi, a început să curgă cu desene și cu dovezi de prietenie. Nu le spusese nimeni să facă asta. A fost minunat. Iar Rareș era co-ple-șit! Le-am mulțumit, dar nu destul, simt. Și vreau să vă arăt de ce sunt în stare oamenii mari la suflet, pe care-i numim copii.

 

 

Imaginile reprezintă desenele copiilor.

Sursa foto articol aici.

]]>
În spatele unui adult împlinit e un părinte care i-a descoperit talentul și a crezut în el. Thu, 17 Nov 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/512/În-spatele-unui-adult-împlinit-e-un-părinte-care-i-a-descoperit-talentul-și-a-crezut-în-el./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/512/În-spatele-unui-adult-împlinit-e-un-părinte-care-i-a-descoperit-talentul-și-a-crezut-în-el./ Asta sunt copiii noștri, niște ființe unice, diferiți fizic, mintal, emoțional. Nu manifestă aceleași interese. Nu toți copiii sunt sclipitori la matematică. Nu toți au darul vorbirii, nu toți pătrund tainele fizicii, nu toți ajung pe podium la Jocurile Olimpice. Dar toți copiii au cel puțin un talent. Și au nevoie de noi să-i ajutăm să descopere care este. Încă de când sunt foarte mici.

 

Marea descoperire se află în mâinile noastre.

 

E nevoie de timp, atenție, grijă, răbdare din partea noastră. Și multă dragoste. Nu să le spunem noi la ce să fie buni, ci să îi expunem diverselor experiențe.

 

 

 

Noi să îi observăm, să îi întrebăm cum se simt când pictează, modelează, construiesc, află despre cosmos, dinozauri, experimentează cu apă, explorează în natură, aleargă, înoată, gătesc, dansează ș.a. Și, dacă nu vor spune în cuvinte, noi vom ști din ochii lor. Apoi, să le susținem alegerile. Viața lor e despre ei, nu despre noi și visurile noastre neîmplinite. Să credem în ei și în ce pot ei cu adevărat să facă. Să-i hrănim cu informații și povești, cu implicare în manifestarea talentului lor. Asta nu numai că îi face fericiți, dar îi și poartă spre împlinire.

 

Thomas Edison este, pentru mine, exemplul viu al copilului descoperit și îndrumat spre succes. Și nu vorbesc acum despre succesul în viață, ci despre acela intim. Vorbesc despre împlinire. Vorbesc despre o copilărie fericită care naște un adult împlinit.

 

Și, prin povestea lui, vreau să-ți mai vorbesc despre implicarea părintelui în a descoperi sămânța de talent care se află în fiecare copil, despre curajul de a o uda în fiecare zi, oricare ar fi ea, și despre fericirea copilului când aceasta începe să înflorească. Fericire care îi dă aripi și-l duce, fără echivoc, la performanță. Performanță în nimic altceva decât ce iubește să facă, orice, actorie, agricultură, psihologie, muzică, matematică, științe, dans, fizică, politică, olărit, medicină, ecologie ș.a.

 

Thomas Alva Edison (11.02.1847 – 18.10.1931), celebrul inventator american, cunoscut ca inventatorul becului, a fost un elev despre care profesorii au spus ca „este prea prost ca să învețe ceva”.

 

Mai mult, într-o zi, l-au trimis acasă cu o scrisoare pentru mama sa, în care îi cereau acesteia să-l țină și învețe acasă. „Fiul dumneavoastră este bolnav mintal. Nu-l vom mai primi la școală.”, era mesajul scrijelit pe o coală de hârtie. Mama sa însă a citit, cu voce tare și cu lacrimi în ochi, altceva: „Fiul dumneavoastră este un geniu. Aceasta școală este prea mică pentru el și nu are profesori atât de buni, cât sa-l poată învăța pe el. Vă rugăm să-l instruiți dumneavoastră acasă.”

 

Dacă Thomas Edison ar fi trăit în vremea noastră, ar fi fost diagnosticat cu ADHD (deficit de atenție și hiperactivitate). Pur și simplu, nu se putea adapta unui sistem concurențial. Iar mama sa, pe care adultul Edison a numit-o „mamă eroină” și despre care a notat că „a creat tot ceea ce sunt astăzi, pentru că a fost întotdeauna atât de autentică în iubirea ei și de sigură de mine și ce pot eu”, a crezut în el, l-a oprit acasă și a început să-l instruiască ea.

 

A simțit că, în spatele unui comportament atipic și în ciuda unui deficit de auz, în copilul ei se află o sămânță de geniu. La scurt timp, a și descoperit-o - Thomas Edison era foarte interesat de Știință - și a început să o ude. Nu a fost parte activă din marile lui invenții, dar l-a învățat să inventeze. I-a recitat poezii, i-a hrănit imaginația și încrederea că poate cu povești, i-a ținut viu entuziasmul, i-a procurat cărți și materiale de studiu și l-a iubit. Iar copilul s-a transformat în geniul secolului.

 

 

Nu știu dacă toți copiii descoperiți vor ajunge genii, dar știu cu siguranță că vor fi adulți împliniți, care-și vor aminti de copilăria lor fericită și vor povesti cu recunoștință despre părinții care au crezut în ei.

 

Cred că toți copiii merită părinți care să fie parte activă a universului lor. Să pună pasiune, veselie, prietenie, un munte de imaginație în marea descoperire a seminței de talent din fiecare copil.

 

 

Acest articol este sponsorizat.

Sursa foto a imaginilor cu Thomas Edison aici.

Surse documentare articol: http://www.thomasedison.com/biography.htmlhttps://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_Edison

]]>
Când toți se așteaptă să-l pedepsești, tu iubește-l! Plan de tantrum în 10 pași. Wed, 16 Nov 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/511/Când-toți-se-așteaptă-să-l-pedepsești,-tu-iubește-l!-Plan-de-tantrum-în-10-pași./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/511/Când-toți-se-așteaptă-să-l-pedepsești,-tu-iubește-l!-Plan-de-tantrum-în-10-pași./ Poveste din perioada în care, concentrată pe cum să fac când copilul meu face una sau alta, am pierdut esența relației speciale dintre mine și el. Dacă și tu treci prin asta, află că totul se repară cu dragoste. Oprește-te și ia-o de la capăt!

 

Rareș mă lovea cu o sete care mă speria. Și a fost un pas mic de la frică la frustrare. Era și rușine acolo, pentru că al meu copil nu-și amâna ieșirile. Simțea, scotea. Presiunea exterioară era mare. Disperată, căutam metode prin care să-i opresc comportamentul. Și, cu cât îi opuneam mai mare rezistență, cu atât i-l întăream și mai mult. Ne învârteam ca-ntr-un carusel. Și am ținut-o așa cam jumătate de an.

 

Nu știu când anume am picat în caruselul disciplinei, că n-am urcat conștient, și, de altfel, e panta atât de alunecoasă, că poate pica orice mamă epuizată. Dar îmi amintesc că, în timpul unei lupte cu el, Rareș al meu mi-a spus:  Ba nu mă iubești! Tu nu ești mami a mea.

 

Mi-am privit copilul pe de-a-ntregul și am văzut o mână de om care simte. Și, pe lângă că se confrunta cu tumultul lui interior (era perioada când mergea zilnic într-un mediu nepotrivit pentru el), mai simțea și că mami a lui nu îl iubește. Nu așa cum avea el nevoie. Mereu și indiferent de ce face. Și manifesta zgomotos. De fapt, îmi cerea ajutorul în felul în care „înțelesese” el că mă va face să îi văd suferința. Lovindu-mă! Apoi, m-am privit pe mine. În vâltoarea emoțiilor de frică, neputință, RUȘINE, epuizare, nu mai reușeam să mă conectez cu el. Nu mai reușeam să trec dincolo de ce simțeam eu când el manifesta emoțiile lui.

 

Și a fost așa: am găsit un semnal de alarmă pe care l-am tras cu toată forța, cu vorbele copilului răsunându-mi  în minte. A fost ca un țipăt: Opriți nebunia, eu cobor! Și-am coborât.

 

Și mi-a fost mult mai bine. Întâi, am schimbat mediul. Apoi, m-am ocupat de mine. Mi-am repetat că eu sunt adultul, nu copilul rănit. Că lupta cu copilul meu nu e o soluție. Pentru că el nu se luptă cu mine, ci cu o emoție puternică sau mai multe. Și că-mi cere ajutorul. I-l ofer sau nu.

 

Și mi-am făcut un plan de tantrum:

 

1. Acum, nu e despre tine și ce mamă bună ești tu! Nu te mai uita în jur. Și nu-ți fie teamă că greșești iubindu-l când cei mai mulți din jurul tău se așteaptă să-l pedepsești, să-l cerți sau măcar să-i arunci o săgeată cu privirea, a dezacord. Pentru că ei văd că se răzbună, că te joacă pe degete, că te sfidează ori te rănește. Nu-i copilul lor, e al tău. Tu știi ce ai pus în el., mi-am spus ferm.

2. Respiră.

3. Ia-l deoparte și liniștește-l. Asigură-l că îl iubești.

4. Întreabă-l ce s-a întâmplat, cum se simte, ce i-a provocat comportamentul.

5. Poate nici el nu știe. Tu-l cunoști bine. Numește tu ce experiență crezi că a declanșat emoția puternică. ‚Uite, eu cred că...’ O să-ți dai seama când să te opresti din „ghicit”. O să plângă sau o să înceapă să-ți povestească sau, dacă e ceva foarte dureros, o să vrea să nu mai vorbiți despre.

6. Întreabă-l cum poți sa-l ajuți.

7. Ascultă-l.

8. Spune-i că te-a rănit comportamentul lui.

9. Vorbiți despre cum se poate simți eliberat fără să provoace suferință.

10. Cum a fost? Cum te simți tu?, mi-am propus să mă întreb după fiecare experiență. Greu!, mi-am răspuns după prima. Greu cu emoțiile mele, nu cu ale lui. Dar rezultatul este ca un ceai fierbinte pe un frig de-ngheață apele!

]]>
Susține-i unicitatea și stimulează-i creativitatea ca să gândească divergent când va fi mare! Mon, 14 Nov 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/510/Susține-i-unicitatea-și-stimulează-i-creativitatea-ca-să-gândească-divergent-când-va-fi-mare!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/510/Susține-i-unicitatea-și-stimulează-i-creativitatea-ca-să-gândească-divergent-când-va-fi-mare!/ Gândirea divergentă este cheia pentru rezolvarea problemelor si este coloana vertebrală a creativității. Vrei să gândească divergent când va fi mare? Lasă-l liber, să descopere bucuria jocului, să învețe văzând, pipăind, mirosind, gustând! Stimulează-i creativitatea. Iar creativitatea poate fi tradusă ca înțelegere a ceea ce este (vede, simte, aude, atinge, miroase, gustă copilul) și, apoi, imaginare a ce altceva ar mai putea fi.

 

Joy Paul Guilford, vestit psiholog american, cunoscut pentru studiile sale în aria inteligenței și creativității, a fost primul care a vorbit, în 1956, în termeni de gândire convergentă și gândire divergentă. El a descoperit că un nivel ridicat de inteligență și atât nu garantează creativitatea, cu atât mai puțin succesul în viață. Sunt mai importante chiar decât IQ-ul trăsăturile de personalitate care promovează gândirea divergentă. Iar capacitatea de a gândi divergent o au oamenii care păstrează nealterate trăsăturile de personalitate cu care se nasc, precum nonconformismul, curiozitatea, dorința de a-și asuma riscuri, perseverența.

 

Gândirea convergentă și divergentă reprezintă două modalități diferite de a vedea lumea din jurul nostru, două procese, unul care generează idei creative (divergentul), celălalt care  respectă un anumit set de pași logici pentru a ajunge la o soluție, cea corectă. În opoziție, gândirea divergentă se manifestă liber, creativ, neconstrâns. Ideile vin în mod spontan, în cascadă, non-linear.

 

Copiii se nasc divergenți. De fapt, studiile sugerează că, în fragedă copilărie, capacitatea noastră de divergență funcționează la un nivel de geniu, dar că abilitatea aceasta de a gândi divergent scade dramatic pe măsură ce devenim adulți. Și asta pentru că societatea, cultura noastră bazată pe rușine și concurență, sistemul de învățământ (programele supraîncărcate, schemele de notare, clasele cu număr foarte mare de elevi, cadre didactice care nu cunosc instrumente pozitive de învățare),  tind să inhibe trăsăturile de personalitate care susțin acest tip de gândire.

 

Acasă, apoi, în grădinița și în școala primară, copiilor nu le sunt înțelese și încurajate unicitatea, încăpățânarea, asumarea de riscuri, tendința de neascultare, curiozitatea, inițiativa. A greși o dată, poate, se iartă, dar a greși de două ori este inacceptabil și atrage după sine etichetare, marginalizare. Copiii buni nu sunt creativii, curioșii, nonconformiștii, ci sunt cei cuminți, atenți, docili, blânzi, ascultători, iar toți ceilalți sunt aliniați după cei buni. Ori, asta le omoară, încet-încet, creativitatea și, automat, gândirea divergentă.

 

Creativitatea, în învățământul nostru preșcolar și școlar, există în teorie, dar tinde să fie aplicată în ariile artistice. Copiii nostri, dacă vor să fie creativi, liberi, să-si folosească imaginația și să se și simtă valorizați că o fac, trebuie să urmeze Arte Plastice sau grădinițele, școlile cu programe alternative de învățare.

 

În instituțiile clasice de învățământ, în schimb, care sunt și majoritare, educatorii, învățătorii profesorii, chiar dacă unii dintre ei apreciează creativitatea, notează exclusiv abilitățile cognitive, IQ-ul. Accentul se pune pe atenție, memorie, analiză, concentrare, corelare, sinteză a informațiilor date. Copiii n-au spațiu să-și exerseze imaginația, unicitatea. N-au libertatea să nu fie de acord, să nu le placă. Se dau datele problemei, copiii raționalizează și rezolvă problema. Cu alte cuvinte, se încurajează preponderent sau exclusiv gândirea convergentă.

 

Apoi, copiii devin adulți și se confruntă cu realitatea: gândirea divergentă este parte esențială a vieții de zi cu zi.

 

Angajatorii cer gândire divergentă! Pentru că un divergent descoperă direcții diferite, alege să caute optiuni noi, în loc să decidă una dintre cele doua variante, albă sau neagră, pe care le întrevede raționalul convergent. Divergentul iese din zona lui de confort, își pune întrebări, iese din cutia lui și intră cu ușurință în a altuia. Divergentul este intuitivul, creativul, spontanul, omul care nu vede limite în a găsi soluții, inspiratul, cel care citeste printre rânduri.

 

Adulții cu gândire divergentă sunt copiii cărora părinții nu le-au ținut deasupra capului sabia notelor, ci i-au susținut. Sunt copiii crescuți pentru ei, democratic, cu limite neimpuse, ci trasate blând, înțeleși și acceptați cu unicitatea lor, învățați prin joc, lăsați să exploreze mediul fără frică, să se bucure de joaca afară, să își manifeste și dezvolte CREATIVITATEA.

 

Da, creativitatea este ceea ce e necesar să permitem copiilor noștri mici să manifeste pentru a ajunge adulți cu o gândire divergentă! Să permitem, nu am spus la întâmplare. Să le dăm libertate! De gândire, de exprimare, de joacă, de imaginare, de simțire! Să renunțăm la Nu alerga, că o să cazi!, Ridică-te, că te murdărești!, la a-i îmbrăca noi, ca sa câștigăm timp, la a le da noi să mănânce, ca să nu-și păteze hainele.

 

Ba să-i lăsăm să cadă, să se ude, să se tăvălească, să transpire, să alerge, să greșească! Ba să-i lăsăm  să se și murdărească. Ei așa cunosc lumea, iar creierul lor se dezvolta plastic. Hainele le spală mașina de spălat cu un detergent bun. Creativitatea și curiozitatea, odată inhibate, le scad șansele dramatic să mai gândească divergent când vor fi mari.

 

 

Omo Ultimate este detergentul care susține creativitatea. Descoperă și tu cât de importantă este dezvoltarea creativității pentru copilul tău, fără să ai grija murdăririi hainelor celui mic, alături de OMO Ultimate. Asta au făcut câteva mame, invitate cu micuții la un casting. Ceea ce era o manifestare artistică a copiilor s-a transformat într-o lecție pentru mame. Doar urmărește experimentul Omo, Creativitate versus pete!

 

Acest articol este sponsorizat.

Sursa foto aici.

]]>
Nu-ți place viața ta? Îți propun un exercițiu scurt de imaginație. Thu, 10 Nov 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/509/Nu-ți-place-viața-ta-Îți-propun-un-exercițiu-scurt-de-imaginație./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/509/Nu-ți-place-viața-ta-Îți-propun-un-exercițiu-scurt-de-imaginație./ Și nu e de genul: ‚Crezi că tu ai probleme?! Uite adevăratele probleme!  Boli grave, dependență, alienare mintală, sărăcie lucie, privare de libertate, violență domestică, abuz sexual ș.a.’ Și tu privești, te înfiori, te uiți la tine și viața ta și devii fericit. Nu (mai) cred în asta. În comparații și vindecări miraculoase din exterior.

 

- Cum ești?

 

- Am fost și mai bine. Scriu. Încerc.

 

- Ce ai?

 

- Nu știu ce e cu mine azi. Dacă ți-aș spune ce am, ai râde. De fapt, ce nu am. Știi cum e?! N-am probleme reale, le știu și să mă ferească Dumnezeu să le am. Cu toate astea, m-am trezit cu un gol pe care simt să-l umplu și nu știu cu ce. Adică știu, dar, dacă ar fi să trec la acțiune, aș fugi de acasă.

 

Exagerez, desigur. Am o afecțiune aparte pentru dramă. Îmi place să impresionez, în scris. Rândurile mele să miște, să te regăsești în ele, să plângi, să zici Aha!, să râzi și eu să te îmbrățișez.

 

Continuu să-ți povestesc ce i-am spovedit și bunei mele prietene. N-am motive să fug de-acasă. Viața mea e frumoasă. Soțul meu e minunat, când vrea. În rest, e un bărbat obișnuit, cu toane, ifose, griji, critici, de-astea. Și eu, parcă, aș lua viața mai peste picior. Eu am învățat să primesc cu aceeași ospitalitate și momentele de cumpănă, și bucuriile. Nu înseamnă că nu plâng până mi se înfundă nasul. Că o fac. Le trăiesc și le consum. Dar nu mă (mai) plâng și nu-mi (mai) consum resursele luptându-mă cu fricile. Le iau de după umăr. Aș vrea să o facă și el. Sunt idealistă, nu?

 

E una din zilele în care simt nevoia de explozie de fericire. De altceva. De surpriză. De aventură. Știi ce zic?! Să ne urcăm toți trei în mașină și să plecăm. Să uităm de rate, de treburi casnice, de clienți, de salarii, de termene, de cum trebuie. Ce-o fi?!

 

Îți dai seama?! Viața mea e liniară, ce cumplit! Poți să râzi.

 

- Nu râd, desi ești la fel de haioasă ca mine ieri. N-om fi degeaba prietene. Ieri, aș fi empatizat cu tine. Dar, azi, îmi place viața mea de mor. Am făcut un exercițiu de imaginație. De-asta te-am și sunat. Fii atentă! Ai posibilitatea să te întorci la momentul în care îți alegi cum va fi viața ta. Schimb-o! Dar ai grijă ca, la fiecare 3 plus-uri, să pui și un minus. Că nu există zi fără noapte, nu? Hai, ce pui pe plus, ce pui pe minus? Ce ai îmbunătăți si ce plus ai da înapoi? 

 

I-am închis și toată ziua m-am gândit la asta. Știi ce? N-aș schimba nimic, dar nimic! Tu? 

 

Sursa foto aici.

]]>
N-ai cum să oferi iubire cu rezervorul gol Wed, 09 Nov 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/508/N-ai-cum-să-oferi-iubire-cu-rezervorul-gol/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/508/N-ai-cum-să-oferi-iubire-cu-rezervorul-gol/ de energie.

 

Iubirea de mamă este cât poate fi cuprins cu ochii și mai mult de atât. Ea nu se pierde, nu se termină niciodată. Rezervorul de energie da. Iar energia este acel combustibil care o conduce de la un suflet la celălalt.

 

Al tău e gol. Nu mai ai răbdare cu puiul tău, nici chef adevărat de joacă. Tragi de tine! Fiecare zi ți se pare că iese din copiator, tânjești pe ascuns după serile în oraș cu prietenii, ți-e dor până și de stresul de la serviciu, singura ta dorință seara este ca el să adoarmă repede și tu să te ocupi și tu puțin de tine sau doar ca să dormi și tu. Pentru ca, după ce adoarme, să-i adulmeci transpirația de copil, să-i mângâi obrajorii roșii, să-i cuprinzi tălpițele dolofane, să-i contempli fățuca de înger... și să te simți vinovată că ai putut măcar să gândești toate alea. Îl iubești până la cer și înapoi! Și te judeci, și te muștruluiești. Ești mama rea, egoista sau mai știu eu cum te etichetează vocea ta interioară.

 

Nu ești!

 

Îți spun sincer, eu n-am cunoscut mame cărora să nu le bată inimile cu iubire pentru puii lor. Mame epuizate, multe. Eu însămi am fost una dintre ele. Și pot să spun că e greu. E al naibii de greu, de multe ori, să faci față minunăției unui copil când nu dormi, mănânci pe apucate și, în general, prostii, când ultima conversație despre „univers” cu o prietenă ai purtat-o cu multe luni în urmă și-ți pare că ai uitat până și să vorbești corect, când îți amâni/întrerupi constant nevoile fiziologice ori te așezi, efectiv, pe budă cu copilul în brațe, când, seară după seară, cântărești dacă să renunți la o oră prețioasă de somn pentru a te spăla pe cap, iar dușul zilnic a devenit un lux. Și orice faci pentru tine ți se pare prea mult. Și un soi de furt ciudat din timpul copilului.

 

Nu furi nimic!

 

Ai nevoie de timp pentru tine. În fiecare zi. Ca să-ți încarci rezervorul de energie și să și ajungă dragostea ta la puiul tău. Știu, ți se pare absurd. De bifat ceva pentru tine zilnic înseamnă încă ceva pe ordinea de zi și așa încărcată. Cu cine lași copilul?! Cine se ocupă de el în locul tău, CA TINE?! Că și asta e important. Gândește-te numai că o faci pentru el și vei găsi și soluții, și timp. 30-60 de minute departe de el nu-l vor afecta pe viață și te vor ajuta pe tine să fii mama de care are el nevoie. Aceeași mamă cu iubire infinită de oferit și energie suficientă ca să o pompeze. Tu ești bine, copilul tău e bine. Îți spune o mamă care a trecut prin asta.

 

Începe cu puțin! Uite, cu 15 minute.

 

Întâi, adu-ți aminte ce îți place să faci. Aici, dacă ești la nivelul de oboseală și la cota de sacrificiu la care ajunsesem eu, o să stai cam mult. Dar, hei, nu te lăsa bătută.

 

Hai, îți place să citești, să te plimbi, să alergi, să dansezi, să mergi prin magazine, să îngrijești flori, să desenezi, să mănânci prăjituri, să te machezi, să privești marea, să stai cu ochii-n tavan? În drum spre serviciu, aveai locul tău de unde îți luai cafeaua, covrigul? Fă o vizită. Important e să nu fii cu el, să iei o pauză de la a fi mamă.

 

Renunță la ideea că mamele n-au voie să-și ia pauze sau că mamele BUNE nu-și iau pauze! Este un nonsens. Nici un aparat nu funcționează la nesfârșit, darămite o ființă umană, cu atât mai puțin o mamă, acea ființă care are în grijă viitorul omenirii!

 

Oprește-te un pic din a fi mamă și ocupă-te de tine. Asta te va face o mamă mai bună, promit!

 

Imaginea este cu mine din vremea în care am început să mă ocup din nou de mine. Copilul meu împlinea 4 ani și soțul meu oferise un buchet celei care i-a adus pe lume minunea. 

]]>
Mami, nu vreau să te supăr! Eu acum descopăr lumea. Tue, 08 Nov 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/507/Mami,-nu-vreau-să-te-supăr!-Eu-acum-descopăr-lumea./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/507/Mami,-nu-vreau-să-te-supăr!-Eu-acum-descopăr-lumea./ Și am nevoie de ajutorul tău. Nu vreau să te obosesc, nu vreau să te supăr, vreau doar să cunosc lumea ta. E nouă pentru mine. Îi descopăr frumusețile în fiecare zi cu singurele mele instrumente, simțurile. Ce mare e lumea! Și câte sunt descoperit! Lasă-mă, mami, să le aflu pe toate! Tu vino cu mine! Asta mi-ar fi spus copilul meu la prima noastră întâlnire, dacă ar fi putut vorbi.

 

Vreau la tine în brațe ca să văd ce vezi și tu. Îți arăt cu degetul, mă balansez la tine în brațe, te trag spre locul unde am de făcut o nouă descoperire. ‚Uaau, ce minunătie!’ Vreau să știu ce e și cum funcționează. Mă uit în ochii tăi. Tu nu faci ochii mari ca mine, deci știi deja. Vreau să-mi spui și mie. Nu înțelegi. Mă întind. Tu mă tragi înapoi. Vreau să ating, să simt. Îmi spui ceva pe limba ta. Nu știu ce zici, dar ‚Nu! Nu!’ am învățat că înseamnă că nu o să ajung la marea mea descoperire. Încep să plâng. Am observat că, dacă o fac, înțelegi. Da, am avut dreptate! Mergi spre lumina aia puternică. Dar nu mai ești blândă. Acum, plâng și mai tare. A venit tati! Îți bate inima tare, respiri mai repede, ai gura cu colțurile în jos și mă pui la tati în brațe. Mă opresc din plâns. Mă pupă. De ce mă dor pupici lui tati?! Îi pun mâinile pe față. E altfel decât fața lui mami. Mă uit la tine și tu ai obrajii cu apă pe ei. Apa știu ce e și la ce folosește, dar chiar nu pot să înțeleg cum poate să iasă și din ochi și, mai ales, de ce. Atâta știu, apa iese, uneori, din ochi când fața ta se schimbă. Dar a iesit și când te-am mângâiat. M-ai îmbrățișat strâns și am simțit ceva ce mi-a plăcut. Am tot repetat, ca să simt din nou. Reiau tot procesul, poate tati se prinde ce vreau. Daa, daa! Tati mă duce. Îmi ia mâna, o apropie și eu simt căldură. Aud de mai multe ori ‚bec’. Tati apropie și mai mult mâna lui și o trage repede, semn că e un pericol acolo. Simt ceva. Altceva. Repet gestul lui tati, dar nici nu respir când o fac. Mă întorc la tine, îți arăt! Am făcut o descoperire, una maaare! Iar ai apă în ochi. Gura ta nu e nici în jos, nici în sus, dar ochii sunt mai blânzi ca niciodată și mă îmbrățișezi tare-tare. Îmi place mult asta și o fac și eu, să simți și tu! În doar o încercare de a descoperi un lucru, am învățat cum ești tu când ești obosită, ce înseamnă teama, bucuria, vina, iubirea, iertarea si ce plăcută e îmbrățișarea...

 

Și e doar începutul copilăriei mele. Am multe descoperiri de făcut. Dar și tu ai multe frici cu care să te împrietenești, mami.

 

Îți împing mâna. Te trag. Nu, nu vreau să-mi dai tu de pe masă jucăria. Vreau să mă urc eu. Lasă-mă pe mine! Când faci tu în locul meu, îmi spui că e ceva de care trebuie să-mi fie teamă. Apoi, îmi transmiți că eu nu pot. Dar eu pot! Tu stai aproape de mine, atât! Mami, vreau eu să cuceresc lumea! 

 

Văd ceva pe jos și nu știu ce e. E colorat și-mi place. Îți dau drumul la mână, mă las să cad și apuc bucuros. O altă descoperire! Nu, nu vreau să mă ștergi, nici să mă ridici de jos! Nu până nu aflu ce e. Dau din mâini ca să înțelegi. Țip. Ai înțeles, în sfârșit! ‚E un ambalaj’, îmi spui, ‚aruncat pe jos de cineva grăbit, pesemne, și care, poate, nu are o mămică să-i explice că ambalajele se aruncă la coșul de gunoi. Hai să găsim noi unul. Apoi, ne ștergem pe mâini, bine?’ Îți zâmbesc.

 

Uite, mami, uite ce frumos m-am desenat cu cariocile, îți vorbesc cu tot corpul. Ce? De ce nu vorbești? ‚Chiar... că... frumos’, începi cu ochii mari, ‚că semeni cu un monstruleț. Aaa, ce mi-e frică, ce răget puternic ai! Să vină să mă salveze supereroul Rareș! Acum, hai să te curăț, ca să fii din nou Rareș al meu și să mă salvezi.’

 

Uite băltoacele, mami!, îți arăt fericit de isprava mea. Am făcut eu băltoace în casă cu apa din sticla lăsată făra capac. Unde fugi? Nu, nu le șterge. Îmi place mult cum se simte apa sub tălpile mele. Ridic piciorul drept și-l las să cadă. Uite, stropii ajung sus. Îhm! Ce-mi place asta! Tremur și râd în hohote. Cel mai mult îmi place când sărim amândoi. 

 

Mami, nu vreau să te supăr! Eu acum descopăr lumea. Dar știi ce? Uneori, îmi pare că și tu o descoperi odată cu mine.

 

 

Sursa foto aici.

]]>
La mami vine când vrea să plângă în siguranță, la tati se duce când vrea să râdă liber. Mon, 07 Nov 2016 00:00:00 EST http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/506/La-mami-vine-când-vrea-să-plângă-în-siguranță,-la-tati-se-duce-când-vrea-să-râdă-liber./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/506/La-mami-vine-când-vrea-să-plângă-în-siguranță,-la-tati-se-duce-când-vrea-să-râdă-liber./ - Da?, încep eu, cu emoții. De obicei, nici nu așteaptă să confirm preluarea apelului și mă salută cu: ‚Ce faci, iubita?’. Acum, pauză. Plus scânceli ale lui Rareș.

 

- Uite, am luat băiatu’ de la școală..., încearcă să mă introducă soțul meu. Nu voia nu pară dramatic, dar respira a dezamăgire.

 

- Și..? S-a întâmplat ceva?!

 

- Mai bine ți-l dau pe el.

 

‚Nu, nu, spune-i tu!’, aud tânguieli de pe bancheta din spate a mașinii. Îi recunosc emoția, e vină și părere de rău.

 

- Iar s-a luptat!

 

- ... E prima zi după vacanță. Iar perioadă de adaptare..., cred., încerc eu o îmbrățișare prin telefon.

 

- Cu 15 băieți de data asta! Și a supărat-o și pe doamna învățătoare. Nu a vrut să participe la nicio sarcină.

 

- S-a întâmplat ceva! El e în regulă? Încearcă să afli de la el ce a provocat toate astea.

 

- A făcut pe el, asta s-a întâmplat!, tună el. (De fapt, exprimarea a fost mai directă, dar finețea nu mă lasă să o și reproduc aici.)

 

- Doamne!, scot eu după ce mi-am făcut și derulat propriul scenariu în cap.

 

- Da, a făcut pe el! De acolo, pleacă toate.

 

 

Și izbucnesc amândoi în râs. Ce, că se prăpădeau! Farsa era mai lungă, dar n-au mai rezistat. Râd și eu. Râd și acum, când scriu. Sunt o țintă sigură, recunosc. Mi-au făcut-o!Rareș se bucură tare de astfel de farse. Le face și el. Iar cuvintele neacceptate în societate, folosite acasă, îl descarcă, mai ales, în contextul relaționării cu tati. La mami vine când vrea să plângă în siguranță, la tati se duce când vrea să râdă liber.

 

Studiile arată că ambii parteneri, când devin părinți, au un răspuns hormonal, în mare parte, datorat creșterii în corp a nivelului oxitocinei, o neuropeptidă care favorizează conectarea și încrederea. Doar că răspunsul este diferit de la mamă la tată. Proaspetele mămici primesc impulsuri în amigdală, zona emoționiilor din creier, iar tăticilor le este impulsionat cortexul, partea creierului responsabilă cu planificarea și luarea deciziilor. Ceea ce determină un comportament structural diferit în interacțiunea cu copilul. Mamele se conectează cu bebelușii ochi în ochi, iar tații prin mișcări ale corpului. Mamele îi mângâie, tații îi aruncă în sus. Mamele sunt protetoare, tații îi încurajează să exploreze. Mamele îi învață vocabularul emoțiilor, tații le ridică stima de sine.

 

În fine, tații sunt diferiți de mame. Și este bine că e așa. Ambele părți, mama și tata, aflate în echilibru (cu ele însele în primul rând!) una cu cealaltă, cresc un copil LIBER să fie, să simtă, să facă.

 

P.S. Acest articol e despre cât de autentic se pot conecta tații.

 

Sursa foto aici.

]]>
Acum, vei zâmbi mai des? Îi vei povesti copilului tău despre magia zâmbetului? Thu, 03 Nov 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/505/Acum,-vei-zâmbi-mai-des-Îi-vei-povesti-copilului-tău-despre-magia-zâmbetului/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/505/Acum,-vei-zâmbi-mai-des-Îi-vei-povesti-copilului-tău-despre-magia-zâmbetului/ Când suntem fericiți, zâmbim. Știai asta, desigur. Dar ce ai zice dacă ți-aș spune că este posibil și invers sau că, de fapt, zâmbetul ne face fericiți?

 

Ești uimit. Da, e Uau! Așa a fost și pentru mine când am citit despre asta acum câțiva ani. Și, de atunci, tot pun în practică. Rezultatul este și mai uimitor. Zâmbesc și oamenii îmi zâmbesc înapoi, chiar și cei mai încrâncenați. Zâmbesc atunci când în interiorul meu e întuneric și, ca prin magie, se face lumină. E doar chestiune de schimbare de perspectivă și de exercițiu. Zâmbești și atragi experiențe pozitive.

 

Citez, în acest sens, pentru că-mi place să și argumentez, un studiu mititel, dar foarte interesant, „Pune un zâmbet pe față și menține-l. Influența expresiei faciale manipulate în răspunsul la stres.” (Grin and bear it: the influence of manipulated facial expression on the stress response.), publicat în Psychological Science. Cercetătorii au investigat în ce măsura o expresie facială, chiar și manipulată din exterior, poate influența sistemul cardiovascular și răspunsul afectiv la stres. Și au monitorizat bătăile inimii și nivelul de stres raportat de 170 de participanți la experiment. Cercetătorii s-au folosit de niste bețișoare pentru a putea manipula mușchii faciali ai participanților, obținând trei tipuri de expresii faciale: una neutră, nezâmbitoare, o alta cu un zâmbet forțat si o a treia cu un „Duchenne smile,” acel zâmbet natural al întregii fețe. Jumătate dintre aceștia au fost rugați să zâmbească, în vreme ce celorlalți nu le-a fost dată nicio indicație cu privire la zâmbet. Cu toții au fost supuși unor activități multi-tasking, generatoare de stres.

 

Rezultatele. Toți participanții care au zâmbit, din cei conștienți că o fac, au avut un nivel mult mai scăzut al bătăilor inimii decât cei cu expresie facială neutră. Iar cei cu un zâmbet cu toată fața au fost cei mai relaxați, cu cel mai pozitiv răspuns afectiv la stres. Din cealaltă jumătate, aceia purtând un zâmbet fals pe chip, susținut numai de bețișoare, au raportat și ei o stare emoțională mult mai bună în timpul stresului decât cei care nu au zâmbit deloc.

 

Concluzia. Când ne confruntăm cu o situație stresantă, chiar și un zâmbet forțat ne poate îmbunătăți starea de spirit. Zâmbetul ne face fericiți!

 

Ei, ce zici? Acum, vei zâmbi mai des? Îi vei povesti copilului tău despre magia zâmbetului?

 

Eu, ori de câte ori simt că are nevoie, îi spun fiului meu de 6 ani: Hai să zâmbim, orice ar fi, noi să zâmbim! Când zâmbim, emoția numită bucurie se înviorează și își începe activitatea. Ea împrăștie în tot corpul praf magic bucuros și, ca prin minune, fiecare celulă a corpului nostru se simte bine. Asta face ca centrul de comandă, creierul, să-și folosească toate resursele pentru a te ajuta să reușești tot ce îți propui.

 

Din păcate, sunt copii cărora nu are cine să le povestească despre magia zâmbetului. Și ei nu zâmbesc orice ar fi. Sau poate că acum o fac, cu naivitatea și inocența lor. Dar, mai târziu, se vor rușina, sunt convinsă, cu zâmbetul lor și nu o vor mai face. Pentru că nu are cine să le vorbească acum și despre igiena orală, despre sănătatea zâmbetului.

 

Pentru ei, m-am alăturat, așa cum știu eu cel mai bine, scriind, campaniei Orbit Dăruiește Zâmbete. Campania are loc pentru al doilea an consecutiv și își propune să ajute și mai mult copiii din zonele defavorizate. Anul trecut, Orbit, cu ajutorul consumatorilor și al partenerilor, a reușit să strângă suma de 196.000 lei, care a fost donată către organizația SOS Satele Copiilor România pentru cursuri de igienă orală. În total, în cadrul campaniei din 2015, 3500 de copii au beneficiat de consultații stomatologice, de cursuri și de kit-uri de îngrijire orală. Anul acesta putem obține împreună 5000 de zâmbete sănătoase! Implică-te și tu și cumpără gumă Orbit în perioada 10 octombrie – 4 decembrie, când  1% din suma fiecărui pachet de Orbit cumpărat va fi donată către SOS Satele Copiilor Romania. Împreună putem trata, cu atenție și grijă, zâmbetul copiilor din comunitățile pe care cei de la SOS Satele Copiilor le au în grijă.

 

 

Acest articol este sponsorizat.

Sursa foto aici.

]]>
Mi-e frică să vorbesc în public. Thu, 03 Nov 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/504/Mi-e-frică-să-vorbesc-în-public./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/504/Mi-e-frică-să-vorbesc-în-public./ Azi, am mare nevoie de ajutorul tău! Îți voi face o mărturisire despre mine. Una intimă. În încercarea de scoate la lumină o emoție puternică a copilului care am fost și pe care nu am eliberat-o nici până acum. Nu stiu unde își are rădăcinile, ce monstru fioros (experiență) a provocat-o prima dată în mine. Dar știu cât de zgomotos țipa din lăuntrul meu în școala generală, la fel, în liceu. Ce palpitații mi-a dat la fiecare examen oral în facultate. Cum m-a dărâmat, efectiv, după dizertație!

 

Cred că este pentru prima dată când îi acord toată atenția mea. Mai mult, o împărtășesc! E greu. Mi-e mai greu chiar decât mi-ar fi să mă abțin să rup dintr-un cozonac aburind, proaspăt scos din cuptor. Dacă degetele n-ar scrie continuu, conștientul ar bloca tot. Dacă îmi voi da timp de gândire, nu voi publica.

 

Și scriu. Mi-e frică să vorbesc în public. Rău. Nu mă pot nici imagina făcând-o. Nu e vorba de trac. E un răspuns fizic al corpului meu la gândul că voi avea în fața mea oameni care mă vor privi, mă vor analiza, mă jor judeca. Și nu mă vor (mai) iubi.

 

Aș putea să îndulcesc perspectiva și să mă dau cea căreia îi pasă de așteptările audienței. Știi, eu nu vreau să dezamăgesc! Dar aș minți. E vorba despre mine și de ce aș simți eu dacă.

 

Începutul. Am fost una până la cei 6 ani și jumătate, când am intrat la școală, și alta m-am construit încet de atunci. Mama nu s-a atins de explozia de energie, nici de cea de culoare care mă caracterizau, ba le-a îmbrățișat cu căldură mereu. Uneori, cred că nu m-a crescut pentru lumea asta. Acolo, în băncile prea mari pentru micimea mea și prea aliniate pentru tumultul din mine, magia s-a evaporat. Învățătoarea, domnișoara mea învățătoare, ar mai fi avut muuulte de învățat până să primească o așa misiune. Deși la prima ei generație de elevi, uitase atât de repede cum arată copilăria. A fost pentru prima dată când am văzut o antiteză între un exterior armonios, așa ca al ei, chiar fragil, și un interior atât de plin de frustrare. N-am înțeles de la început cum stă treaba cu înregimentarea, cu sabia perfecțiunii deasupra capului, pesemne, și domnișoara a simțit că e de datoria ei să mă învețe. Până ce a șters și ultima urmă de dezinvoltură din mine. Trebuie să fi trăit o experiență umilitoare, o emoție puternică, pe care n-o trăisem niciodată până atunci și n-am știut ce să fac cu ea... De mi-aș aminti care e. Oare este musai să ajung la ea?!

 

Continuarea. Au urmat școala generală și liceul. Când îmi auzeam numele rostit de un profesor (colegii mei își amintesc!), inima mea se comporta ca o rătăcită, stomacul se strângea și fața mea căpăta culoarea roșiei. Și asta mă rușina groaznic. Aș fi dat orice să nu mi se mai întâmple. Dar gândul nu ajuta deloc, ba îmi luau foc și urechile. De la un nume?!

 

Frica nu m-a amuțit niciodată. Ba, dacă poti să mă crezi, starea aceasta de surescitare îmi evervescenta creierul și nu mai reușeam, de multe ori, să fac față avalanșei de idei pe care nici nu știam că le am. Dar m-a consumat teribil. Întotdeauna. De la dizertația de la finalul celor 4 ani de Litere, am ieșit victorioasă, dar cu doi obraji înflăcarați și cu un blank de memorie a ceea ce s-a întâmplat de la Facultate până a doua zi.

 

Frica aceasta nu m-a lăsat, timp de mai bine de doi ani de când am început sa scriu pe blog, să mă semnez cu numele întreg sau să dau detalii care m-ar fi deconspirat pe mine, mica Aura Angheliu. De curând, am menționat în descrierea mea pe blog că locuiesc în Constanța. Am și scris, la început, cu aceeași frică... să nu fiu judecată.

 

Concluzia. A trebuit să-i țin piept mereu și am obosit. Vreau s-o domolesc de tot. S-o privesc în ochi, să-i mulțumesc că vine în ajutorul meu, dar că nu mai am nevoie de ea. Să mă vadă prietenă. Nu mai e nimeni care să mă umilească, să-mi retragă iubirea dacă discursul meu nu corespunde. Acum, sunt adult și am învățat că suferința este doar o măsură a ceea ce am încă de învățat, că nimeni nu mă poate răni decât dacă vreau eu.

 

Conștientul meu o știe și o pune în practică deseori. Dar emoția operează cu inconștientul și ghemotocul pe care l-am simțit  în stomac, respirația care nu mai găsea aer să-l tragă în interior, când prietenii de la Parenting Ads m-au invitat să și vorbesc la un eveniment Social Moms pe care-l vor organiza în Constanța, m-au aruncat direct în copilărie. Și primul impuls a fost să refuz. Încă mai este...

 

Rugămintea. Simți la fel? Ai reușit să te împrietenești cu frica de a vorbi în public? Cum ai făcut? Am nevoie de ajutorul tău!

 

Sursa foto aici

]]>
Dragă mamă care te ascunzi după Bine!, Mon, 31 Oct 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/503/Dragă-mamă-care-te-ascunzi-după-Bine!,/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/503/Dragă-mamă-care-te-ascunzi-după-Bine!,/ Cum ești?, te întreb. Bine!, te întorci șoptind. Sunt bine!, te grăbești să repeți. Nu vrei să citesc paranteza dintre cele două cuvinte. Și întărești și cu un zâmbet. E acel zâmbet pe care-l afișezi de când esti mamă. Înainte, n-o făceai, nu părea să concureze nimeni pentru titlul de cea mai bună soție.

 

Nici n-ai timp să vorbești cu mine. Îți pui repede de cafea și alergi prin casă pe vârfuri, umplându-ți poala cu jucării și te rogi să nu-ți cadă vreuna. Mai mult cu ochii-nchiși. Sunt luni de când nu dormi mai mult de 3 ore pe noapte, niciodată legate. Calci pe ceva și doare. Nu te uiți. O coajă de pâine uscată. Și tragi o înjurătură zdravănă, în gând. Te trezești de-a-binelea izbindu-te de tine, în oglinda din hol. Nu te-ai învățat minte să nu te mai uiți! Te rușinezi  pentru pentru fuga rapidă în amintirile cu tine de dinainte să fii mamă. Păr proaspăt spălat, nu mai zic coafat, picioare epilate, ten întreținut, siluetă, LIBERTATE! Le vrei înapoi!  Dar n-ai timp de lamentări. Nu azi. Arunci o privire generală în casă. E ok. Un pic de ordine. Te uiți la ceas. E fără un sfert. Mai ai 15 minute, doar știi, dar speri mereu la încă 15. Vezi firimiturile de pe jos, dar le ignori cu o ușurință care nici nu te mai surprinde. Vasele în chiuvetă?! Prea mult zgomot!, îți zici. În realitate, vrei și tu un pic de timp pentru tine. Și îl furi. Pui cafeaua în ceașcă, tragi măsuța aproape și te așezi. Acoperi cu o pernă petele de pe canapea. Gest aproape mecanic. Iei telefonul. Uneori, apuci să citești trei articole. Azi, nu. Plânge. Fugi. Of, ai fugi de tot! Simți că te sufoci. Dar ești bine. Pentru ceilalți, ești bine.

 

Ajungi la el și-l iei în brațe. S-a linistit. Încerci să-l adormi la loc. Are ochii mari. Mai vrei un pic, un pic doar. Insiști cu legănatul. Nu e chip. Începe să plângă din nou. E iar una din diminețile în care simți că nu mai poți încă o zi. Nu stie nimeni ce e în sufletul tău, n-o spui. E tabu! Mama ta e departe, iar soacra ta ți-a aruncat: Acum, ești MAMĂ!. Apoi, nu vrei să afle ceilalți ce mamă rea ești tu. Cu zeci de gânduri urâte, cu tot atâtea emoții puternice de respingere, de frică, neputință. Furie! Și, plânge el, plângi și tu.

 

Deodată, se oprește din plâns. De unde a știut că e capătul?! Acum, puiul tău gângurește și dă din mânuțe. Te înseninezi. Și-ți aruncă un zâmbet ștrengar. E abracadabra. Ți-a suflat praf magic. Ai energie să muți munții azi. Te uiți la puiul tău și îl iubești cu o dragoste unică și infinită. E mai mult chiar decât mirosul îmbrățișărilor mamei, decât căldura și aroma năvalnică a cozonacilor în zorii de ajun, răsuflarea tăiată la venirea lui Moș Gerilă. Mult mai mult. Dragostea de mamă e conținere. Și n-are nevoie de cuvinte. Dar tu simți să o exprimi tare: Îngerașul meu! Da, tu ești puiul meu mic și drag, comoara mea! Te iubește mami mult, pâna la cer și înapoi. Ești cu mami. Da.  Și-ți înmoi fața în burtica lui. Și el râde. Râde cu tot corpul. E magie, nu?

 

Și te simți copleșită. Doar nu ești din povești. Ești reală. Și e firesc tot ce simți.

 

Nu te mai ascunde. Scoate la lumină. Nu, nu ești bine. Nici eu și nici o altă mamă nu e doar bine. De fapt, „bine” ar trebui șters din vocabularul mamelor. Suntem cu mult mai mult și cu mult mai puțin decât bine. În majoritatea zilelor. Trăim pe culmi. Împlinire fără margini și frustrare nebună. Suntem sus și jos. Și e cât se poate de firesc. Hei, puii noștri descoperă lumea și noi îi însoțim în marea lor descoperire. Ăsta e marele adevăr!

 

Spune-mi, Cum ești cu adevărat?

 

 

Nu e doar un articol. E suflet pus pe tavă. Simțeam demult să-ți scriu asta și cursul Prințesei Urbane (Mulțumesc!), #parentingpesteașteptări de la #ȘcoalaFlanco, mi-a dat avânt să o fac.

Sursa foto aici.

]]>
Când laptele este împrăștiat peste tot pe podea și acei doi ochișori așteaptă reacția ta, amintește-ți ce e cu adevărat important. Mon, 24 Oct 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/502/Când-laptele-este-împrăștiat-peste-tot-pe-podea-și-acei-doi-ochișori-așteaptă-reacția-ta,-amintește-ți-ce-e-cu-adevărat-important./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/502/Când-laptele-este-împrăștiat-peste-tot-pe-podea-și-acei-doi-ochișori-așteaptă-reacția-ta,-amintește-ți-ce-e-cu-adevărat-important./ De ce l-ai lăsat? Îi permiți prea multe! Uite ce-a făcut!, mi-a aruncat soțul meu în timp ce un litru de apă (poate și mai bine!) se revărsa încă pe perchet și se insinua deja sub frigider. (Că n-avem gresie în bucătărie, ceea ce îi dă soțului meu fiori reci pe șira spinării în situații ca acestea, dar și mie, și lui un sentiment de „acasă”. Iar asta cu fiorii reci s-ar putea să fi vindecat-o! Citește mai departe.)

 

- Iubitule, ești bine?, m-am întors eu la Rareș, care rămasese cu ochișorii fixi la mine și cu mânuțele amândouă în poziția în care fuseseră cu o secundă înainte, cuprinzând, parcă, încă recipientul greu de sticlă, deși spart și pe podea.

 

- N-o să fie bine parchetul! Asta nu te interesează?!, a continuat soțul meu, încă furios.

 

Nu i-am răspuns. Avea dreptate, mă interesa mai puțin parchetul. L-am luat în brațe pe Rareș și l-am așezat pe canapea. Să nu te dai jos, că sunt cioburi peste tot!, i-am zis blând, ca să-l asigur că totul e în regulă.

 

- Mami, n-am vrut!

 

- Știu, iubitule, știu că nu ai vrut. Mi se putea întâmpla și mie, și lui tati (l-am numit intenționat). Nu e nicio problemă, se repară repede.

 

Spălasem vaza grea de sticlă, o umplusem cu apă și, pentru că era  încă udă, m-am întors să așez un prosopel pe masă, pe care aveam să o așez și să îi facem acolo, pe masă, din vază o căsuță lui Piper, peștișorul beta pe care doar ce și-l cumpărase copilul nostru din economiile lui și care aștepta încă în pungă. Îi pusese deja numele Piper și era în culmile încântării.

 

Mă și gândisem la asta în timp ce spălam vaza, să îl pun în gardă pe Rareș că este foarte grea si că ar fi ideal să nu încerce să o mute după ce îi stabilim un loc în camera lui. Cu gândul ăsta în minte m-am întors să iau prosopul și să-l strig. Dar... n-am mai apucat, că piticul nerăbdător și iute din fire a și apucat vaza, să o pună el pe masa. Ceasul rău!, ar zice unii, eu cred că mai avea Rareșel ceva de învățat, dar și tati. Mai ales tati!

 

Soțul meu deja strângea apa cu mopul. Am adus un prosop, l-am îndesat cât am putut sub frigider si am început să adun cioburile mari. Pe cele mici am încercat să le cuprind cu o cârpă din cele de unică folosință, pe care le țin sub chiuvetă.

 

- Uite ce de apă e pe jos!, încă bolborosea soțul meu în dreptul lui.

 

- Bine că nu s-a tăiat Rareș! Bine că nu i-a căzut greutatea pe picior!, am replicat eu în dreptul meu. M-am uitat, apoi, la el și mi-am dat seama că înțelesese.

 

- Tati, tu ești supărat pe mami?! Eu am scăpat vaza!, l-a întrebat Rareș pe tati și tati a amuțit. A fost declicul. Și n-am vrut! Iartă-mă!

 

- Nu, nu, iubitule, nu trebuie să-ți ceri iertare. Of, am greșit. Nici mami nu e vinovată. Eu am greșit. Am fost furios. Iartă-mă tu pe mine. Ești mai important pentru mine decât orice. Hai, vino la tati în brațe!

 

- Tati, s-a simțit Rareș în siguranță să izbucnească în plâns, tati, unde o să-l punem acum pe Piper?!

 

- Of, îmi pare rău. Și mai rău. Tu aveai deja o suferință si eu am mai și ridicat tonul. Piper nu mai are o casă, nu?! Stai linistit, găsește tati o solutie! O să-i facem casă lui Piper. A, uite, nu e distrusă de tot vaza și ... cred că am o idee!

 

Știi, ideile vin când renunti la frică, am învațat eu. Când ai mintea limpede. Eu am adus feonul, l-am îndreptat spre locul unde bănuiam că ar putea să se fi infiltrat apa și l-am lăsat să-și facă treaba. Tati s-a dus la mansardă și a coborât cu un glaspapir. A pilit sticla și a obținut un recipient de sticlă sigur pentru Rareș și o casă cu o arhitectură atipică, pentru peștisor, unică, aș putea spune. Apoi, i-au făcut ei doi un locșor peștelui, unul cald și primitor.

 

 

Cred că experiențele ne învață sau ne (re)educă. Asta a fost încă o lecție pentru iuțeala cu care întreprinde Rareș orice, acțiune, cuvânt, manifestare. Și am așa o bănuială că nu va fi ultima, pentru că învațarea are nevoie de exercițiu. Dar una și mai importantă pentru tati.

 

 

Am preluat imaginea si textul de la Positive Parenting. Toddler and beyond, și se traduce așa: "Când laptele este împrăștiat peste tot pe podea și acei doi ochișori așteaptă reacția ta, amintește-ți ce e cu adevărat important. Durează 5 minute să cureți podeaua plină de lapte. Durează mult mai mult să vindeci o inimioară frântă!"

 

Iar faptul că tati a recunoscut și a știut să fie blând și să repare l-a învățat pe Rareș că e în regulă să greșim, că furia are în spate o emoție si mai puternică, frica, pe care și adulții întâmpină, de multe ori, dificultăți în a o gestiona, dar că se poate. Că, atunci când reușim să ne linistim, ne vin și soluțiile și sunt cele mai bune. Puterea exemplului e lecția de aur pentru un copil.

 

P.S. Nu este un articol despre soțul meu, e despre noi, părinții, care învățăm în fiecare zi alături de copiii noștri și înțelegem că a crește un copil nu e despre a-l schimba, nici măcar despre a-l educa pe el, ci pe noi înșine! 

]]>
Ai un copil încăpățânat, rebel, care nu respectă regulile, sfidează autoritatea? Am vești bune. Thu, 20 Oct 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/501/Ai-un-copil-încăpățânat,-rebel,-care-nu-respectă-regulile,-sfidează-autoritatea-Am-vești-bune./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/501/Ai-un-copil-încăpățânat,-rebel,-care-nu-respectă-regulile,-sfidează-autoritatea-Am-vești-bune./ Bine ai venit în club! Pun pariu că suntem mulți astfel de părinți și merită să ne întâlnim măcar așa, virtual, să ne susținem unii pe ceilalți. Privită din afară, ar fi un fel de întâlnire a alcoolicilor anonimi, pentru că, priviți din afară, noi suntem părinții care nu au știut să se impună, iar copiii noștri, priviți din afară, sunt acei copii care, nealiniați urgent, vor ajunge acei paria ai societății.

 

Nu e deloc așa. Și tu, care ești părintele unui astfel de copil, știi exact despre ce vorbesc. Asta dacă ai încetat lupta cu el și, mai mult decât să-l iubești așa cum e, îi apreciezi încăpățânarea, convins că ea îi va fi prieten de nădejde în adolescență și mai târziu, în viață. Știi că nu trebuie să i-o înăbuși, pentru că un copil care nesocotește indicațiile și cerințele tale este acel adolescent care va nesocoti indicațiile și cerințele anturajului. Cu alte cuvinte, nu se va arunca să copieze comportamente doar pentru a fi parte din grup. Ascultă de nimeni altcineva decât de propria voință, ceea ce, dacă i-ai fost model de urmat, este tot ce poți să speri.

 

Și am și o veste bună din partea specialistilor. Rezultatele studiului MAGRIP, publicat în Development Psychology journal, întins pe o durată de 40 de ani, relevă: Copiii care manifestă încăpățânare la vârstă fragedă au mai multe șanse de a deveni oameni de succes.

 

Cercetările au început în anul 1968, iar subiecții au fost 745 de copii din Luxembourg, în vârstă de 12 ani. Indicatorii urmăriți de echipa de experți au fost, în primă fază, IQ-ul copiilor și tipul socio-economic al familiilor lor, tiparul familial. Apoi, copiii au completat ei înșiși chestionare despre emoțiile lor, obiceiuri, comportamente, gânduri atât în relația cu școala, cât și în viața de dincolo de școală. Totodată, profesorii acestor copii au raportat feedback pentru fiecare în parte, analizând atenția, conștiinciozitatea, motivația, voința și apetitul pentru învățare, comportamentul la școală.

 

În 2008, 40 de ani mai târziu, o altă echipă de cercetători, condusă de Marion Spengler de la Universitatea din Tuebingen, a reluat studiul si a examinat din nou cei 745 de subiecți, acum adulți în vârstă de 52 de ani. A analizat indicatorii care caracterizau copiii în 1968 și i-a comparat cu rezultanții lor de după 40 de ani.

 

Datele statistice finale merg în mai multe direcții, dar ceea ce au găsit specialiștii cu adevărat surprinzător, după ce au socotit influența IQ-ului, a statutului socio-economic al părinților si a nivelului de studii, a fost că cel mai puternic predictor noncognitiv pentru o viață de succes este tiparul copilului care obișnuiește să nu respecte regulile si să sfideze autoritatea parentală.

 

Copiii de 12 ani descriși ca încăpățânați, rebeli, răzvrătiți, neascultători s-au transformat în studenți responsabili, motivați și în adulti care au reușit, spune studiul, să ocupe funcțiile cele mai importante și mai bine plătite.

 

Acest rezultat i-a surprins până și pe specialiști, care au încercat să și găsească explicații. Una dintre ele ar fi că „indivizii cu aceste trăsături de personalitate sunt mai dispuși și mai hotărâți, au mai multă anduranță în situații de tensiune precum negocierile salariale sau promovările în funcție.” „Altă explicație ar fi că indivizii cu scor mare în a nerespecta regulile și a sfida autoritatea părinților au o ambiție la fel de mare în a-și cere drepturile și a-și atinge obiectivele.”

 

Ce am înțeles eu din acest studiu este că acesti copii, directionați corect și cu blândețe, susținuți și iubiți necondiționat, au foarte mari șanse de reușită în viață, mai mari chiar decât copiii care nu pun probleme acasă și la școală.

 

Știu, e dificil să gestionezi încăpățânarea la fiecare pas, răzvrătirea împotriva oricărei indicații care i s-ar părea copilului că sună a impunere. Inconfortabil să primești feedback negativ de la grădiniță, de la școală. Un astfel de copil are toleranță scăzută la nedreptate, minciună, frustrare. La teorie ia premiul de excelență, practica îl pune în dificultate, tocmai pentru că emoțiile vin mai repede peste el și sufocă partea creierului responsabilă cu gestionarea lor și luarea deciziilor. Dar lupta cu el NU este o soluție, nici încercarea de a-l schimba!

 

Dacă nu ai descoperit ce funcționează în relația cu un copil rebel, sper să te ajute ce am aflat eu. Uneori, îmi pare că Rareș al meu abia așteaptă să-i spun ce să facă, este încă o ocazie pentru el să mă combată și să-mi arate cine-i șeful. De multe ori, nici nu așteaptă sa termin o indicație și spune Nu!, ori se face că nu mă aude, sau îndeplinește sarcina cât de încet poate. Rareș, încalță-te, ne grăbim!, de exemplu.

 

Cu un copil rebel nu este la fel de simplu cum este cu un copil orientat spre îndeplinirea sarcinilor. Pur și simplu, este nevoie de mai mult. Este nevoie să simtă că el e în control, nu tu. Și, în loc să-i spui ce să facă, încearcă o întrebare, dar mereu blând și cu zâmbetul pe chip. În loc de Îmbracă-te, spală-te, încalță-te, că întârziem!, la noi funcționează foarte bine întrebările, Ce am stabilit că facem când ne trezim? La ce oră începi orele la școală? Cât este ceasul? Ba îl provoc și la concurs. În loc de Nu mânca desert înainte de masă!, doar îl întreb Când am zis că se mănâncă desertul? sau Ce ți-am zis că înseamnă desertul înainte de masă pentru stomăcelul tău?

 

Întrebările funcționează pentru că stimulează gândirea, îi fac pe acesti copii să preia responsabilitatea acțiunilor lor. Și cu cât au mai mult de cântărit, cu atât devin mai puțin opozanți. De asemenea, faptul că-i întrebăm pe ei le transmite Ești atât de isteț! Sigur te descurci cu asta! Ori, nici măcar un adult nu opune rezistență unei astfel de abordări.

 

Cam asta e cu acești copii răzvrătiți, gata să nesocotească indicațiile, rebeli, opozanți. Nu e confortabil, te consumă până înveți cum să relaționezi cu ei. Asta când sunt mici și nestăpâni pe emoțiile lor. Adolescenți, apoi adulți, ei vor alege, nu vor copia. Vor combate, negocia, cântări si alege ce este mai bine pentru ei. O dovedesc specialiștii.

 

Sursa foto aici.

]]>
Ce e în neregulă cu copilul meu și cum să-l opresc?! Tue, 18 Oct 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/500/Ce-e-în-neregulă-cu-copilul-meu-și-cum-să-l-opresc!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/500/Ce-e-în-neregulă-cu-copilul-meu-și-cum-să-l-opresc!/ Ești în public. Copilul tău face o criză. A doua pe ziua de azi și e abia mijlocul zilei. Din experiență, știi că ar mai fi loc de încă una până deseară. A început din senin. Nu știi de ce. Nu stii de ce acum, dar tu stii că a fost o perioadă încarcată. N-ai avut timp pentru el așa cum și atât cât ar fi avut el nevoie. Nu contează motivele!

 

Ți-ai propus, de ceva timp, să petreci timp mai mult și de calitate cu copilul tău. Fără telefon, fără laptop, fără chestiuni casnice. Azi, ați fost în parc doar voi doi. Ai parcat mașina foarte aproape, cât să nu vă ia mult timp drumul până la portbagajul ei, în care ai înghesuit bicicleta cu două roți, bicicleta fără pedale, rolele, mingea, racheta de tenis, arcul cu săgeți, setul de explorat cu aspirator de insecte, lupă și altele. V-ați jucat cu mingea. Vă întoarceți la mașină transpirați, dar conectați, să luați tu rolele (pe care doar ce ți le-ai achiziționat), el bicicleta cu două roți. Vă distrați. Mai ales el, care se descurcă excelent cu bicicleta și se amuză copios pe seama lipsei tale de echilibru. Prinzi încredere, dar rămâi deliberat la statusul de începătoare. Copilul se simte prea bine în postura de „mai bun ca mami”. Și râdeți copios.

 

Îți place și ție și deja aproape că alergi cu rolele. Uitasei cum e să-ți bată vântul în plete. E ca în leagănul din curtea bunicii, în care te imaginai luandu-ți zborul. Deodată, erai liberă și erai mare. Te uiți la copilul tău și recunoști emoția în el. Simțiți la fel. Te bucuri că te-ai conectat cu el. Deci asta e conectarea!, îți confirmi. Revii la tine și la trăirile tale. Acum, esti liberă și ești din nou mică. Ce ciudat!, ai o revelație. Atunci, ca să fii fericită, te visai mare, acum, ca să fii fericită, te visezi mică.

 

Îl înțelegi atât de bine pe copilul tău acum. Ți-ai amintit cum era. Totul în jur ți se părea mare, prea mare pentru cât de mică erai tu. Ai și o imagine cu niste scări, multe și înalte, pe care adulții le urcau fără efort. Și voiai la mama în brațe. Și mama te lua. Și-ți plăcea că răspundea scurt și complice, Eu vreau s-o țin în brațe!, căte unuia care ți se adresa: Ce fată mare și vrea în brațe!

 

Vă opriți pe o bancă. Îi spui din tot sufletul: Mulțumesc, iubitule, că ai tras de mine să mă urc pe role. Chiar mulțumesc! Îi sclipesc ochișorii. Părinții uită să mai fie copii, te gândești. Au uitat de tot, de-aia refuză joaca. Și nu-i mai ține nici fizicul. Dar asta e doar o aparență. Bateria se încarcă singură atunci când energia e una bună. A fost excelent!, îi mai spui. Scoți telefonul. Ai primit un mail care te trimitea urgent la laptop. Acum două ore. Uau, sunteți de 3 ore în parc. Cum a trecut timpul!

 

Îi spui că trebuie să ajungi acasă. Înțelege. Dar, aproape de ieșirea din parc, începe o criză. Nu mai înțelegi nimic. V-ați simțit minunat. Sunt și câteva mame pe care le vezi cu coada ochiului contrariate de cum nu esti tu în stare să-l pui la punct. Tensiunea crește. Ce-i în neregulă cu copilul meu?!, te întrebi. Si multe alte întrebări retorice abundă. Creierul emoțional preia controlul și tot ce vrei să faci este să oprești comportamentul. Dar nu funcționează nimic.

 

Data viitoare, încearcă să înlocuiești Ce e în neregulă cu copilul meu și cum să-l opresc?! cu Ce s-a întâmplat cu copilul meu, ce simte și cum aș putea să-l ajut?! Atât! Te deblochează și te conectează cu puiul tău și cu cât e el de mic și cât de puține instrumente are.

 

Sursa foto aici.

]]>
Garantat, cea mai bună pizza cu de toate! Legume, ierburi aromatice, sănătate, culoare, făină, veselie! Mon, 10 Oct 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/499/Garantat,-cea-mai-bună-pizza-cu-de-toate!-Legume,-ierburi-aromatice,-sănătate,-culoare,-făină,-veselie!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/499/Garantat,-cea-mai-bună-pizza-cu-de-toate!-Legume,-ierburi-aromatice,-sănătate,-culoare,-făină,-veselie!/ Și nu e nicio exagerare, ne-am lins pe degete! Și după gustul delicios al pizzei noastre cu toate legumele care ne-au ieșit în ochi la piață, pe un blat subțire, dar și pufos, aromat și doldora de semințe, îmbrăcată în mozzarella. Și după starea de bine a întregii echipe de pizzeri!

 

De data asta, l-am primit și pe tati, că ne-am propus să facem pentru voi un video cu rețeta și aveam nevoie de un om curat pe mâini în spatele camerei. Surprinzător pentru seriozitatea și responsabilitatea rolului său, s-a bucurat cu noi. Așa că și mâinile lui mari au apărut în diverse cadre.

 

Deși pare că durează să faci o pizza cu copilul, am simțit-o cea mai rapidă rețetă de mâncare pentru cină. Și pentru că Rareș s-a implicat, pentru prima dată, în tot procesul și au fost patru mâini la spălat, tăiat, aruncat pe blat legume, la frământat, întins aluatul și îmbrăcat pizza toată în mozzarella. El și tati au gândit și decorul. Și pentru ca a fost voie bună.

 

A fost ca un joc, din care Rareș a ieșit mai independent, mai încrezător în creativitatea și abilitățile lui motrice, mai sănătos cu multe linii. Pentru că a mâncat legume, din toate, până și din vânătă crudă, semințe, suc de roșii. Să ne fie înțeles, copilul meu face nazuri când îi pun legume în farfurie. Ba a mușcat direct din pachetul de mozzarella. După experiența asta, ca mamă de mofturos la mâncare, recomand gătitul cu cei mici!

 

Dar hai să-ți spun ingredientele pentru rețeta noastră de Pizza cu de toate legumele, pe un blat subțire, pufos și aromat, cu mozzarella gourmet din plin.

 

Pentru două pizza de 32 de cm, am folosit:

  • Mozzarella Gourmet Delaco
  • O vânătă mică
  • Un zucchini mic
  • Jumătate de dovlecel
  • 1 ceapă mică roșie și una mică albă
  • Jumătate de ardei galben și o alta de ardei roșu
  • 3 ciuperci mari
  • 6 roșii chery
  • 2 buchețele mici de broccoli

 

Pentru blat:

  • 1 cană cu apă călduță
  • 10 grame de drojdie
  • 2 linguri ulei cu măsline
  • 1 lingură cu lapte
  • Jumătate de linguriță cu zahar
  • 1 linguriță rasă cu sare
  • 1 crenguță mica de rozmarin verde
  • 2 fire de cimbru verde
  • 4 lingurițe cu amestec de semințe (in, susan, chia, floarea soarelui, dovleac) puse pentru 2 ore la hidratat
  • Făină cât cuprinde

 

Pentru sosul de pizza, am pus în blender:

  • 4 roșii chery
  • 1 roșie mare
  • 1 crenguță de busuioc proaspăt
  • 2 lingurițe rase cu oregano uscat
  • Un praf de piper
  • Un parf de sare
  • 1 lingură cu ulei de măsline

 

Întâi de toate, am spălat, am tăiat si așezat în boluri separate toate legumele.

 

Apoi, am făcut aluatul pentru blatul de pizza. Este unul special. Îl recomand cu toată inima. Pe lângă că nu îl lăsăm deloc la crescut, am adăugat în el arome și sănătatea din multe semințe. Noi avem ierburi aromatice verzi și am învațat să le folosim la cât mai multe preparate culinare. Pentru pizza noastră cu de toate legumele, Rareș a cules rozmarin și cimbru și le-am tăiat cât de mărunt am putut. Într-un ibric, am încălzit 1 cană cu apă și o ligură de lapte, am adăugat ierburile aromatice, sarea, zahărul, semințele, uleiul, drojdia și l-am lăsat acoperit până ce am pregătit masa pentru întins aluatul, câteva minute. Într-un bol cu făină, am adăugat tot conținutul ibricului și am amestecat. Coechipierul meu mă aștepta cu mâinile pline de făină (și hainele, și parchetul!) la masă. El s-a ocupat de frământat. Mai are cineva copil căruia să-i placă mult coca?

 

În timp ce am terminat eu ce a început el, întins aluatul și așezat în tavă, Rareș a blenderuit roșiile pentru sosul de pizza. (A făcut două compoziții, pentru că pe prima a mâncat-o el.)

 

Peste blat, am pus sosul de roșii. Și am deschis cuptorul la 170 de grade.

 

Apoi, ne-am înconjurat de bolurile cu legume și le-am aruncat pe blat.

 

La sfârșit, copilul meu a răzuit mozzarella gourmet. Cu pauze de mușcat din el, multe. Sincer, m-am temut că n-o să ne ajungă, atât de mult i-a plăcut!

 

Am introdus-o în cuptor pentru numai 15 minute. Iată ce a ieșit!

 

 

 

Mami, e cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată!, a zis Rareș. Chiar așa e! Garantat, cea mai bună pizza cu de toate! Legume, ierburi aromatice, sănătate, culoare, făină,veselie!

 

Nu o mai făcusem de ceva vreme, dar experiența aceasta mi-a reconfirmat că gătitul cu cei mici înseamnă sănătate, învățare prin plăcere, stimă de sine ridicată, independență! Uită-te la video și te vei convinge:

 

 

 

 

Provocarea de a găti pizza a venit de la Delaco. Și, pentru că suntem fani branză, am acceptat imediat. În plus, Rareș iubește mozzarella Delaco și se întinde să o ia singur de pe raft de când a apărut. O preferă. Iar, pentru pizza, este cum e dulceața pentru papanași, brânza pentru plăcintă, de neînlocuit!

 

Hai și tu! Lasă-te provocat! Ajută-l pe cel mic să participe la Campionatul Național de  Pizzaiolo Junior. Pe lângă cum ajută gătitul, juniorul tău poate să câștige glorie, tablete Ipad și sute de alte premii. Și marele premiu, un weekend în Italia pentru toată familia. Hai și tu! E simplu.  Și e distractiv.

 

Acesta este un articol sponsorizat.

]]>
Educația democratică nu este întotdeauna ușoară și lină. Și-mi vine, uneori, să mă las!... Thu, 06 Oct 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/498/Educația-democratică-nu-este-întotdeauna-ușoară-și-lină.-Și-mi-vine,-uneori,-să-mă-las!.../ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/498/Educația-democratică-nu-este-întotdeauna-ușoară-și-lină.-Și-mi-vine,-uneori,-să-mă-las!.../ Mă jucam cu Rareș fotbal la mansardă, un spațiu nu foarte mare, dar neamenajat, pretabil unui joc cu minge mai grea, de fotbal. Am stabilit de la început că ne vom distra 15 minute, nici mai mult, nici mai puțin. După 15 minute de apărat la poartă, cu tăvălit și aruncat, am zis: Gata, iubitule, jocul de fotbal s-a încheiat! În secunda următoare, o minge grea îmi lovește în plin fața. Am simțit o durere atât de mare, că am țipat și m-am așezat jos cu mâinile pe față. Stii care a fost impulsul? Știi, nu-ți mai zic...

 

Dar zic așa: Educația democratică nu este întotdeauna ușoară și lină. Ca să educi astfel autentic un copil, trebuie întâi să te educi pe tine. Să schimbi tipare vechi. Automatisme. Să ții în frâu impulsurile astea! Și de-ar fi numai ale tale... Dar ai și soț, care vine si el cu macazul lui, cu experiențele lui și cu soluțiile moștenite. Greu!

 

Și-mi vine, uneori, să mă las!...

 

Când copilul meu țipă, să țip și eu, câng se comportă urât, sa-l pedepsesc, când îmi zice că sunt cea mai rea mamă, să-i spun cuvinte care dărâmă, când mă lovește, sa-l lovesc înapoi. Ce atâta conștientizare?! Să mă ascund și eu de mine și de emoțiile mele. Să nu mă mai împrietenesc cu niciuna. De ce să-i permit copilului să mi le scoată?! Să le las acolo unde au stat 25-30 de ani. Să mai zacă puțin. N-o fi foc. Să-mi fie și mie confortabil. Da, chiar și aparent. Da, să mă mint! Să pretind că nu știu. Sau să uit tot ce știu despre fragilitatea, inocența copiilor, despre creșterea și educarea copiilor cu folos pentru ei, despre dezvoltarea creierului și instrumentele puține pe care le au ei, despre cum se pun semințele conștiinței lor, despre cum învață ei, despre ce si cum simt puii de om. Să uit că nu-l cresc pe Rareș să-mi fie mie bine și ușor, să uit că-l vreau pe Rareș un adult bine cu el. Și eu să-mi pun, pe rând, măștile cu „sunt bine!”, „viața mea e frumoasă!”, „copilul meu este ascultător, nu ca al tău!”, „cum adică face crize copilul tău, ce-s alea?!”.

 

Atunci, jos, am avut, în doar câteva secunde, toate gândurile astea. Noroc că-s doar gânduri, pe care am învățat să nu mă mai simt vinovată că le am... Au în spatele lor o emoție, cel mai probabil, una veche, a copilului din mine, care nu are nicio legătură cu copilul meu. Mi-am spus asta. Și mi-am repetat și vorbele dr. Thomas Gordon: „Copiii nu se comportă urât, ei, pur și simplu, se comportă în așa fel încât să se asigure că nevoile lor se împlinesc.”

 

Mi-am eliberat fața, m-am uitat la Rares, care era stană de piatră. Și am înțeles. Copilul meu făcuse o greșeală, dar nu avusese intenția să mă rănească. Voia doar distracția să continue. A fost cu adevărat dureros să primesc o minge în față, dar de mine a depins dacă să acționez din impuls și să îi întorc suferința, sau să îl învăț ceva din asta. Ori, copiii se deschid spre învățare când se simt în siguranță și iubiți. Rareș avea nevoie de mine. Să-l iert, să-l ajut să se simtă din nou în siguranță și, apoi, să își înțeleagă greșeala, astfel încât, într-o situație asemănătoare, să se comporte mai bine. M-am uitat la el cu înțelegerea că era speriat. L-am apropiat de mine, ne-am îmbrățișat.

 

Iubitule, mingea asta e grea. M-a durut tare, să știi!, i-am spus. Îmi pare rău, mami!, mi-a răspuns. Data viitoare când nu-ti place ce-ți spun sau ce fac, poți să-mi spui, nu să arunci în mine, nu să mă lovești!

 

Cam așa a fost. Am mai discutat seara, la culcare, despre asta. Nu înseamnă că nu se repetă greșelile, înseamnă că eu fac tot ce ține de mine pentru ca al meu copil să învețe de la mine să facă lucrurile diferit de cum îl impulsionează emoțiile. Că e greu pentru mine nu e vina lui! Că sunt momente de deconectare nu e vina nimănui. Ele sunt și vor mai tot fi. Și soarele iese de după nori! Poate avem nevoie de astfel de momente ca să învățăm ceva...

 

Sursa foto aici.

]]>
O poveste reprezintă o cărămidă în plus la stima de sine. Citeste-i, spune-i, creează-i propria poveste! Mon, 03 Oct 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/497/O-poveste-reprezintă-o-cărămidă-în-plus-la-stima-de-sine.-Citeste-i,-spune-i,-creează-i-propria-poveste!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/497/O-poveste-reprezintă-o-cărămidă-în-plus-la-stima-de-sine.-Citeste-i,-spune-i,-creează-i-propria-poveste!/ Obișnuiești să spui: ’Copilului meu nu-i plac povestile.’?  Vreau să-ți spun ceva: Nu există copiii cărora să nu le placă poveștile, numai părinți care nu le-au făcut cunoștință cu ele. Copiii iubesc poveștile. Și niciodată nu este prea târziu. Dacă nu ai făcut-o pâna acum, nu-i nimic, începe de azi. Citeste-i, spune-i. Dacă nu ai cărți, iar nu-i nimic, inventează, creează-i propria poveste. Spune Da! Poveștilor. Este foarte important. Asemenea jocului, povestile sunt instrumente de creștere și învățare prin plăcere, pentru că ele fac apel la imaginație, care nu are limite. Și, pe țărâmul acesta infinit, copiii se simt liberi să fie, simtă, gândeasca, facă, aibă ce vor. De aici, starea de bine. Apoi, totul e poveste.

 

Poveștile le dezvoltă copiilor vocabularul, îi ajută să înțeleagă cuvinte, concepte și idei noi, forme, culori, numere. Dar, cel mai și cel mai important, dezvoltă inteligența emoțională, despre care specialiștii spun că este cheia succesului la școală și, mai târziu, în viață. Copiii învață despre ei, descoperă lumea și cum se potrivesc ei în ea, care este rolul lor în lumea asta mare. Cu ajutorul poveștilor, copiii învață empatia, abilitate cosiderată de psihologi fundamentul biologic al conștiinței și al moralității. Și o învață subtil, fără măcar să știe că o fac. Când aud sau văd o poveste, copiii se transpun inconștient în ea, îmbracă hainele unuia dintre personaje și ajung să simtă tristețea, teama, dezamăgirea sau descurajarea alcuiva decât propria persoană, un prim pas în a o ajuta. Apoi, prin povești, copiii experimentează, simt și trăiesc situații de viață diverse, cu provocări pe care le integrează, într-un final, cu o soluție a lor. Fiecare dintre acestea reprezintă o căramida în plus la stima de sine.

 

Povestile sunt și terapeutice. Îi ajută pe copii să imagineze decoruri pentru propriile experiențe, emoții, așteptări, pe care nu pot să le pună în cuvinte. Îi ajută să le vadă cu ochii minții altfel decât le-au văzut prima dată. Practic, ele schimbă niște tipare emoționale. Mintea inconștientă lucrează cu tipare de percepții. Iar poveștile sar raționalul, relaxează creierul emoțional, fixează atenția și fac apel la imaginație. Pătrund în inconștient, merg la tiparul care afectează și oferă perspective noi  în a percepe aceeași experiență. Aduc speranță și sugestii specifice pentru a se produce schimbarea.

 

Copiii retrăiesc în imaginație situații din lumea lor reală. Și îi vezi, la un moment dat, cum le sclipesc ochișorii. Acela este semnul că înlocuiesc o percepție neplăcută cu un alt fel de a vedea și simți lucrurile. Eu am trăit asta cu Rareș de multe ori.

 

Chiar de curând, când am vizionat împreună animația cu albinuța Maya. Poate o știi și tu pe Maya, năzdrăvana, entuziasmata, prietenoasa, nesupusa, simțitoarea, năvalnica, plina de viață, curioasa și curajoasa Maya. Ea simțea altfel și acționa exact după cum simțea ea, nu după cum îi cereau ceilalți, fapt inacceptabil pentru buna funcționare, după reguli stricte, a stupului. Asta i-a adus experiențe foarte divers colorate, dar a și cunoscut lumea. Practic, Maya a fost izgonita din stup din cauza încăpățânării ei și tocmai cu ajutorul acestei calități a salvat stupul. Maya seamănă foarte bine cu Rareș, la fel modul în care a fost percepută din exterior. Deși eu i-am repetat că îl iubesc așa (cu toate câte am înșiruit mai sus pentru albinuță) și nu vreau să se schimbe, povestea aceasta l-am simțit că i-a ajuns adâns în suflet și i-a ridicat până la cer stima de sine. Și a vrut să revada filmul și cu tati, și cu mimi, și cu maia, iar cu mami, iar cu tati. După această poveste, Rareș și-a exprimat dorința de a dormi în camera lui. O poveste care i-a vorbit despre el. A fost ca o revelație.

 

Și, mai nou, cel mai mult ne place să creăm propriile noastre povești. Cele mai multe sunt amuzante, născocite pe loc, cu replici în care abundă ironia, chiar cuvintele interzise, scoase cu zgomote de râs, care nu pot fi povestite mai departe, dar ne descarcă. Astfel, Rareș pune pe tapet fricile lui și le hiperbolizează, le ridiculizează, sau o fac eu. El le atribuie personajelor, dar eu știu că sunt ale lui și mai știu că e mai ușor să le scoata așa. Și râdem. De fapt, e mai mult decât un simplu râs, că e și cu tensiune, care se eliberează treptat. Și mai punem o cărămidă la stima de sine.

 

Îți facem cadou una dintre ele, pe care o punem în scenă cu aproximativ același scenariu și care îl ajută să elibereze emoția începutului școlii, cu tot ce implică el:

 

 

Titlu: Când nu doarme suficient, Marelui Dino Căpitan frica-i vine de hac!

 

Scenetă: Marele Dino Căpitan și pirații lui au plecat într-o nouă aventură pe mare, cea mai provocatoare de până acum. Se cere curaj, vigilență și seriozitate în această aventură. Nu e loc de neatenție. Nici de luptă cu frica. Mai ales că, de câteva zile bune, cum se lasă întunericul, se iscă o furtună năpraznică, iar marea devine agitată cum n-a mai fost niciodată până acum. Dimineața, se întâmplă ceva ciudat cu Marele Dino Căpitan, care nu poate închide un ochi până ce echipajul lui nu trece de pericol.

 

E ceva ciudat în toată această situație. Ce se petrece oare?! Să-i fie frică Marelui Dino Căpitan, celui mai de temut pirat din toate mările?!’, se întrebă, în drumul spre cabina șefului,  în sinea lui Dino Pirat, mâna dreaptă a Marelui Dino Căpitan. Ba, stai, mâna stângă, că-n dreapta are un cârlig deja. Pătrunse în încăpere și...

 

Căă-pii-taa-nee!, șopti sfios Dino Pirat și îi gâdilă, de la departare, cu o pană, talpile.

- Aaa, nuuu, uș, uș de-aici, soro! Dă-te mai încolo...

- Soro?! Iar începe! Cum să fac să-l trezesc fără să sară pe mine?! Când se culcă târziu, are niște obiceiuri tare nesănătoase dimineața... În aventura asta, e și mai ciudat. Ieri, zicea că-i câine și m-a lins din cap până-n picioare secunde-n șir. Și făcea și târâș-grăbiș pe coate prin toată încăperea. Uf, greu își mai vine în fire! Da’ și când își revine... Tot pe mine pică! Și continuă cu același glas temător și, tocmai din această cauză, îndulcit: Căăă-pii-taa-nee! Că sunteți căpitan.

- Cuuu-cu-ri-guuuu! Și sare cu pintenii-nainte, întocmai ca un cocoș. Da’ să mai dea și alții deșteptarea!

- Da, căpitane, să trăiți! Dau eu! Sunt eu cocoșul, dumneavoastră sunteți căpitan. Înțelegeți?

- Căpitan, zici?

- Da, căpitane.

- Asta-i ogradă?! Jalnic! Adună suratele și pune-le la treabă. Ouăle nu se lasă așaa, la întămplare. Cheamă-le la adunare!

- ’Cum să-l vadă așa pirații?! Și-ar lua tălpășița și s-ar duce pe mare curajul și vitejia, și dârzenia de sute de ani a piraților! Cui i-ar mai fi frică de pirați?! Și Peter Dino, dușmanul  cel mai aprig, i-ar râde-n nas căpitanului. Oooo’, se tânguie el, ’Doamne, ăsta chiar ar fi sfârșitul... Și s-a zis cu piii-raaa-țiii! Nu, asta nu pot permite!’ Căpitane, să trăiți, să le lăsăm să mai doarmă puțin. Strâng eu ouăle. Și se apucă să ridice de jos, una câte una, hainele căpitanului.

- Dă trezirea, Dino Cocoș!, se iuți căpitanul.

- Dau, căpitane! Cum să nu dau?! Cu-cu-ri-guuu! Cu-cu-ri-guu!

- Mai taaare! Suntem cocoși! Ciocul sus! Umflă bărbia! N-ai nevoie de cioburile astea la ochi. Ce-ai, orbul găinii?! Și creasta asta?! Asta-i creastă? Ține-o mândru! Mândru, am zis! Ești cocoș, doar!

- Da, căpitane. Cocoș mândru și dârz sunt, căpitane. Dumneavoastră mergeți să vă răcoriți cu un pic de apă rece la ... râu. Dau eu trezirea, așa cum se cuvine, n-aveți grijă. Cu-cu-ri-guu! Cu-cu-ri-guu! Cu-cu-ri-

- Dino Pirat!, țipă scurt și contrariat Marele Dino Căpitan. Pare-se, apa rece îl adusese în fire.

- Da, căpitane. Ordonați, căpitane.

- Ieri, câine, alaltăieri, maimuță, azi, cocoș! Până aici! Nu mai pot tolera asta. Este sub nivelul meu de conducător de oaste.

- Dar, căpitane...

- Nimic!

- Capitane, ier-taaa-re! Și plânge. Eu, eu..., știți, mie, când nu dorm suficient, îmi vine frica de hac!

- Încă o dimineață ca asta și te arunc în mare. Noi ne luptăm, Dino Pirat, cu săbii, cu tunuri, cu pistoale! Înfruntăm pericole. Pe mare. Suntem pirați. N-avem timp de frică! Frica este a lui Peter Dino și a picilor cu care umblă. Lor le este dușman. Noi ne împrietenim cu frica, n-o lăsăm să ne conducă. Și iese triumfător din încăpere. Și se aude: 'Pânzele sus, pirați! E o nouă zi. Aventura continuă. Și nu uitați, frica este camaradul nostru!'

 

 

Sper că v-a plăcut și v-a ajutat și pe voi să vă eliberați prin hohote de râs și chicoteli, cum s-a întâmplat la noi. Ne distrăm pe cinste când inventăm povești. Cu această scenetă haioasă am participat și la concurs.

 

Poți și tu să faci asta, chiar împreună cu băiețelul sau fetița ta. Danonino te inspiră cu noile marionete Dino și te provoacă la acest CONCURS inedit. Spune și tu Da! Creativității. Scrie o scenetă inspirată de marioneta preferată și o poți vedea jucată de-ndată! Sau poți câștiga premii în ținute de poveste și brânzică Danonino. 

 

Este simplu. Creează propria poveste amuzantă sau doar scrie-o pe cea mai cea dintre cele născocite de voi și împărtășește-o cu noi. Înscrie-o în secțiunea potrivită pentru vărsta copilului tău aici. Abia aștept să ne amuzăm.

 

Acest articol este sponsorizat.

Sursa foto aici.

]]>
În fiecare colț al camerei lui am reușit să punem o părticică din el. Thu, 22 Sep 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/496/În-fiecare-colț-al-camerei-lui-am-reușit-să-punem-o-părticică-din-el./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/496/În-fiecare-colț-al-camerei-lui-am-reușit-să-punem-o-părticică-din-el./ Anul trecut în mai, ne-am mutat în casa noastră după ce am schimbat multe chirii. Numai Rareș, în cei 6 ani ai lui, s-a mutat de 5 ori. Simțeam nevoia să avem locul nostru! Și nu e vorba de posesie, ci de a trăi într-un spațiu pe care îl găsești sau creezi cu totul al tău.

 

Ei bine, noi am avut norocul să-l putem imagina și, apoi, clădi. Am primit o schiță a unui apartament cu două camere, de 70 de mp, de la ultimul etaj, al treilea, al unui bloc aflat în faza inițială a construcției (ce zic eu, se săpa groapa pentru fundație), cu acces exclusiv, din interior, la podul clădirii, pe o suprafață cât cea a apartamentului. Și am mai primit libertatea de a muta pereții interiori, ceea ce ne-a convins pe loc.

 

Am clădit locul nostru, un apartament cu 3 camere, 2 băi și o scară interioară spre podul transformat în mansardă locuibilă. A fost mult de muncă, dar nu insist pe aspectul acesta, nici nu contează atunci când pui suflet. Am mai spus eu, ce faci cu pasiune nu se numește efort, ci plăcere. Când am ajuns la ce era mai important ca să ne și putem muta, mobilat și utilat, am avut de făcut niște alegeri. Ori, știi bine că orice alegere presupune și o renunțare, în cazul de față, camera copilului. Bugetul nostru, că el ne-a limitat, desigur, ne-a permis să transformăm în spații locuibile și folosibile cele 2 băi, bucătăria deschisă și livingul și un dormitor, cel matrimonial. Nici nu știu de ce l-am numit așa, că, dacă mă gândesc mai bine, piesa principală, patul, părea că ne tolerează și pe noi, soții, în favoarea stăpânului lui, copilul. Cred că știi imaginea și tu, copilul întins pe aproape toată suprafața și noi, adulții, chirciți prin colțuri, loviți peste noapte, osândiți, fără perne sub cap, cu gâtul sucit după mulajul copilului. Asta nu avea cum să continue la nesfârșit. În plus, deși nu accepta ușor ideea de a se desprinde de noi noaptea, Rareș chiar avea nevoie de un spațiu al lui, personal. Mai ales că avea să înceapă școala...

 

Ne-am propus să-i facem și copilului nostru camera. Și, în fiecare lună, am pus deoparte bani, având în obiectiv ca, până în august 2016, să strângem suficienți cât să ne permită să decorăm camera pentru el, după sufletul și pasiunile lui. Ori, lui Rareș îi plac pescuitul, desenul și pictura, lego, figurinele, mașinile, tenisul, marea, florile. Multe. Voiam să-i placă spațiul lui, să-l simtă dedicat, să se regăsească și să își dorească să petreacă timp în camera lui. Să vrea să și doarmă acolo. Am avut ceva bani de strâns pentru asta. Într-un final, am reușit. Cu greu, cu stres, pe alocuri, cu impulsul de a intra în bani, dar s-a întâmplat. Săptămâna trecută, am tăiat panglica. Iar bucuria din ochii lui Rareș când a deschis ușa camerei nu poate fi măsurată în cuvinte! Mai avem de pus la punct câteva detalii, dar, în mare, este gata. Te las în continuare în camera lui Rareș. În fiecare colț este o părticică din el. Sper să te inspire!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mi-ar fi plăcut să facem toate acestea fără să trebuiască să economisim, mai simplu, mai relaxat. Dacă am fi știut de  Cardul de Credit MasterCard de la CEC Bank! Ni s-ar fi potrivit. Limita de credit este extinsă, chiar până la 60.000 de lei, cu posibilitatea de refinanțare a celor două credite pe care le avem de achitat la două bănci diferite, cu două costuri diferite, mai mari. Apoi, am fi obținut și banii pentru amenajarea camerei, aproximativ 10.000 de lei, toți odată. Da, cam atât am cheltuit. Din toată suma, 1950 de lei a fost patul, 340 de lei noptiera, 560 de lei scaunul, dulapul, scara, lada, toate 3000 de lei, vâsla, ancora și alte obiecte de decor 500 de lei, corpurile de biblioteca 1500 de lei.

 

Și i-am fi putut returna fără dobândă, în rate. Pentru că, cu Cardul de credit MasterCard de la CEC, poți cumpăra de la diverși comercianți în rate fixe lunare fără dobândă, 3, 6, 9, 12 rate, în funcție de sumă. Pentru tranzacții comerciale mai mari de 100 de lei și până în 300 de lei inclusiv, banii se pot returna în 3 rate lunare egale; dacă achiziționezi produse de 300 până la 600 de lei inclusiv, vor fi 6 rate lunare egale; 9 rate pentru sume între 600 și 1200 de lei și 12 rate lunare egale pentru toate tranzacțiile care depășesc valoarea de 1200 de lei. Spre exemplu, noi am fi putut achiziționa patul și restul mobilierului în 12 rate, obiectele de decor, de la un alt comerciant, în 6 rate fără dobândă.

 

Sincer, dacă ar fi să o iau de la capăt, aș alege varianta aceasta de finanțare. Ne bucuram și noi de beneficii, am fi fost cel puțin mai relaxați. Da, tot noi am fi returnat banii, desigur, dar o făceam în ritm echilibrat, fără stres, fără complicații financiare, cu atenție pentru ce este mai important pentru noi, noi trei. Ei, n-am avut noi șansa, dar tu ai putea măcar să iei în calcul varianta.

 

Sper să găsești de folos experiența noastră și informațiile pe care ți le-am oferit și inspirațională camera lui Rareșel!

 

Cam așa a văzut-o copilul nostru:

 

 

Acest articol este sponsorizat. Imaginile sunt reale și descriu camera lui Rareș.

]]>
Am primit un mesaj de la tine, mamă bună, într-un moment al tău de epuizare. Wed, 21 Sep 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/495/Am-primit-un-mesaj-de-la-tine,-mamă-bună,-într-un-moment-al-tău-de-epuizare./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/495/Am-primit-un-mesaj-de-la-tine,-mamă-bună,-într-un-moment-al-tău-de-epuizare./ Am primit un mesaj de la tine, mamă bună, într-un moment al tău de epuizare, firesc, de altfel: Nu mai pot! Am un băiețel de 5 ani pe care l-am lovit. Mă simt oribil că l-am lovit, mai ales că nu sunt străină de cum ar trebui să mă comport cu el. Vreau să îl cresc altfel decât am fost crescută eu și am început, de ceva vreme, să mă documetez, să citesc, să merg la seminarii de parenting și am învățat foarte multe, pe care le și aplic. Cu toate astea, uneori, când V. face o criză, îmi pierd răbdarea și țip la el, îl ameninț, îl sperii, îl condiționez. Ieri, l-am și lovit. Of, mi-e greu! Nu mai găsesc nicio ieșire. Mi-ar plăcea să fiu ca tine, atăt de înțeleaptă. Mi-a zis că sunt cea mai rea mamă. Mă simt cea mai rea mamă!

 

Nu ești cea mai rea mamă! De fapt, nu ești rea deloc. Ești cea mai bună mamă pentru V., așa cum eu sunt cea mai bună mamă pentru Rareș. Știi de ce? Pentru că nu ai ridicat un perete între tine și copilul tău și vrei să schimbi ceva, dar la tine. Cred că asta face o mamă bună, nu se ascunde, nu se retrage. Se confruntă. O mamă are, aproape în fiecare zi, de urcat un munte. Ori, să urci un munte e greu, provocator, uneori, imprevizibil, chiar riscant. O mamă bună alege să o facă, desi i-ar fi  mult mai confortabil să rămână la baza lui.

 

Ce scriu acum scriu și pentru mine. Și eu mă confrunt cu probleme și spun probleme, pentru că așa am învățat să le numim, probleme, dar ele nu sunt negative, nu vin să ne facă rău. Sunt aspecte de viață care, într-un final, ne ajută să creștem. Învățarea are nevoie de timp și experiențe. La început, par de netrecut. Apoi, cu exercițiu, le integrăm. Pe rând. Ele vin pe rând. E ca atunci când învățăm să mergem. Ne desprindem cu greu, cădem și ne ridicăm, ne și accidentăm, plângem, apoi, se produce învățarea, iar această abilitate, mersul, nu mai este un act de curaj și o practicăm fără efort conștient. Trecem la următoarea etapă, iar nouă, iar neprietenoasă la început. Până ce o exersăm suficient. Și ne împrietenim cu ea. Și tot așa. Urcăm. Și tot învățăm.

 

Iar eu nu sunt o înțeleaptă. Oo, nici pe departe. Sunt un om care greșește des. În fiecare zi, mai învăț câte ceva. Nu am timp să scriu câte aș avea de scris. Copilul meu mă provoacă mereu. Mă scoate din zona mea de confort. Îmi apasă butoanele, întocmai pe acelea care sunt de un roșu aprins. Și eu simt, uneori, că nu mai pot, că nu mai am ieșire. Și eu am țipat la el, și eu l-am amenințat, l-am bruscat. Și m-am simțit vinovată. Și am plâns. Și plâng. Dar nu rămân la baza muntelui, asta mă face o mamă bună. După ce cad, mă ridic și urc.

 

Hai să-ți spun (și să-mi repet) cum văd eu lucrurile. Copiii noștri sunt ai noștri. Ei vin cu părți din noi, cu emoții, unele neacceptate de noi, și vor să ni le scoată afară. Și ce instrumente au ei?! Cum ne pot atrage atenția, dacă nu prin comportamente?!

 

Copilul meu mă provoacă să renunț la tiparele mele. Eu am o teamă de conflict, am mai spus. Și, unde este conflict, eu mă retrag, cedez, sau împac, aplanez. Nu-mi plac conflictele, deși conștientul meu știe că sunt benefice, pentru că le asociez cu emoții care-mi blochează respirația. Pentru că, în copilăria mea, conflictul năștea dispute aprinse, adevărate lupte în tranșee. Ei bine, copilul meu a simțit asta de la primul nostru conflict. Și mă provoacă direct, mă pune față în față cu el. Devine furios și se manifestă zgomotos. Și mă lovește, îmi spune că sunt cea mai rea mamă. Vrea să îl iubesc cu tot cu furia lui. Și, ca să pot face asta, trebui întâi să o accept la mine. Furia este emoția mea pe care vrea să o scoată afară Rareș. Dar, furia, a văzut copilul din mine că, manifestată, rănește și a reprimat-o. Așa a perceput copilul de atunci. Este o emoție greu de acceptat... Aș fi putut să-l cresc autoritar pe Rareș, să ridic un perete între mine și el și n-ar mai fi existat astfel de momente, pentru că al meu copil nu și-ar fi permis să se manifeste, ceea ce nu înseamnă că n-ar fi simțit... Dar asta nu m-ar fi făcut o mamă bună, ci una care alege să stea la baza muntelui.

 

A fi mamă este cea mai împlinitoare, dar și cea mai provocatoare misiune din câte există. O mamă bună nu este o mamă perfectă, ci un om cu o viață proprie, care a ales să dea sens și altei vieți. Ce poate fi mai important, mai frumos, mai copleșitor, mai înălțător, mai riscant, mai minunat, mai neprevăzut de atât?

 

Ești o mamă bună, cea mai bună pentru copilul tău! Hai să urcăm muntele împreună. Vrei?

 

Sursa foto aici.

]]>
Cum ne pregătim noi de școală în vacanță. Wed, 07 Sep 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/494/Cum-ne-pregătim-noi-de-școală-în-vacanță./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/494/Cum-ne-pregătim-noi-de-școală-în-vacanță./ M-au întrebat prietenii de la BIC, care pun preț pe amintirile în culori ale copiilor din vacanță și le și premiază (îți spun la final mai multe despre  un CONCURS cu premii vesele și colorate).

 

Și am răspuns sincer: Noi, altfel, în felul nostru. Stăm cât mai mult afară. Am făcut împreună cu Rareș al meu de 6 ani un plan pe zile și eu încerc să mă țin de el. În fiecare zi, câteva ore afară. Nu e ușor pentru mine, dar e ceea ce are nevoie copilul meu pentru a se pregăti de școală. Dacă mă întrebi pe mine, toți copiii au nevoie de multă mișcare, diversă, presărată cu aventură, însoțită de transpirație, haine murdare, mâini și genunchi negri, zgârieturi, vânătătăi, provocări, pe alocuri, frustrare și necaz, dar, la final, stare de bine. Toate ajută sistemul senzorial să se dezvolte, stima de sine să crească, să se instaleze un confort emoțional, pentru ca al lor creier să-și poată focusa atenția și concentrarea la școală.

 

Spre exemplu, ieri, am mers împreună în  parcul special amenajat pentru copii. Nu se mai dă pe tobogan, sau se dă, dar așa, în treacăt, ca se bifeze și asta. Dar caută altceva. Îl văd, îi fug ochii după o minge pasată de 3 copii de școală. Par că așteaptă coechipieri pentru un joc de fotbal. Rareș, îl simt, ar vrea să intre în gașcă, deși nu cunoaște pe nimeni. Apoi, știe că nu-i ușor, că nu o dată i s-a spus că-i prea mic. Îl întreb dacă se duce, zice că nu, că nu are chef să joace fotbal. Dar eu îl cunosc și îl împing cu mâna ușor să încerce și pleacă imediat de lângă mine. Nu știu ce le zice, dar băieții, după câteva negocieri, îl acceptă. După, îmi dau seama, l-au acceptat  pentru că n-aveau alternativă, ori, cu el, erau 4 și puteau începe ceva. Dar nu-i dau pase și lui, ceea ce e firesc, e mai mic, n-au încredere, nu vor să-l rănească, poate. Rareș aleargă mai mult ca toți, cade, se ridică, dar abia dacă atinge mingea. La un moment dat, o oprește și cu mâna, că simte că nu mai face față. Băieții, înflăcărați, țipă la el. Unul zice 'Băi, v-am zis eu că nu știe fotbal, e mic.' 'Ba știu!', zice Rareș, 'dar voi nu-mi dați și mie pase.' Și se oprește dezamăgit, frustrat, furios, neputincios, transpirat, îi vine să plângă, dar n-o face. Și dă să plece, să vină la mine. Dar mingea se oprește lângă el. 'Hai, Rareș, dă gol.', i-am strigat. Și asta a făcut! A alergat cu mingea la picior, a șutat cu forță, iar portarul n-a prins mingea. A fost o bucurie fără margini. L-am auzit pe unul dintre copii: 'Bravo, piciule! Ești tare.'  Și jocul s-a încins, au venit și alți copii, toți mai mari, dar el era în prima linie, om de bază.

 

A fost o zi plină, plină, ca-n copilăria mea, când cuceream câte un teritoriu nou, când câștigam încrederea unui vecin mai mare, când intram în casă murdară, flâmândă, ciufulită, mirosind a praf, cu transpirație și soare, dar cu cel puțin un centimetru de stimă de sine mai mult. N-aveam jucării, doar o minge, un elastic, bucată de BCA pe post de cretă, dar aveam copii pe care mă bazam pentru joacă în fiecare zi, aceiași, tot cu cheia de gât, ca mine. Ne certam, ne mai împingeam, dar ne împăcam singuri, fără să ne spună nimeni cum și de ce e bine s-o facem, și o luam de la capăt cu joaca. Toată vara, asta făceam, alergam afară. Apoi, venea școala și eram pregătiți fizic și emoțional.

 

Asta vreau să trăiască și Rareș. Ce e drept, e greu. Rar găsești copii de vârsta lui (6 ani) care să fie lăsați liberi. Părinții preferă să le pună tabletele, telefoanele sub ochi, să nu cumva să se rănească. Aleg să le împartă timpul între cercuri, cursuri, ore de de sport, fișe, ca să nu piardă timpul și să fie pregătiți pentru școală cu toate literele, mici și mari, de tipar și de mână, cu toate cifrele și numerele socotite, eventual, și înmulțite. Să ia numai FB și să fie lăudați de doamna învățătoare. Eu vreau altceva de la copilul meu, am mai spus asta, și mă țin de plan. Eu îl pregătesc să aibă răbdarea să țină instrumentul de scris corect în mână, atenția, concentrarea, curiozitatea să le învețe pe toate.

 

'Așa e la noi', am încheiat răspunsul la întrebarea BIC. Și n-avem grija instrumentelor de scris pentru școală, clasa pregătitoare, în cazul lui Rareș, ne ajută BIC.

 

 

Și vor să vă ofere și vouă, ție și copilului tău, premii frumoase pentru un început de școală colorat. BIC vă provoacă să participați împreună la CONCURS. Vă întreabă și pe voi: Cum a fost vacanța voastră? Iar răspunsul îl vor de la cei mai sinceri și mai creativi membri ai familiei, chiar de la copii, în culori.

 

Participă și tu la CONCURS! Tot ce trebuie să faci este să îl încurajezi pe cel mic să deseneze cea mai frumoasă amintire a lui din vacanță, să încarci desenul pe PAGINA DE CONCURS (www.bic.didactic.ro) și poți câștiga unul dintre premiile de colecție:

  • 15 ghiozdane pentru copii
  • 50 de seturi de tricouri cu desenele căștigătoare (unul pentru copil, altul pentru părinte).

 

 

Acest articol este sponsorizat.

]]>
L-am învățat din teorie să fie liber, el m-a obligat să fac și practică. Mon, 05 Sep 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/493/L-am-învățat-din-teorie-să-fie-liber,-el-m-a-obligat-să-fac-și-practică./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/493/L-am-învățat-din-teorie-să-fie-liber,-el-m-a-obligat-să-fac-și-practică./ De atâtea ori, m-am surprins tăcând, deși copilul meu avea nevoie ca eu să vorbesc, doar pentru că mi-era teamă că n-o să placă ce am de zis... De atâtea ori, m-am surprins simțind ceva și "aprobând" cu un zâmbet contrariul într-o discuție cu o altă mamă, doar pentru că mi-era teamă să nu devin ținta unui om rănit... De atâtea ori, m-am surprins criticându-l pe Rareș doar pentru că eu mă temeam să nu fiu criticată de cei din jur... De atâtea ori, pentru că mi-era teamă de conflict! Pentru că (,) conflictul la mine în familie era totuna cu țipete, cu suferințe scoase cu zgomot și într-un fel care rănește, cu tensiune și consum, continuu... Și m-am construit așa, de copil, alegându-mi permanent "cuvintele"!

 

Și am vrut ca el, Rareș, să se simtă liber. Să nu se raporteze la ceilalți. Să nu facă niciun efort să merite iubirea, aprecierea, prietenia celorlalți. Am vrut să nu poarte pe umerii lui de adult binele omenirii. Să nu-i fie teamă de conflict, din el se naște schimbarea. Să nu uite de el în încercarea de a nu-i răni pe ceilalți. Să spună mereu ce are de spus. Să nesocotească orice vine înspre el și e în conflict cu ce simte. Să se uite în interiorul lui cu aceeași empatie, blândețe, acceptare și iubire cu care privește în exteriorul lui . Să-i iubească autentic pe ceilalți, adică iubindu-se întâi pe el. Am vrut el să fie altfel, nu ca mine. Și l-am încurajat să se exprime, să nu țină în el nimic. Iar el a început să fie.

 

Și am ieșit în lume ținându-ne de mână. Ce-am făcut la primul conflict?! I-am dat drumul la mână, asta am făcut. Eu știam cum vreau să-mi cresc copilul și o făceam plin și asumat în intimitatea noastră, dar, afară, nu eram în stare să-mi asum. Da, să-mi asum. Pentru că, și revin la ce am scris mai sus și întăresc, inconștient, evitam un potențial conflict. Iar Rareș, desigur, a simțit și m-a pus de nenumărate ori în situații cărora nu știam să le fac față. Copilul meu era cum îl învățasem eu să fie, eu nu. Teoria se pierdea nici eu nu știam pe unde. Pentru că, în situații de criză, creierul emoțional preia comanda și acțiunile nu mai trec prin filtrul rațiunii. Intervin mecanismele.

 

Și e drum lung de la teorie la practică. Drum pe care îl parcurg cu greutate. Cu revelații multe, dar și cu provocări, cu obstacole, cu soare, cu nori, cu de toate. Întâi, l-am născut pe Rareș. El mi-a pus oglinda în față și nu mi-a plăcut deloc ce am văzut. Așa a început totul. Copilul meu mă provoca. Parcă avea să-mi spună: "Hai, ia-o și pe-asta! Să vedem cum te descurci! Uite, eu plâng. Tu ce înțelegi? Uite, eu țip. Tu ce faci?" Apoi, "Uite, eu nu vreau. Ce zici de asta? Lovesc. Tu cum reacționezi? Refuz și tu îmi înțelegi refuzul. Refuz și în public. Uau, altă reacție! De ce nu mai ești mami a mea?!"

 

N-ai cum să-ți înveți copilul din cărți să fie liber. Eu am trăit asta. Rareș m-a scos din zona mea de confort, din globul meu de cristal și m-a expus unor situații de conflict cu mine. Vrea să mă învețe să fiu liberă și eu. Să nu mă raportez la ceilalți. Să nu fac niciun efort să merit iubirea, aprecierea, prietenia celorlalți. Să nu port pe umerii mei binele omenirii. Să nu-mi fie teamă de conflict, din el se naște schimbarea. Să nu uit de mine în încercarea de a nu-i răni pe ceilalți. Să spun mereu ce am de spus. Să nesocotesc orice vine înspre mine și e în conflict cu ce simt. Să mă uit în interiorul meu cu aceeași empatie, blândețe, acceptare și iubire cu care privesc în exterior. Să-i iubesc autentic pe ceilalți, adică iubindu-mă întâi pe mine. Încă mă mai are elevă și-mi dă extemporal des. Prea des.

 

Sursa foto aici.

]]>
Procesul de învățare are nevoie de joc și plăcere. Știința ne explică de ce. Mon, 05 Sep 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/492/Procesul-de-învățare-are-nevoie-de-joc-și-plăcere.-Știința-ne-explică-de-ce./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/492/Procesul-de-învățare-are-nevoie-de-joc-și-plăcere.-Știința-ne-explică-de-ce./ Imaginează-ți o bucată de pământ pe care vrei să o transformi într-o minunată grădină de flori. Între bucata de pământ și minunata grădină de flori sunt un timp și o cale. Ai posibilitatea, de la început, să setezi timpul și să alegi calea. Timp scurtat, grijă puțină, îngrășământ artificial înseamnă, cel mai adesea, rădăcini deformate ca structură și funcții, flori frumoase, dar cu o durată de viață scurtă, fragile, proces reluat anul următor. Timp potrivit, grijă multă și energie bună, îngrășământ natural dau naștere unor rădăcini puternice, flori frumoase și sănătoase, proces de întreținere, frumusețe perpetuă.

 

Să vedem! Ai 200 de miliarde de semințe pe care le arunci la întâmplare sau le plantezi cu mare grijă și dragoste și cu gândul sigur că vor da viață unor flori superbe. Dacă alegi să le arunci la întâmplare, câteva semințe vor prinde rădăcini, dar multe vor fi luate de vânt, altele se vor usca, nefiind în mediu propice, cald și umed. Sunt doar niște semințe, nu pot rodi singure, au nevoie de tine. Și cred că-mi dai dreptate că, în mod inexplicabil și surprinzător, două grădini alăturate, udate la fel de regulat, înfloresc diferit de bogat. Nu zic, pământul este diferit, lumina  se ivește altfel, dar știu că e vorba de mai mult de atât. E vorba de dragoste, de grijă venită din suflet, de pasiune și atenție pentru ce nevoie are fiecare tip de floare din grădină, de bucuria cu care privești creșterea, de minuțiozitatea cu care ajuți o tulpină mai mică să iasă la lumină, o alta înclinată să stea dreaptă. Și toate acestea sunt importante atunci, când plantele se formează, apoi, grădina trebuie doar îngrijită.

 

Așa este și cu bebelușii. Fiecare bebeluș este o grădină de flori. Centrul de comandă, creierul, își începe călătoria pe care o numim dezvoltare încă din viața intrauterină. Noi atunci plantăm semințele, în viața lor din interiorul nostru. Apoi, ei se nasc și este demonstrat științific deja că se nasc cu toate celulele cerebrale, practic, cu 200 de miliarde de neuroni, cantitatea maximă de neuroni pe care o poate avea vreodată, și cu 2 părți ale creierului dezvoltate: trunchiul cerebral și sistemul limbic. Toate celelalte părți ale creierului se dezvoltă ulterior, plastic, iar dezvoltarea creierului, ca structură, depinde de experiențele noi învățate prin joc în primii ani de viață, de grija și atenția, și bucuria cu care îi însoțim pe copii în călătoria lor.

 

Trunchiul cerebral, denumit și creierul reptilian, este răspunzător de funcțiile vitale, cele de respirație, de circulație a sângelui, bătăile inimii, reglarea temperaturii corpului, iar sistemul limbic este centrul socio-emoțional, cu o magazie de emoții, numită amigdală. Când bebelușul se confruntă cu factori de stres, sistemul limbic este suprasolicitat și bombardează creierul reptilian, iar procesul de învățare este afectat, pentru că principalele resurse merg înspre supraviețuire. Da, creierul se simte în pericol și trage semnalul de alarmă. Când bebelușul primește atenție și afecțiune, când este înconjurat de grija și echilibrul persoanei de atașament, cel mai adesea, mama, când simte plăcere, sistemul limbic se conectează cu trunchiul cerebral și creează premisele unor legături neuronale noi.

 

Cele 200 de miliarde de semințe-neuroni încep să creeze noi și noi legături, sinapsele, care seamănă cu niște hărți. Tot demonstrat este că, în primii trei ani de viață, creierul își construiește cea mai mare parte (aproximativ 80%) a acestor hărți, a infrastructurii mentale. Este cea mai mare creștere din toată viața. De aceea, este foarte important ca principalele scheme din structura creierului să se formeze corect în această etapă. Depinde de noi să avem grijă de semințe. Depinde de noi să le asigurăm mediul propice de dezvoltare, unul cald și intim, cu dragoste și înțelegere a tot ceea ce simt ei, să le oferim experiențele necesare, să le explicăm pe ale noastre, dar, cel mai important, să îi expunem pe ei, să le permitem să le aibă pe ale lor, prin joc și plăcere. Noi să-i însoțim, să interacționăm, să le ridicăm stima de sine, să-i ajutăm să-și găsească locul și rolul în lume, să avem grijă să nu le tăiem rădăcinile și să le susținem tulpinile!

 

Asemenea florilor, copiii nu au nevoie numai de hrană (apă), somn (lumină) și igienă (îngrijire). Au nevoie și de dragoste, de energia noastră bună, de cuvinte blânde, să-i vedem și să-i auzim, să-i simțim, să-i conținem în gândul și inima noastră. Atunci, ei simt plăcere, așa traduc ei tot ce vine de la noi înspre ei, foarte simplu și natural, prin sistemul limbic, acest radar al stării de bine. Atunci când copiii se joacă, când au parte de conectare și amuzament, creierul emoțional ajută celelalte părți ale creierului să fie în simbioză și să activeze cortexul pre-frontal, încă nedezvoltat, încă nefuncțional independent, dar locul în care se produce învățarea. De aceea este nevoie de joc. Pentru că interacțiunea naturală a ființelor cu lumea, felul lor natural de a o înțelege este jocul. Jocul este instrumentul, este cuvântul de legătură dintre dragostea mamei și plăcerea de care are nevoie sistemul limbic pentru a deschide căi noi, pentru a crea harta mare a gândirii.

 

Eu am făcut doar un preambul a ceea ce vei învăța la Atelierele Aptamil Junior IQ. Vei primi informații complete depre cum se dezvoltă creierul bebelușului în primii 3 ani de viață, ce etape de dezvoltare sunt, care sunt punctele de cotitură, cum să-l înțelegi, cum să-l ajuți să crească mental, socio-emoțional. Vei ști, la finalul acestor ateliere, cum să comunici eficient cu puiul tău, cum să îl însoțești în călătoria lui natural, prin joc. Vei învăța despre joc și rolul său în dezvoltarea cognitivă  și a inteligenței emoționale. Vor fi multe idei de jocuri.

 

Înscrie-te la Atelierele Aptamil Junior IQ din orașul tău acum! Participarea este gratuită, iar locurile sunt limitate.

 

 

Acest articol este sponsorizat.

]]>
Vrei copilului tău să-i placă sportul. Dar l-ai lăsat să aleagă? Fri, 26 Aug 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/491/Vrei-copilului-tău-să-i-placă-sportul.-Dar-l-ai-lăsat-să-aleagă/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/491/Vrei-copilului-tău-să-i-placă-sportul.-Dar-l-ai-lăsat-să-aleagă/ Cel mai important în relația copilului cu sportul este ca el să se distreze practicându-l. Sportul hrănește sufletul și corpul unui copil când este făcut cu bucurie. Atunci, noțiunea de efort dispare. Atunci, rezistența înseamnă pasiune, iar mișcarea este sănătate în formă pură. Și, ca să fie sport cu bucurie:

 

  • Oferă-i șansa să încerce mai multe sporturi.
  • Ascultă-ți copilul!
  • Permite-i să practice sportul care-i place, ceea ce derivă din ușurința cu care-l practică.
  • Redefinește succesul! Observă și bucură-te cu copilul de evoluția lui la fiecare antrenament."Succesul nu este definit de o medalie de aur! Dacă, într-o zi, la antrenament, un copil bifează o realizare personală, o îmbunătățire a unei mișcări, o abilitate pe care o învață sau o stăpânește azi mai bine decât ieri, toate acestea ar trebui tratate ca un adevărat succes." (Paul Stricker)
  • Renunță la așteptările nerealiste. Nu cere performanță prea devreme sau copilului care, orice ar face, nu poate să o atingă în sport. Poate, în niciun alt segment, poate, nu despre asta este vorba în viața lui.
  • Încurajează-l să se simtă bine la antrenamente.
  • Nu pune presiune nici pe copil, nici pe antrenor. Încetează să mai fii vocea de dincolo de tușă.
  • Alege antrenorul care face din învățarea unui sport o plăcere. Disciplina se învață, nu se instaurează.

 

Acestea sunt, puse la un loc de mine, sfaturile avizate ale doctorului Paul Stricker, specialist în medicina sportivă pediatrică, fizician medical al delegației Statelor Unite la Jocurile Olimpice de la Sydney din 2000, fost președinte al Societății Medicale Sportive de Medicină Sportivă, membru al Academiei Americane de Pediatrie - Consiliul privind Medicina Sportivă și Fitness, numit unul dintre pediatrii de top ai Americii, autorul unei cărți pentru părinți și antrenori, Sports Succes Rx! - Your Child's Prescription for the Best Experience, președinte și fondator al companiei Youth Sports Awareness Enterprise.  El vorbește cu entuziasm depre oportunitățile pe care le au copiii, tinerii și familiile lor în a avea o experiență pozitivă în relația cu sportul și mișcarea. Scopul lui este să îi ajute pe părinți să spună Da! sportului practicat cu bucurie.

 

Paul Stricker argumentează în cartea sa și în toate aparițiile sale de ce nu este în regulă pentru copil să fie împins spre performanță, la vârstă fragedă, într-un anumit sport și de ce încurajează părinții și antrenorii să permită copiilor să se expună multiplelor activități sportive. "Lasă copilul să le poate alterna și nu să se specializeze într-un sport prea devreme. Și asta, pentru a avea timp să-și dea seama ce sport anume îi este ușor lor de practicat și, cel mai important, ce sport îi place și se distrează practicându-l. Expune copilul la cât mai multe activități, astfel încât el să ajungă să graviteze spre ceea ce poate face el bine și simte că îl împlinește." Altfel, copilul poate simți stres, epuizare, iar nivelul de frustrare poate atinge cote înalte, mai ales în cazul copiilor de până la 10 ani, doar pentru că antrenamentul este prea intens pentru un copil, sau chiar pentru că încearcă să practice un sport pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării emoționale, mentale, fizice, chimice.

 

Doctorul exemplifică luând în calcul dezvoltarea vizuală. Într-un sport care presupune tranziție vizuală dezvoltată și implică lovirea, prinderea și gestionarea ulterioară a unei mingi în mișcare, cum este fotbalul, handbalul, tenisul, baseballul, basketul, voleiul etc., copilul de 5 ani întâmpină dificultăți. El se poate concentra cu ușurință pe o minge care stă pe loc și o poate lovi fără efort. Și reprezintă un succes. La 7 ani, copilul se descurcă mai bine cu un obiect care vine înspre el sau spre care aleargă el, iar, la 8,9 ani, are maturizată abilitatea de a focusa cu privirea un obiect în mișcare și îl poate stopa, prinde, lovi, alerga cu el mai departe. "Da, copilul poate învăța mișcările de bază ale acestor sporturi de la vârste fragede, însă este nepotrivit să ne așteptăm la un nivel de performanță la majoritatea copiilor din această grupă de vârstă, deoarece, pe lângă tranziția vizuală, dezvoltarea memoriei și a modelelor complexe de gândire sunt încă limitate." În plus, intervine genetica. Copiii sunt diferiți și este firesc să fie așa. Toți sunt buni, unii într-un sport, alții în altul, unii fac cu ușurință o anumită mișcare, altii o alta.

 

Dar, cel mai important, Paul Stricker îi învață pe părinți și antrenori să-și redefinească noțiunea de succes când vine vorba despre realizările copiilor în sport, pentru că, adesea, cum definesc ei succesul ajunge să se traducă în sufletul copilului cum este el definit. "Copiii au nevoie să știe că adevăratul succes nu este limitat de o medalie de aur. (...) Sunt copii care obțin cu ușurință locul I și sunt copii care, dând totul, nu trec mai departe de locul VI. Dar și aceștia au câștigat, pentru că succesul este o chestiune personală."

 

"Dacă, într-o zi, la antrenament, un copil bifează o realizare personală, o îmbunătățire a unei mișcări, o abilitate pe care o învață sau o stăpânește azi mai bine decât ieri, toate acestea ar trebui tratate ca un adevărat succes."

 

"Dacă părinții consideră că succesul copilului ține de a fi în top și de a câștiga medalii de aur, atunci ei nu sunt numai în postura de a fi dezamăgiți, dar și de a-și răni copilul." Pentru că, spune el, "dacă ai 44 de milioane de copii cu vârste cuprinse între 6 și 18 ani nu înseamnă că ai 44 de milioane de locuri I, 44 de milioane de medalii de aur. Nu este posibil. Iar cei 43.99 de milioane de copii au nevoie să simtă succesul în sport pentru a se bucura și a bifa o realizare în viața lor sportivă." Astfel, ei continuă să facă sport și să-și îmbunătațească starea emoțională, să-și dezvolte atenția, concentrarea la școală. Toate se leagă.

 

Accentul în sport, ca în oricare alt aspect de învățare, trebuie pus pe ceea ce face bine și cu plăcere, și cu ușurință copilul. Fără presiune, fără așteptări nerealiste, fără stres. Cu bucurie! Și, pentru asta, copilul are nevoie să fie lăsat să încerce multe sporturi și să-l aleagă conștient pe acela care îi produce plăcere și pentru practicarea căruia abilitățile lui (diferite de ale altui copil) sunt potrivite și îl ajută să obțină realizări personale. Nu medalii, nu locul I. Acesta este succesul!

 

Un alt articol inspirat de campania Spune Da! sportului. Să vă fie de folos!

 

Danonino susține autonomia copiilor și îi ajută să aleagă sportul, oricare, numai să implice mișcare și voie bună. Pentru asta, vine cu 12 bețișoare sportive pe care cei mici să le introducă în brânzica Danonino și să prepare o înghețată gustoasă.

 

 

Surse articol:

https://www.healthychildren.org/English/ages-stages/gradeschool/fitness/Pages/Sports-Performance-and-Ability-in-School-Age-Children.aspx

http://www.drpaulstricker.com/

https://www.reachmd.com/programs/clinicians-roundtable/developmental-readiness-and-sports-success/3272/

http://www.drpaulstricker.com/pdfs/CarmelValley-ScrippsSports-Article.pdf

http://www.livestrong.com/article/211670-are-competitive-sports-bad-for-kids/

 

Sursa foto aici.

Acest articol este sponsorizat.

]]>
Cheltuiește, economisește, donează sau investește. Fantastică lecție pentru copii! Wed, 17 Aug 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/490/Cheltuiește,-economisește,-donează-sau-investește.-Fantastică-lecție-pentru-copii!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/490/Cheltuiește,-economisește,-donează-sau-investește.-Fantastică-lecție-pentru-copii!/ Eu n-am avut parte de educație financiară, ca mulți din generația mea.

 

Dar am avut mult într-o lume în care copilul era undeva jos, fără putere de decizie în ceea ce-l privea, cu atât mai puțin în ceea ce implica traiul întregii familii. Am văzut la mama că e relaxată în relația cu banii, nu și i-a dorit cu orice preț și nici n-a disperat când a rămas fără ei. Dar nici n-a întins mâna niciodată. Apoi, nu ne-a ascuns nimic. La noi era consiliu. Salariul ei era de 10 lei, de 10 lei ne descurcam luna aia. Și-i puneam împreună pe hârtie. Dar fără vreo suferință că sunt puțini, că nu ne-ar ajunge, că alții au și noi n-avem. Nu existau alții în ecuația noastră financiară. Erau zile când pleca la serviciu și ne lăsa cu frigiderul gol, dar cu o stranie convingere că o să fie bine. Avea ea o vorbă, 'Nu ne lasă pe noi Dumnezeu!' (Și nu ne lăsa!). Nu știu ce înțelegeam exact din ea, dar, copil fiind, n-am simțit nicio lipsă materială, deși ne lipseau multe. Nu știu dacă pot să mă fac înțeleasă, dar nu m-am simțit niciodată săracă, pur și simplu, nu mi-am pus niciodată problema așa. Adică, vedeam, da, că alți copii au haine și bani mulți pe mână, dar nu mi-am dorit să fiu în locul lor. Cred că, pentru că nu le-aș fi cedat nici în ruptul capului locul meu.

 

Am primit ce era de primit în contextul în care am trăit eu. Acum, copilul meu, simt și știu, are nevoie de mai mult. Nu e suficient ce m-a învățat pe mine mama. Sunt alte vremuri și e bine că e așa. Asta înseamnă evoluție. Ea vine cu nou, desigur, ceea ce e și greu, și copleșitor uneori. Dar suntem datori să învățăm.

 

Uite, nu am auzit-o pe mama niciodată că nu are bani. La fel, eu nu-i spun lui Rareș (care ar vrea în fiecare zi câte ceva, orice, cât de mic, numai să cumpere ceva) că nu am bani, ci că nu avem buget pentru asta. E altceva, dar nu e destul pentru perioada în care trăim, cu mult și cu de toate și peste tot, cu telefoane încă de la grădiniță, cu apetit pentru fashion încă de la grupa mică, cu jucării cât mai multe, cât mai scumpe, cât mai excitante. Așa că am hotărât să-l implicăm pe Rareș activ în ceea ce înseamnă bugetul familiei. Și s-a dovedit a fi o idee genială. Copilul nostru câștigă banii lui. Eu îl rog să mă ajute cu idei scrise despre el, cu amintiri frumoase, cu dorințe, visuri, supărări, neplăceri, bucurii. Și el le scrie, bine, în cuvinte legate unul de altul, cum știe el deocamdată, pe unele le descifrez cu greu. Dar e minunat. Și îi mulțumesc pentru ideile lui și îl răsplătesc pentru efort. Soțul meu îl ia partener în proiecte mari, de creație, la agenția lui de publicitate. Și, când îi propune un proiect nou, îi dă copilului toate detaliile, serios, întocmai ca unui coleg: termen de execuție, data la care va încasa banii, linii pe care să le urmărească în desenul lui. Ceea ce l-a minunat de-a dreptul pe soțul meu a fost că găsește cu adevărat inspiraționale desenele lui Rareș. Cu adevărat. Eu m-am minunat înaintea lui. Și încă ceva, copilul nostru cheltuiește cu grijă banii munciți de el, deși noi nu i-am pus nicio limită. Ba, ne-a și împrumutat pe noi. Ba, s-a oferit și să-i dea toți banii lui Ioanei (sora mea), ca să-și organizeze nunta.

 

Copilul meu are relația cu banii pe care o avem noi, părinții lui. Iar noi, părinții lui, am înțeles că suntem datori să ne mișcăm în ritmul societății actuale. Eventual, cu un pas înainte, cum a fost mama.

 

Azi, am găsit o postare din care am mai învățat ceva. Ideea este fantastică și îi învață pe cei mici, simplu și aplicat, rolul și scopul banilor. Ei sunt făcuți să fie, în măsură echilibrată, cheltuiți, economisiți, donați și investiți.

 

 

Un copil din America a scris, de ziua tatălui, pentru celebra  Humans of New York a lui Brandon Stanton, cum l-a învățat tatăl lui să înțeleagă valoarea unui dolar și măreția actelor de caritate, dar și importanța investiției. Povestea a făcut înconjurul lumii în scurt timp. Iată ce are de împărtășit băiețelul: 

 

"În fiecare săptămână, primesc o alocație de 1 dolar. Apoi, aleg secțiunea în care pun dolarul. Am 4 secțiuni: 'de cheltuială', 'economii', 'donații', 'investiții'. Dacă pun dolarul în secțiunea 'investiții', părinții mei îmi dau 2 penny în plus la fiecare sfârșit de lună. Până acum, am folosit doar de două ori secțiunea 'de cheltuială'. Am peste 10 dolari în secțiunea 'investiții'. Aș fi putut avea mai mult, dar am luat din ei pentru a-i pune în secțiunea 'donații'. Cu ei, am cumpărat împreună cu părinții mei mâncare pentru persoanele care nu au suficienți bani în secțiunea 'de cheltuială'."

 

Preiau ideea. Public acum și plec să cumpăr 4 borcane mari, pe care am să le personalizez.

 

Sursa foto aici.

 

]]>
Vrei mai simplu? Lovește-l! Fri, 12 Aug 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/489/Vrei-mai-simplu-Lovește-l!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/489/Vrei-mai-simplu-Lovește-l!/ Uneori, când copilul meu face o criză și mă lovește, simt că, dacă m-ar tăia cineva pe din două, ar supraviețui fără probleme 2 persoane. Total diferite. Una are o nevoie nebună de a reacționa, cealaltă știe să răspundă. Una vrea să arunce totul afară, cealaltă îl ia de jos, îl scutură și îl pune la loc înăutru.

 

Una vrea să țipe, cealaltă îi domolește glasul. Una vrea să se răzbune, cealaltă îi arată iertarea. Una vrea să fugă, cealaltă o ține pe loc cu blândețe și o confruntă. Una vrea să lovească înapoi, cealaltă îi trece pe sub ochi imagini cu ea, copil, lovită. Și ea îngheață. Și năvălesc în ea din nou toate emoțiile, de la frică la furie, de la vinovăție la curaj, de la  dezamăgire la acceptare. Sunt emoții brute, le simte pe toate și nu știe ce să facă cu ele. Tot ce poate înțelege este că nu e iubită și o doare atât de tare, că își propune să uite. A ascuns tot într-o cameră și a încuiat și ușa. Acum, și-a amintit și izbucnește în plâns. Cealaltă o îmbrățișează și îi vorbește:

 

- E în regulă, plângi. Nu ești rea, ești doar rănită. E firesc tot ce simți. Acum, tu ești adultul și poți să faci lucrurile altfel. Tu îți iubești copilul și vrei ca el să și simtă asta.

 

- Și dacă înțelege că un astfel de comportament e acceptabil?

 

- Împrietenește-te cu frica asta. Privește-o în față. Ea nu are ce căuta între tine și copilul tău. Spune-i că-i mulțumești, dar că nu ai nevoie de ajutorul ei. Nici măcar nu e a ta, nici a tatălui tău, ci a celor care l-au crescut pe el, care nu știau. Copilul tău învață din cum ești tu, în primul rând. Cum te comporți tu acum, așa se va comporta și el. Îl lovești înapoi? Va lovi. Îl ajuți să-și recunoască, înțeleagă, accepte emoțiile? El nu se va mai simți mic, defect, neiubit, vinovat, nemerituos. Și nu va ascunde nimic. Pe el n-o să-l doară, fără să știe de ce...

 

- Dar până când o să se tot comporte așa?!

 

- Până când o să obțină ceea ce vrea, iubire necondiționată. De fapt, până când o să poți să o oferi natural. Și asta se va întâmpla când vei fi scos la lumină toate emoțiile alea puternice, ascunse. Dar te ajut eu.

 

Uite, când simți că nu mai poți și nu mai poți, ce nevoie ai tu când simți că nu mai poți?

 

- Să plâng. Să fiu luată în brațe și să nu mă întrebe soțul meu nimic. Nu vreau nicio soluție. Vreau doar să aud că va fi bine. Nu cum, doar că va fi bine și că e în regulă să plâng. Să mă simt protejată. Să nu-mi fie rușine că plâng. Să pot să spun orice,  fără să fiu judecată.

 

- De asta avem nevoie toți, mai ales copiii. Ei simt că nu mai pot și, spre deosebire de noi, n-au capacitatea de a gestiona, că nu o au încă, și manifestă. Privește comportamentul lui Rareș ca o manifestare a tumultului interior. Vrei să-l țină în el?!

 

- Nu, niciodată. Doar că, uneori, simt că e prea mult. Parcă aș vrea să fie mai simplu.

 

- Vrei mai simplu? Lovește-l!

 

Și-l iau pe Rareș în brațe, îi spun că îl iubesc mult, foarte mult, că înțeleg perfect ce simte, că sunt lângă el și că și eu simt furie de multe ori și am nevoie să o scot afară... și îi spun și cum o fac.

 

Sursa foto aici.

]]>
Copiii simt. Toți. Unii doar nu manifestă, ceea ce nu-i face mai buni sau mai cuminți sau mai educați. Fri, 05 Aug 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/488/Copiii-simt.-Toți.-Unii-doar-nu-manifestă,-ceea-ce-nu-i-face-mai-buni-sau-mai-cuminți-sau-mai-educați./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/488/Copiii-simt.-Toți.-Unii-doar-nu-manifestă,-ceea-ce-nu-i-face-mai-buni-sau-mai-cuminți-sau-mai-educați./ Unii copii, când simt tristețe, plâng, alții se retrag într-un colț. Unii copii, când simt furie, lovesc, împing, alții plâng, unii țipă, alții se închid în ei. Unii copii, când simt frică, fug, alții îngheață. Depinde de temperament. Dar manifestă! Grav e când nu o fac, așa cred eu. Și își înghit cuvintele, își înfrânează reacțiile, lasă capul în jos, apleacă umerii.

 

Iar părinții lor sunt mândri că au copii buni, cuminți, educați. Mi-aduc aminte cum se uitau la mine peste umăr cum mă aplecam la nivelul copilului meu când vorbeam cu el, cum îi răspundeam cu calm și dragoste când el tocmai ce greșise, cum îl luam în brațe și îi spuneam că îl înțeleg când el tocmai ce mă lovise. Și erau consternați. 'Cum să faci asta? Ce învață copilul tău de la tine? Că are voie să lovească? Cum îi permiți?'

 

Dar ei nu auzeau și restul discuției dintre mine și copilul meu, pentru că am ales să-i vorbesc în intimitatea noastră:

 

- Iubitule, nu mi-a plăcut comportamentul tău, m-a rănit. Ai fost atât de furios, că nu ai mai văzut asta.

- Mami, îmi pare rău. Eu te iubesc. Vreau să mă controlez, dar nu reușesc mereu. Nici eu nu mă simt bine după ce te lovesc...

 

Nu-i permiteam!, le-aș răspunde părinților care se uitau la mine cu superioritate. Dacă încerca să mă lovească când eram noi doi, îi prindeam mâinile și îi spuneam cu fermitate, dar blând,  că nu îi permit să mă lovească, iar el, după câteva încercări, izbucnea în plâns. Și plângea zgomotos și eu stăteam lângă el cât avea nevoie. După, vorbeam și îi explicam încă o dată că el are voie să facă orice atât timp cât nu se rănește pe el ori pe cei din jur și îi ofeream modalități de manifestare a emoțiilor puternice: lovirea unei perne sau a sacului de box, aruncatul picioarelor, săritul în pat.

 

Copilul meu știa când greșește, pentru că eu îi spuneam în cuvinte, dar, mai ales, pentru că îi tot arătam comportamentul meu într-o criză. Învățarea aceasta, am eu convingerea, pune bazele conștiinței. Știam că va repeta greșeala, este nevoie de exercițiu în orice învățare, dar știam și că Rareș al meu va putea, pe viitor, când eu nu voi fi prezentă, să răspundă într-o situație de conflict. Și am avut dreptate.

 

Acum, are 6 ani și aproape 3 luni și îl văd cum a crescut, cum face conexiuni, cum își manifestă empatia, prietenia, generozitatea, toleranța, cum vorbește despre ceea ce e important pentru el, cum construiește singur, cum are din ce în ce mai puțin nevoie de ajutorul meu în gestionarea emoțiilor, cum alege să rezolve conflictele cu calm, cum ne oferă el nouă soluții. Îl simt liber și sunt fericită. Mă bucur că l-am crescut așa, cu înțelegere pentru tot ceea ce a simțit, cu instrumente democratice, cu iubire necondiționată.

 

Am primit o sămânță pe care am simțit să o înconjor cu dragoste, protecție, armonie. N-am știut de la început, nu mi-a fost ușor, dar am învățat cum să-mi iubesc copilul așa cum are el nevoie să fie iubit. M-au copleșit unele momente, altele m-au aruncat, efectiv, în prăpastie, m-au epuizat nopțile nedormite, am plâns, mi-a fost teamă, m-am simțit vinovată, neputincioasă, neștiutoare, m-au năpădit tot felul de gânduri, mi-a fost greu.

 

Pentru că e greu să-i oferi copilului autonomie, nu e ușor. Ai mai mult de spălat, de pansat, de alergat, de curățat, de lipit, de înlocuit, de cumpărat etc. E atât de simplu să-l lași în pătuțul lui, să nu-i permiți să alerge, să transpire, să se murdărească, să cadă, să greșească.

 

Pentru că e greu să-l lași să-și exprime liber emoțiile, nu e confortabil atât timp cât tu însăți ai de eliberat trăiri, frustrări, complexe, amintiri pe care nici nu știai că le ai. Eu am conviețuit atât de bine cu ele ascunse până când Rareș a simțit teama de separare, de nou, de întuneric, de respingere etc. și le-a manifestat pe toate zgomotos... E dureros să-ți confrunți propriile emoții. E infinit mai simplu să țipi, să pedepsești, să lovești, să instaurezi frica. Nici eu n-am reușit mereu să răspund conștient comportamentelor copilului meu, dar n-am văzut niciodată în ochișorii lui frica de mine, rușinea, panica, nu i-a plecat niciodată în fața mea.

 

Sunt bine cu mine în calitatea mea de mamă. Am legat un atașament sigur cu copilul meu, ceea ce îi va folosi ca structură de siguranță pentru orice va alege el să fie. Restul e secundar.

 

Am scris acest articol pentru tine, dragă mamă cu pui năzdrăvan, energic, iute și-n simțire, și-n gândire, și-n manifestarare, pe care îl crești cu dragoste necondiționată, cu răbdare și înțelegere, cu disponibilitate emoțională, pozitiv și democratic. Nu ești singura "defectă", mai e aici o mamă ca tine.

 

Foto din arhiva proprie.

]]>
Problemele de atenție ale copiilor la școală sunt efecte ale lipsei de autonomie Wed, 03 Aug 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/487/Problemele-de-atenție-ale-copiilor-la-școală-sunt-efecte-ale-lipsei-de-autonomie/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/487/Problemele-de-atenție-ale-copiilor-la-școală-sunt-efecte-ale-lipsei-de-autonomie/ Știu că sună ciudat și-ți pare că exagerez. 'Ce legătură are lipsa de autonomie cu atenția copilului meu la școală?!', îți vine să mă confrunți. 'Are!', îți răspund. Și-ți explic imediat care e.

 

Dacă ar fi liberi copiii noștri, fără noi suflându-le în ceafă, ar alerga, ar sări, ar face tumbe, s-ar mișca necontrolat, s-ar învârti, rostogoli, balansa, atârna cu capul în jos, cățăra, tăvăli ore întregi. Instinctiv, ei fac mișcări pentru a-și dezvolta sistemul vestibular, ceea ce nu numai că e minunat, dar este absolut necesar pentru un bun simț al echilibrului, pentru o coordonare armonioasă a tuturor simțurilor, pentru o siguranță emoțională. Și, în final, pentru o bună capacitate de atenție și cooncentrare la școală. Dar ne au pe noi care, adesea, greșim considerând că știm ce e mai bine pentru ei...

 

Ca și mine, și tu știai că sunt cinci simțuri de bază (auz, miros, gust, văz, tactil). Adesea, spunem despre o persoană că ar avea un al șaselea simț. Ei bine, toți îl avem și se numește sistemul vestibular, situat în urechea medie și urechea internă. Acest sistem este în strânsă legătură cu gravitația, siguranța, supraviețuirea, excitarea și atenția.

 

S-a dovedit deja că o bună funcționare a sistemului vestibular oferă copiiilor o siguranță emoțională. Îți dezvălui și ție ce am aflat eu. Aparatul vestibular transmite către sistemul nervos mesaje senzoriale despre mișcarea și echilibrul corpului, primite de la ochi, urechi, gât și corp. Cu impulsurile primite prin celulele ciliate (receptorii sitemului vestibular), creierul copilului învață să coordoneze toate simțutile, întreg corpul cu o anumită viteză, într-o anumită direcție, într-o anumită poziție în raport cu solul, cu un anumit ritm al contractării musculaturii, astfel încât copilul să poată face față forței gravitaționale și să îndeplinească activitățile care necesită diverse abilități.

 

Când acest sistem nu este dezvoltat corespunzător, creierul copilului nu primește informația corectă de la ochi, urechi, nu poate stabili rapid echilibrul și coordona mișcarea corpului, ceea ce-l face să nu se simtă în siguranță. Și excitarea crește, atenția scade. De multe ori, pentru că sistemul vestibular îi "spune" că o situație nu este sigură, reacția este una de supraviețuire, iar copilul aleargă, țipă, lovește, împinge, refuză, sau îngheață, se retrage, se închide etc. În timp, acest dezechilibru vestibular ajunge să înfluențeze mult capacitatea de atenție și concentrare a copilului, iar acesta, pur și simplu, refuză, spune că nu poate. Și chiar nu poate!

 

Pentru că tu nu i-ai dat autonomie. Iar copilul are nevoie să:

  • cadă și să se ridice singur
  • să alerge până transpiră și după
  • să se tăvălească
  • să se cațere
  • să sară în neștire
  • să facă tumbe
  • să se învârtească până amețeste,

activități care dezvoltă sistemul vestibular. Mișcările acestea necontrolate reprezintă experiențe noi, un fel de gimnastică pentru aparatul vestibular, care îl provoacă, îl excită și îl învață să facă față situațiilor diverse. Cu informație corectă a corpului în raport cu mediul înconjurător, creierul își folosește toate resursele în cultivarea atenției, a memoriei, a vorbirii, pentru a dezvolta funcțiile reglatoare (de exemplu, reglarea stării de somn și de veghe) și capacitățile motrice, de cooperare și de adaptare.

 

N-ai făcut-o până acum? Niciodată nu este prea târziu. Oferă-i autonomie copilului tău. Lasă-l să se miște în voie. Ce dacă transpiră? Ce dacă se zgârie? Ce dacă se murdărește? Ce dacă amețește? Și lasă-l mult, nu cu ochii pe ceas! Lasă-l liber, nu cu gura pe el! Lasă-l! Instinctiv, el știe că are nevoie de mișcare multă și necontrolată, de fapt, știe exact de ce tip de mișcare are nevoie. Lasă-l să aleagă singur locul potrivit pentru a face sport.

 

De exemplu, Rareș al meu este un tip sportiv și are energie cât să termine bateriile a zece adulți. Am fost sfătuiți să-l dăm la un sport sau la mai multe. Și am încercat. De două ori, la înot, o dată la fotbal. Acum, suntem la a doua încercare cu tenisul. Adoră tenisul. Culmea e că îi place mult și înotul, dar nu cu antrenor. Așa credeam noi, că temperamentul lui nu se pliază pe reguli impuse. Experiența ne-o dovedea, și cu tenisul, și cu înotul, și cu fotbalul. Citind despre sistemul vestibular, am avut o revelație. Nu era vorba de sport în sine, nici măcar neapărat de antrenor sau de reguli, ci de cât de complexă era mișcarea în timpul antrenamentului și de câtă autonomie în mișcări se putea bucura. La prima încercare cu tenisul, antrenorul se focusa pe deprinderea anumitor mișcări, pe care le repeta continuu. Îl vedeam pe Rareș, ieșea des din coloana de copii, se așeza, se ridica, se învârtea, se balansa, îl tachina pe copilul din față, îl împingea pe copilul din spate. Nu-i plăcea și era firesc, el avea nevoie de altfel de mișcare. La clubul la care merge acum, antrenorul de tenis îi învață pe copii interactiv, provocându-i la diverse mișcări, la scheme complexe de interecțiune cu mingea de tenis și cu ceilalți copii, îi aleargă, îi învață strategii, dar practic, le excită sistemul vestibular. Asta e! Iar rezultatul este un copil care adoră tenisul și care ne roagă să-l ducem în fiecare zi. Și sunt reguli pe care le respectă! Și sunt mustrări ale antrenorului pe care și le asumă!

 

Am împărtășit cu voi informațiile acestea pentru că mie mi-au schimbat mult perspectiva în relația cu nevoia de mișcare a copilului meu, dar și pentru că Danonino susține autonomia copiilor și m-a făcut parte din proiectul Spune Da! sportului. Acum, brânzica Danonino poate să se transforme într-o răcoritoare înghețată, cu ajutorul a 12 bețișoare îmbrăcate în sporturile preferate de copilul tău.

 

Sursa foto aici.

Acest articol este sponsorizat.

]]>
Nu feri copilul de soare! Thu, 28 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/486/Nu-feri-copilul-de-soare!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/486/Nu-feri-copilul-de-soare!/ Învață-l să iubească soarele, nu să fugă de el. Nu soarele este dușmanul lui, ci consumul lui necontrolat și fără a-i cunoaște și respecta hachițele. Dacă vrei un copil sănătos, împrietenește-l cu soarele. Numai să-i ajuți tu puțin, la început, în prietenia lor. Fructele sunt sănătoase, dar nu-i dai copilului numai fructe dimineața, la prânz și seara, nu-i așa? Îl înveți cum să le consume, când și, mai ales, să se protejeze de bacteriile care pot să însoțească sănătatea din fructe, spălându-le bine înainte. La fel este și cu soarele.

 

Expunerea la soare este o adevărată binecuvântare pentru organism. Soarele este sursă naturală de energie, în simbioză cu fiecare celulă a corpului nostru. Este, printre altele, un accelerator al sistemului limfatic, o armă naturală în lupta împotriva microbilor, stimulent natural pentru sinteza vitaminei D. Lumina solară este, îmi place mie să spun, parte a sistemului nostru imunitar. Este hrană atît pentru corp, cât și pentru spirit. Avem nevoie de lumina și căldura solară cum avem nevoie de oxigen, de apă. Ai observat că, atunci când soarele este sus pe cer, ești mai vesel, mai optimist, ai o stare mult mai bună decât atunci când este înnorat? Asta pentru că organismul este ajutat prin piele, cel mai mare organ al corpului, să-și îmbunățățească procesele: respirator, endocrin, circulator etc.

 

Eu, în fiecare primăvară, de când mă știu, simt că renasc. Trăiesc un sentiment de bucurie pe care am încercat să-l transmit mai departe copilului meu. Cred că i-am spus și în cuvinte ce simt când răsare soarele primăvăratic, dar, mai mult, m-am manifestat, i-am arătat entuziasmul meu, veselia că mă încarc cu energie de la soare. 'Mami, nu vin. Nu vreau să intru în casă, mai am nevoie de energie!', mi-a spus Rareș când avea 2 ani și afară ardea soarele ca focul. Acela a fost momentul în care am început să-i vorbesc despre cum să relationăm cu soarele pentru sănătatatea noastră.

 

 

'Soarele este prietenul nostru, iubitule. Cu ajutorul razelor lui, ne încălzește și ne oferă lumină, ceea ce ne bucură, ne dă energie, ne ajută să fim sănătoși, dar suntem datori să îl respectăm și noi pe el. El se simte excelent atunci când se eliberează. Ca tine, când ești furios, știi? Și emană foarte multă căldură și lumină prin razele lui. E atunci când se așază în mijlocul cerului, vezi? Nu vrea să ne facă rău, vrea doar să fie și el liber. Numai că aceste raze sunt prea puternice pentru cât este de fină și fragilă pielea ta și se poate să sufere, să se înroșească și să te usture. Ieșim afară imediat după ce soarele s-a eliberat și el, ce zici?'

 

Aceasta a fost explicația mea. Au urmat și altele, chiar și jocuri, pentru nevoia corpului de hidratare, pentru purtarea unui articol vestimentar ca protecție pentru cap, pentru necesitatea îmbrăcării anumitor haine, pentru ca el să accepte crema de protecție solară.

 

Am făcut toate acestea dorindu-mi ca al meu copil să aibă o prietenie frumoasă cu sursa de lumină, căldură, energie a planetei, fiind, totodată, conștientă de efectele dezastruoase ale radiațiilor de tip UV mai ales asupra pielii subțiri, sensibile a copiilor. Ei trebuie neapărat protejați, sistemul lor de pigmentare este încă imatur dezvoltat și studiile au arătat că riscul de cancer de piele la vârstă adultă crește cu atât mai mult cu cât pielea nu a fost protejată atunci când ea a fost cel mai vulnerabilă, în copilărie.

 

Copilul meu blond și cu o piele cu mai puțin pigment (melanină), la fel, cei cu pistrui, cu ochii deschiși la culoare, este mai sensibil la radiațiile solare. Cu atât mai responsabilă am fost și sunt vizavi de expunerea lui la soare. Ceea ce înseamnă că n-am făcut rabat de la niciuna din regulile de mai jos:

 

  • Am evitat perioadele de vârf, când soarele era fix deasupra noastră (între orele 11.00 și 16.00).
  • Am început expunerea la soare cu câteva minute și am crescut timpul de expunere progresiv.
  • L-am încurajat să poarte pălărie de soare.
  • Am ales ochelari de soare cu lentile cu filtru UV. Rareș are o sensibilitate crescută la lumină și asta ne-a determinat să-l învățăm să poarte ochelari, dar aleși cu mare grijă.
  • Copilul meu nu prea bea apă, așa că, în zilele toride, am făcut tot felul de jocuri care să se finalizeze cu câteva guri de apă.
  • Cât despre crema de protecție solară, care a fost, de la bun început, un must have la fiecare expunere, am ales în cunoștință de cauză, după o documentare asiduă și recomandare a mai multor dermatologi. Aveam nevoie de o cremă care să ofere protecție optimă și copiilor năzdrăvani cum era al meu, pe care cu greu îl rețineam pentru a-l unge. Cred că știți despre ce vorbesc! Din multitudinea de produse cosmetice pe care scria cremă cu protecție solară pentru copii, am ales o gamă pe care o recomand ca fiind cea mai potrivită. Gama Anthelios Dermo-Pediatrics de la La Roche-Posay oferă o protecție foarte ridicată, cu un indice anti-UVA 39 (dintr-un maxim de 42), SPF 50+ (anti-UVB), testată dermatologic și pediatric pe piele sensibilă, foarte rezistentă la apă, fără parfum, fără parabeni. Astfel, pielea sensibilă a lui Rareș este protejată împotriva arsurilor solare provocate de razele UV.

 

 

Vreau să menționez că incidența cancerului de piele crește, mai exact, cu câte un milion de noi îmbolnăviri anual, și asta și ca efect al rarefierii stratului de ozon (ce funcționează ca un scut, absorbind radiațiile de tip UVB), dar și ca efect al educației de prevenție precare a părinților. Prevenția nu este egală cu o fugă de soare, ci cu o împrietenire a copilului cu soarele, pe care eu o traduc prin expunere controlată, progresivă, moderată și protecție!

 

Este foarte important să fim conștienți de riscurile la care ne expunem. Adoptă obiceiuri sănătoase și informează-te și tu. Eu am descoperit foarte multe informații utile pe site-ul www.laroche-posay.ro/saveyourskin despre cancerul de piele și protecția solară.

 

Fii atent la alunițele celor pe care îi iubești. Video-ul simpatic de mai jos te învață cum:

 

 

Acesta este un articol sponsorizat.

]]>
Tu cum intri pe ușă? Wed, 27 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/485/Tu-cum-intri-pe-ușă/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/485/Tu-cum-intri-pe-ușă/ E foarte important pentru familia ta ca, atunci când vii acasă, să vii cu bucuria că o ai. Să lași stresul la ușă, fricile pentru ziua de mâine, problememe de la serviciu, neajunsurile de orice fel. La tine unde se termină stresul și începe familia? Pentru că împreună nu merg. Stresul distruge familia!

 

Tu-i vezi cu adevărat pe ai tăi când întri pe ușă? Îi vezi că îi ai și că sunt lângă tine necondiționat? Și că te așteaptă acasă? Mai ales copiii? Că te vor, că te iubesc, că ar da orice să simtă starea de bine? Că ei nu înțeleg de ce îi respingi? Știu că nu o faci conștient, dar asta ajunge la ei când tu vii cu stres acasă. Ei nu cunosc definiția iubirii, ei o simt și o simt atât de puțin complicat. Pentru copii, iubirea e simplă, se traduce prin armonie, bucurie, siguranță. Și, când simt energie rea, pentru ei, acolo nu e iubire.

 

Eu o știu. O-așteptam acasă pe mama "flămândă". Toate trei făceam asta, îi săream în brațe și povesteam toate trei deodată. Era un talmeș-balmeș, cu râs, cu plâns, cu voci una peste alta, dar mama știa  că noi aveam nevoie de ea și de energia ei bună. Ne hrăneam cu ea. Mama nu aducea stresul de la serviciu acasă și mi-e greu să cred că acolo era ca-n rai. Când veneam de la școală și știam că mama este schimbul trei și ne așteaptă acasă, drumul era mai scurt. Uneori, dacă aveam o zi grea, îl alergam plângând, știind că mă va cuprinde mama. Altfel, nu plângeam suferința, o țineam în mine chiar și peste noapte, pentru că doar mama mi-o ușura.

 

Și nu vorbesc din cărți când spun că energia ta trece la copil. Stresul tău devine stresul lui, iar el nici măcar nu știe de ce simte ce simte. Așa a fost cu tata. Întotdeauna, copil fiind, speram să intre pe ușă zâmbind. Voiam să o iubească pe mama, să nu se mai certe. La el totul era legat de bani, de mâncare și, pentru că el ni le oferea, considera că ne iubește. Restul era neimportant. Venea acasă cu sacoșele pline, dar, de multe ori, și cu furie, dezamăgire, dezgust, toate strânse peste zi. Și le revărsa de cum intra pe ușă. Eu eram copil și nu înțelegeam de ce face tata asta. Credeam că e vorba de mine, de noi, de casă, ceva făceam noi greșit. Nu avea cum să se supere pe cineva și să pedepsească pe altcineva, nu?

 

O aveam pe mama, dar nu aveam armonia de familie. Noi de la tata aveam nevoie să ne vadă și să fie fericit doar pentru că ne are. Cu sora mea mai mare petreceam mult timp făcând strategii, inventând jocuri să-l facem pe tata să râdă și aveam undeva la 7 ani. Mi-amintesc că vorbeam mult și mai și plângeam amândouă și ne întrebam ce îi lipsește lui tata, ca să-i oferim noi. Undeva, acolo, mărturisesc acum, era gândul 'Ce am eu defect, de nu mă iubește tata?', dar era atât de dureros, că nu-l rosteam tare, nici eu, nici sora mea. Tata mă iubea, ne iubea și ne iubește, dar avea și are rănile lui și, atunci, cădea des în capcana lor.

 

Nu tu te lăsa cuprins de griji. Nici nu te ascunde în spatele cuvintelor frumoase. Copiii simt, n-au alte instrumente. Și e bine că e așa, pentru că ne ajută și pe noi să recuperăm din ce am mai pierdut pe drum, legătura directă cu sufletul. Ei văd în tine. Și, de multe ori, copiii nici nu mai aud cuvintele, sau, dacă le aud, le creează confuzie, pentru că ei aud că tu ești bine, dar ei simt altceva, aud că sunt iubiți până la cer și înapoi, dar nu ajunge și la ei dragostea așa cum au nevoie de ea și când au mai mare nevoie de ea, aud că tu îl/o iubești pe tatăl/mama lor, dar el simte tensiunea dintre voi. Nu zic să creștem copiii într-o lume roz, că e idealist și nu-i ajută. Copiii au nevoie să știe că sunt probleme, dar și că ele au soluții și că, da, acum, ne este greu, dar ne va fi bine. Mami e un pic tristă, dar o să-i treacă. Tati e un pic nervos, dar se va calma.

 

Ai avut o zi grea? Înainte să întri pe ușă, rămâi pe loc câteva secunde și gândește-te ce vrei să simtă copiii tăi de la tine, nu de ce au nevoie, pentru că și tu ai nevoile tale neîmplinite și s-ar putea să cazi în capcană, dar ce vrei să simtă. Iubire?

 

"Cea mai mare armă împotriva stresului este abilitatea nostră de a alege un gând în locul altuia." William James

 

Sursa foto aici.

]]>
Pe tine cine te-a purtat în suflet? Mon, 25 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/484/Pe-tine-cine-te-a-purtat-în-suflet/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/484/Pe-tine-cine-te-a-purtat-în-suflet/ A fost întrebarea cu care și-a încheiat Gașpar Gyorgy discursul la Social Media for Parents. Și cred că nu am fost singura care a lăcrimat...

 

Iar gândul meu a zburat la mama, mama care n-a trăit într-un context prietenos și a făcut ce a știut ea mai bine pentru copiii ei. A greșit și mama, desigur, dar mama ne-a purtat pe fiecare dintre noi, cele trei fiice ale ei, în suflet. Și nu este un concept pretențios, este realitate. Realitatea mea. Nu mi-a fost niciodată frică de mama, nu am simțit nici cea mai mică reținere în a recunoaște ceva, nu mi-a fost rușine, nu mi-am înghițit trăirile, nu am simțit niciodată că am dezamăgit-o, deși am făcut greșeli. Mama a fost permanent cu brațele deschise. Știi ce cred că mi-a adus asta? Avânt. De fiecare dată când am greșit, energia mea mergea spre cum aș putea să îndrept, să repar sau cum să fac lucrurile altfel data viitoare. De mică, am început să construiesc pentru mine cu siguranța că pot. Exact ca puii care-și defac aripile doar pentru că e mama acolo. Și zboară!

 

Mi-aduc aminte că, în clasa a II-a, cred, după ce ne-a învățat parantezele, domnișoara învățătoare ne-a dat extemporal și am luat nota 2. La fel, și colegul meu de bancă, cu care copilărisem toată ora respectivă. Învățătoarea ne-a rușinat pe amândoi. Ei, colegul meu plângea că o să afle mama lui și ar fi acceptat orice pedeapsă numai să nu fie pârât, iar eu plângeam că fusesem arătată cu degetul, scoasă în fața clasei ca exemplu negativ și aș fi dat orice să fie mama acolo, pentru mine. Și am fugit până acasă și m-am aruncat în brațele ei... Și m-a primit. Ar fi putut să mă certe măcar pentru că nu am fost atentă, dar ea a preferat să mă motiveze: Aura, mamă, dă-o-ncolo de notă, ea nu reflectă ce ești tu, doar neatenția ta de azi. S-a întâmplat. Hai să vedem care-i treaba cu parantezele!

 

Toți copiii au nevoie ca părinții să le transmită: Eu sunt aici indiferent de ce faci. Dacă o să cazi, eu te voi prinde. Ești în sufletul meu fără condiții! Iar copilul, având asta, se împrietenește mai ușor cu fricile, depășește mai ușor obstacolele, zboară mai sus, pentru că n-are lupte de dat pentru a merita iubirea, nu are de demonstrat nimic, nici de pierdut. Învață despre el că e valoros și crește. Vrea. Și poate!

 

Și acum, mamă și eu, tot la mama plâng atunci când se umple paharul. Este omul care îmi ușurează conștiința, îmi curăță sufletul. Și plânsul la ea e zgomotos, nu-mi ascund fața în mâini, nu mă sfiesc să spun tot ce-mi trece prin cap, chiar dacă e dureros sau de neacceptat. E ca și cum m-aș lăsa să cad fiind sigură că mă prinde mama. Și, știi ce?! Nu mai cad!

 

Sigur ai și tu o astfel de persoană și cred că ți-ar prinde bine (și copilului tău) să te gândești la ea și la ce simțeai, copil fiind, când petreceai timp cu ea. Poate nu e mama, poate e tata, poate un bunic sau o bunică, sau un frate mai mare. Mi-ar plăcea să știu de tine, de aceea, spune-mi, te rog, pe tine cine te-a purtat în suflet?

 

Sursa foto aici.

]]>
Copilul cu atașament sigur plânge când rămâne singur cu o persoană străină Sun, 24 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/483/Copilul-cu-atașament-sigur-plânge-când-rămâne-singur-cu-o-persoană-străină/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/483/Copilul-cu-atașament-sigur-plânge-când-rămâne-singur-cu-o-persoană-străină/ Asta spun rezultatele unui experiment care se numește Situația Străină. Despre el a vorbit Gaspar Gyorgy, psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, la Social Media for Parents. Experimentul, condus de Mary Ainsworth în 1969 și replicat ulterior, a avut în centrul atenției copilul mic, cu vârsta cuprinsă între 12 și 24 de luni, și s-a bazat pe lăgătura care se creează încă de la naștere între acesta și persoana care îl îngrijește, cel mai adesea, mama. Iar, dacă legătura este una sigură, copilul, aflat într-o situație străină lui, caută apropierea fizică de mamă, are nevoie de ea cum are de aer.

 

În cadrul Situației Străine a fost observat comportamentul de separare de mamă și de reunire al mai multor copii cu vârste cuprinse între 12 și 24 de luni. În urma analizei comportamentale și a mai multor studii efectuate, specialiștii au concluzionat că există trei tipuri de legătură formată între copil și mamă, sau persoană care îl îngrijește, trei tipuri de atașament: sigur, nesigur-ezitant, anxios. Ulterior, a fost adăugat un alt patrulea tip de atașament, dezorganizat.

 

Într-o cameră experimentală, mama se joacă alături de copilul ei cu jucării. După un timp, în cameră, intră o persoană străină, care nu interacționează, inițial, cu copilul. Gradual, persoana străină se apropie de copil, iar mama părăsește încăperea pentru scurt timp. Specialiștii au analizat reacția copilului în ambele situații: când mama iese și când mama revine. Și concluzia a fost că un copil cu atașament sigur față de mamă, când se simte amenințat în vreun fel, caută apropierea fizică de aceasta, iar, dacă mama lipsește, stresul crește și copilul plânge, se revoltă, se deconectează și nu poate fi consolat decât de revenirea mamei. Atenție! Pentru un copil, amenințare înseamnă și numai absența persoanei de atașament, cea care reprezintă legătura lui cu lumea pe care o descoperă cu fiecare zi.

 

Asta mi-a adus aminte de un episod dureros pentru mine, primele două zile ale lui Rareș al meu la grădiniță și singurele la acea grădiniță, cunoscută acum drept "grădinița groazei" din Constanța. Și, dacă pentru mine, adultul, a fost dureros, copilul meu a trăit o adevărată traumă. Situația străină cu care s-a confruntat copilul meu la 2 ani și 2 luni ne-a destabilizat complet. Lui Rareș i s-a spus că este un copil rău în prima zi, pentru că, atunci când educatoarea a început să țipe, el s-a speriat, a început să plângă și a vrut la mami. A fost bruscat. A urmat plâns până la vomă, fugă spre ușă, luptă cu oricine îl împiedica, mușcături, panică, disperare. Am fost anunțați târziu să venim... Am găsit în holul grădiniței un copil desfigurat de atâta plâns, speriat, panicat, care mi-a sărit în brațe, a izbucnit în plâns și, cu o mână, mă ținea strâns de gât și, cu cealaltă, îmi apucase părul, ca nu cumva să-l mai poată desprinde cineva. Și-mi repeta obsesiv, printre sugițuri,: "Să pecăm de aici, mami! Să pecăm, mami! Să pecăm, mami!" Eram șocată. Și am început să tremur...

 

Mi s-a spus, atunci, că nu este normal, că acest copil este un copil problemă, că nu se poate adapta, că legătura mea cu el trebuie să fie defectă, de el a reacționat așa. Că da, copiii plâng puțin la despărțirea de mamă, dar nu fac așa... Aveam să aflu de la copilul meu, după multe zile, cu greu, că nu a fost numai o situație străină, ci un loc în care existau amenințări, țipete, bruscări, comportamente pe care nici măcar nu le văzuse Rareș până atunci, cu atât mai puțin să fi fost manifestate în raport cu el. Ceea ce au sesizat și alți părinți autorităților doi ani mai târziu... și încă se judecă. Trist, foarte trist!

 

Multe zile la rând după asta, Rareș s-a trezit brusc din somn plângând, țipând, strigându-mă panicat. În fiecare seară, înainte de somn, se asigura că nu-l voi mai duce la grădiniță. Și eu, după ce adormea el, plângeam. Mi se rupea sufletul. L-am găsit chiar vorbind cu o iconiță: "Doamne, doamne, să nu mă mai ducă mami a gădăniță!"

 

A, și-mi aduc aminte cum percepea directoarea "grădiniței groazei" copiii mici care nu numai că nu plângeau și se adaptau imediat, dar nici nu aveau vreo reacție de reunire la venirea părinților să-i ia acasă. Ba, mai mult, unii nu voiau să plece din grădiniță. Aceștia erau copiii cu abilități sociale și emoționale excepționale, bine-crescuții, adaptabilii, cu o siguranță emoțională, fără frică. Tare aș vrea să ajungă și sub ochii dumneaei acest articol. Ar fi șocată să afle că în acești copii este un vulcan care stă să erupă, dar ei nu o arată, pentru că au învățat, în primul lor an de viață, că nu au cui!

 

Mi-ar fi fost ca o pârghie de salvare atunci să știu că legătura mea cu al meu copil era una firească, mai mult, ceea ce îi trebuie copilului meu și oricărui copil. Pentru că eu îl crescusem cu dragoste, cu disponibilitate emoțională, cu atenție pentru nevoile lui, cu grijă pentru emoțiile lui, fără țipete, fără impuneri, îngrădiri. De șantaj emoțional, pedepse, amenințări nici nu putea fi vorba!

 

Eram speriată. Acum, știu că am avut nevoie de experiența asta. Și îmi permit să sfătuiesc pe oricare mamă să nu-și lase copilul plângând neconsolat la grădiniță. Iar, dacă este rușinată pentru faptul că micuțul are nevoie de prezența ei pentru a se adapta sau i se refuză acest drept, să schimbe grădinița, nu este locul potrivit. Copilul tău plânge într-o situație străină și îți caută proximitatea? Fii fericită, dragă mămică, ai creat o legătură sigură cu copilul tău, ceea ce este sfânt pentru dezvoltarea lui!

 

Cumva, de cât de disponibili au fost părinții noștri în a răspunde nevoilor și a se conecta la emoțiile noastre depinde felul în care, printre altele, iubim ca adulți. Ne apropiem de noi înșine și de ceilalți cu căldură dacă părinții noștri ne-au oferit un atașament sigur în primul an de viață și mai apoi. Au fost acolo pentru noi conștient, fără să fugă în propriile tipare de atașament, fără să cadă în propriile răni din copilărie, ne-au ascultat plânsul, s-au raportat la noi cu disponibilitate emoțională, au fost sensibili și calzi.

 

N-o spun eu, o spun specialiștii. Urmărește discursul lui Gaspar (începe să vorbească de la 2:00:00) și vei ști ce tip de atașament ai legat, în primul lui an de viață și mai apoi, cu puiul tău:

 

 

Sursa foto aici.

]]>
Dacă ai copii cum e al meu, pregătește-te să lipești abțibilduri! Thu, 21 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/482/Dacă-ai-copii-cum-e-al-meu,-pregătește-te-să-lipești-abțibilduri!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/482/Dacă-ai-copii-cum-e-al-meu,-pregătește-te-să-lipești-abțibilduri!/ A lansat Lidl o nouă campanie, am aflat de la televizor, ocazie cu care ne-am prezentat, joi, 14 iulie, cu lista de cumpărături la Lidl-ul din cartier.

 

'Mami, când e 14 iulie? Că am o surpriză pentru tine de la Lidl! Avem de văzut filmul, de cumpărat albumul și, apoi, de lipit. Colecționăm abțibuilduri. Hai, ce avem de cumpărat?', mi-a spus Rareș cu entuziasmul pe care l-a manifestat dintotdeauna vizavi de o activitate care știe el că are toate șansele să mă prindă și pe mine.

 

De remarcat, totul începe cu noi și continuă cu verbe la persoana I plural, pentru că, de când l-am născut, descoperirile în lumea asta nouă pentru el le-am făcut împreună. Când era el mai mic, porneam în aventură, așa ziceam. Și fugeam după fluturi, plantam flori, îngropam insecte fără viață, căutam nuci căzute în iarbă, alergam după mașina de gunoi. Asta era aventura lui preferată și gunoierii ne știau deja și încetineau când ne vedeau alergând în urma lor.

 

L-am îndrumat spre a experimenta și a explora cu toată bucuria care mă caracterizează și el a devenit, în scurt timp, dependent de bucuria asta. Și mă vrea în toate și acum. Iar, dacă activitatea implică răbdare, inspirație, acuratețe, o îmbracă într-o surpriză pentru mine.

 

Eu pun entuziasm în toate, dar, în vreme ce preferatele lui sunt activitățile care presupun multă mișcare, eventual, fără limite, eu iubesc să colorez, să confecționez decorațiuni pentru sărbători, să desenez flori. (Aș desena flori o veșnicie!) Na, diferențe de gen, totuși, care încep să se contureze din ce în ce mai clar. Mie mi se descarcă bateria când ne luptăm, lui îi mai scade din entuziasm când desfășurăm activități la măsuță. Și, mai nou, de multe ori, începem ceva împreună și mă trezesc singură. Bine, descopăr asta nu imediat, fiind complet absorbită.

 

Așa s-a întâmplat și cu abțibildurile de la Lidl. Am făcut echipă. La început! Eu mi-am asumat responsabilitatea de a scoate abțibildurile din pachețele și a striga numărul de pe spatele fiecăruia. Rareș răsfoia albumul în căutarea spațiului cu numărul strigat de mine. În timpul acesta, dezlipeam într-un colț abțibildul pe care el îl potrivea cu minuțiozitate pe carte. Ah, n-am rezistat și l-am rugat să mă lase să lipesc și eu unul, prea era chestiune de detaliu, cum îmi place mie. Cred că lipisem vreo câteva când l-am auzit pe Rareș în spatele meu: 'Bravo, mami, ce bine l-ai lipit pe ăsta! Nici nu zici că e abțibild, pare desen din carte'. Am izbucnit în râs, asta făceam, era captivată, dar am continuat și mi-a plăcut mult să lipesc abțibilduri...  (se vede în imagini!)  Revin la copilărie și o fac bucuroasă.

 

 

Mâine, Rareș merge cu grădinița la filmul Epoca de Gheață. Știu că o să-i placă și știu că urmează să cumpărăm toată colecția de DVD-uri de la Lidl. Și seturile de scris, și blocnotes-urile, și pijamalele, tot ce e cu licență Epoca de Gheață. A, și o să mai vizioneze încă o dată (sau de două-trei ori) filmul la cinema, pentru mine, desigur, știind cât îmi plac animațiile... Parcă-l aud: 'Mami, am o surpriză pentru tine! Mergem la Epoca de Gheață. Trebuie să-l vezi și tu.'

 

Dacă ai copii cum e al meu, pregătește-te să lipești abțibilduri! Dar e chiar o plăcere, să știi!

 

Acest articol este sponsorizat.

]]>
Copilul are nevoie de acceptare de la părintele care nu o oferă. Mon, 18 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/481/Copilul-are-nevoie-de-acceptare-de-la-părintele-care-nu-o-oferă./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/481/Copilul-are-nevoie-de-acceptare-de-la-părintele-care-nu-o-oferă./ Aseară, a fost unul din momentele alea care mă topesc. Rareș a plâns în brațele tatălui lui jumătate de oră...

 

Poate ți se întâmplă și ție, de aceea povestesc. Să-mi spui, te rog! Copilul are nevoie de acceptare de la părintele care nu o oferă. Puteam eu să-l iubesc până la cer și înapoi de o mie de ori, furia lui Rareș n-ar fi fost domolită pe deplin dacă tati nu ar fi învățat cum are nevoie Rareș să fie iubit.

 

Noi am început părinteala așa: eu, răbdătoare și prezentă, adesea, prea, soțul meu, panicat, nerăbdător, cu accente autoritare. Și eu, și soțul meu am învățat să fim părinții cei mai buni pentru copilul nostru! Eu, mai devreme ca el, pentru că el muncea și nu petrecea același timp cu puiul nostru ca mine, dar și pentru că el l-a primit pe Rareș cu ceva teamă, neputință, îndoială. Și, trebuie să spun asta, cred că toate veneau din relația soțului meu cu copilul din el, care nu s-a simțit iubit cu totul. Nu au avut părinții lui răbdare cu el, înțelegere pentru manifestările lui urâte, grijă pentru emoțiile lui cele mai puternice, acceptare pentru cum era el. Și era un răzvrătit, un iute, un profund și în simțire, și în manifestare, exact ca și copilul nostru. Greu de înțeles la prima vedere, dar explicat îndelung și argumentat de psihologi, ajuns părinte și el, soțul meu nu putea să-l audă pe Rareș plângând, nu făcea față cererilor permanente de atenție, îl epuiza energia lui Rareș, îl răvășea graba cu care voia să le facă singur pe toate, neclintirea cu care spunea NU! dinainte chiar să știe să vorbească, forța cu care respingea tot ce simțea el că i se impune. Și se iscau des furtuni între ei...

 

Nici eu nu știam ce să fac, nu mai fusesem mamă, dar aveam siguranța că totul va fi bine. Și eu aveam întrebări multe, mi se părea că nu știu nimic. Și eu aveam momentele mele de panică, de neputință, de teamă că fac greșit ce fac, mai ales când își arăta colții oboseala, dar îmi reveneam repede. Eu am fost un copil care s-a simți iubit și am știut că nu este suficient să-l iubesc pe Rareș, că sunt datoare să se și simtă iubit. Mi-a fost mai greu să-l fac să vadă asta și pe soțul meu..

 

Deși asta era ce ne doream din tot sufletul de când am devenit părinți, nu făceam o echipă la început, copilul nostru ne-a ajutat. A mai tăiat de la mine din ceea ce numeam eu răbdare (care nu era autentică, nu avea cum să fie) și l-a făcut pe tatăl lui să se întrebe din ce în ce mai des ce se întâmplă cu el în momentele de criză.

 

Prin comportamentul lui, Rareș voia să-mi spună mie: 'Mami, te vreau pe tine, nu pe cea pe care ai construit-o ca să placi. Dă-ți masca jos! Cu mine, poți să fii tu, așa cum simți tu să fii, poți să țipi dacă simți, poți să plângi, să fii tristă, neputincioasă, e în regulă. Dar să-mi explici. Nu te vreau perfectă, te vreau mami a mea. Mami, eu te voi iubi și mai mult autentică!', iar soțului meu: 'Tati, eu sunt ca tine, mă vezi? Dacă nu îți place ceva din comportamentul meu, schimbă la tine! Și am nevoie să mă iubești și să mă accepți așa cum sunt. Dar, ca să mă iubești pe mine așa cum sunt, trebuie mai întâi să iubești copilul din tine.'

 

Eu am înțeles mai devreme că tot ce manifestă copilul nostru este în oglindă cu ce avem noi în cea mai profundă intimitate a noastră. El ne vrea senini, echilibrați, înțelegători sincer, iubitori din adâncul sufletului, împăcați cu noi înșine și cu experiențele noastre. Copilul nostru are nevoie de noi conștienți. Când a înțeles asta și soțul meu, s-a produs schimbarea adevărată la Rareș. De la el avea nevoie!

 

Aseară, i-a plâns în brațe... A fost ceva! Mai ales că motivul puteam să jur că nu ar fi produs asemenea suferință în copilul meu. O minge spartă.

 

Eram în altă cameră și l-am auzit pe soțul meu: 'Țineai la mingea aia, nu? Plângi, iubitule, plânge-i lui tati! Iubitul meu! Ți-e greu și ție, cum să nu-ți fie! Tati te iubește mult, să știi. Plângi, ... așa ....plângi. Plânge-i lui tati tot ce te doare pe tine. E bine să plângi. Ești mic, dar ai un suflet maaare de tot. Te iubește tati!... După fiecare propoziție, Rareș izbucnea cu și mai mare of. Și a plâns cu multe lacrimi și scâncete, a transpirat, au transpirat amândoi. Avea să-i plângă lui tati al lui multe. Nu a fost vorba de minge, poate, puțin, la început. A fost despre a plânge și a fi ascultat de cel care nu putea să o facă până atunci cu ușurință. Și nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că nici plânsul lui nu a fost ascultat...

 

Sursa foto aici.

]]>
Povestea unui om care s-a lăsat de fumat după 30 de ani. O altă perspectivă. Tue, 12 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/480/Povestea-unui-om-care-s-a-lăsat-de-fumat-după-30-de-ani.-O-altă-perspectivă./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/480/Povestea-unui-om-care-s-a-lăsat-de-fumat-după-30-de-ani.-O-altă-perspectivă./ -Mama, cum a fost când te-ai lăsat de fumat?

 

- Greu, foarte greu! Am intrat efectiv în sevraj! Stare de irascibilitate, transpirație, plâns, tremur, iar plâns. Aveam momente când mă simțeam pusă la zid, neînțeleasă, neiubită. Îmi reveneau toate suferințele vechi atunci. Toate experiențele grele din viața mea îmi păreau cumplite. Le retrăiam și aveam nevoie de o țigară. Ăsta e singurul meu viciu!, mă scuza conștiința. Momentul meu cu mine!

 

- Dar știi că nu era așa...

 

- Acum, da!

 

- Țigara este un tipar de control, cum este suzeta pentru bebeluși. Dependența este psihică. Nicotina creează dependență, dar cea mai mare provocare este contactul direct cu tine. Ți-aduci aminte?! Te supăra tata și aveai nevoie de o țigară. Prin ea, amânai întâlnirea cu emoțiile tale.  Îți ascundea furia, dezgustul, nefericirea, îndoiala, frustrarea, trăiri ale tale pe care le disprețuiai. Nu te plăceai cu ele și, când ieșeau la lumină, fumatul le închidea repede ușa.

 

- Da. Le-am plâns pe toate de când m-am lăsat. Și încă le mai plâng... mai am! Îmi dau seama cât de vechi sunt rănile. De copil. Nu aveam voie să mă revolt. În niciun fel. Iar eu simțeam altfel, voiam altceva pentru mine, deși eram doar un copil. Îmi plăcea să citesc romane  psihologice, de dragoste și o făceam pe ascuns, pentru că mama mea voia să învățăm carte, nu să ne ținem de prostii. Mă simțeam adesea nedreptățită și răbufneam. Îmi ieșeau cuvintele din gură fără voia mea. Le țineam, le țineam și, apoi, dădeau năvală vreo două-trei: Nu e corect! Nu ai dreptate! Nu era permis să răspunzi părinților astfel. Dar eu eram din alt aluat. Niciodată nu plângeam când mă bătea mama. S-ar fi oprit din lovituri dacă plângeam, știam asta. Dar mai știam și că o scotea din minți pe mama tăria mea. Apoi, încet, încet, am învățat să mă rețin. Am înăbușit încăpățânarea, revolta și am început să iau în greutate.

 

- De-aia te-ai apucat tu de fumat?

 

- Într-un fel, da. Colegele mele din liceu fumau și ele erau slabe. Apoi, era ceva interzis. Mama zicea că țigările sunt iarba diavolului și e mare păcat. Dacă ar fi aflat, nu știu cine m-ar mai fi scos din mâinile ei. O simțeam și ca un fel de răzbunare pe ea, cred. O iubesc mult pe mama mea, atât a știut și ea și credea că educația ei autoritară, dură e modul în care ne face oameni. Revenind, mai e și că nu voiam să ies din peisaj. De fapt, îmi plăcea să fumez, eram parte dintr-un grup, eram importantă, valoroasă. Fumul mă îneca, dar țigara în mână și gestul de a fuma îmi dădeau un aer de adult, de om pe picioarele lui, necontestat, nejucat de părinți ca pe o marionetă. Voiam să scap. De-asta m-am și măritat, dar asta e o altă poveste... Sentimentul de Sunt importantă! Contez! Sunt liberă! pe care l-am avut când am băgat pentru prima oară țigara în gură m-a ajutat o vreme. Cel puțin așa credeam... Și, cum mi se zdruncina lumea, fumam o țigară, ca să simt din nou libertate, curaj, forță! Fals curaj, falsă libertate, falsă forță! De-aia îți dau dreptate că este tipar de control.

 

- Ascundeai sub preș!

 

- Da, asta face țigara. Aparent, te liniștește. Sau pentru moment. Dar, în interiorul meu, rănile nu se vindecau. Doar evitam dialogul cu mine. Până ce am aflat că Ioana (Ioana este sora mea mai mică) fumează. Mi-a spus, într-o dimineață, că face parte din grupul de elevi care fumau în curtea liceului și că părinții sunt așteptați de director. Atunci, m-am aruncat în ghearele mele. Mă simțeam vinovată. Cum aveam să îi reproșez ei ceva?! Și eu făceam același lucru. Ce știu de când v-am născut este că puterea exemplului este cea mai importantă lecție pentru un pui, nu cuvintele. (Plânge, semn că încă doare experiența asta!)

 

- Pe asta n-ai plâns-o suficient! Cum nici eu momentele în care așteptam să ne confirme un medic că durerea ta de sân era de la o formațiune benignă... (Plângem amândouă.) Apoi, tusea ta!

 

- Atunci au început presiunile voastre. Dificilă perioadă! Nu suportam gândul ca voi să suferiți pentru mine. Mă ucidea pe dinăuntru. Mi-era ciudă pe mine. Iar sentimentele astea mă împingeau și mai tare spre țigară de fiecare dată când am încercat să mă las în perioada aia. Am folosit plasturi, diverse tratamente, chiar și medicamentoase, nimic! Știi că mă ascundeam de voi?

 

- Știu.

 

- Of, trebuie s-o spun. Geani (Geani este sora mea mai mare.) era asistent medical la UPU și zilnic vedea oameni cu probleme de sănătate, unii în stadii avansate de boală. Mi le povestea pe toate, mă rușina, îmi reproșa, doar-doar să mă las de fumat. Odată, a venit acasă cu radiografia unui om cu cancer la plămâni. Și, când bătea la ușă, mă uitam întâi pe vizor. Dacă era Geani, fugeam la baie să mă spăl pe dinți întâi, apoi, dechideam. Cumplit! Eu, care îmi iubesc copiii fără limite...

 

- A trebuit să treci prin asta! Sunt etape.

 

- Era o etapă din viața mea și urma să trec la alta. Eram convinsă că o să reușesc să mă las de fumat. Era chestiune de curaj să mă înfrunt, în primul rând, pe mine. Trebuia să fac față la ceva ce venea din mine. Dădea pe afară! Erau emoțiile copilului educat cu nuiaua, care se simțea neiubit, neimportant, care făcea orice pentru a primi dragostea mamei. Care, ajuns adolescent, a avut, ca unică țintă, să plece de acasă. Fumatul este, ca și consumul de alcool, ca și mâncatul în exces, o manifestare care ascunde o nevoie arzătoare de afecțiune, de validare, de control, fiecare cu ce o asociază. Eu, cu lipsa de afecțiune din copilărie, cred, și cu cea de libertate.

 

- Mama, cum ai reușit să te lași după 30 de ani de fumat?

 

- Toate trei ați contribuit la motivația mea. Apoi, am vorbit cu tine la telefon, știi? Se născuse Rareș. Tu, care îmi erai aliat în tot ce simțeam, mi-ai spus: Mama, dacă tu n-o să mai fii din cauza țigărilor, n-am să te iert niciodată! Cine îmi mai iubește copilul cu o iubire pură ca a ta? Imaginează-ți, te rog, cum o să alergi cu el peste câțiva ani, cum o să te joci. E băiat, mama, o să vrea să se lupte cu săbiile, să se cațere prin copaci, să se tăvălească. Trebuie să îi dai din bucuria ta! Te cunosc atât de bine, nu vrei, pentru nimic în lume, să pierzi asta! Nepoții, cu ei retrăiești momentele de dragoste pură pe care le-ai trăit cu noi. Și, acum, ai ocazia să o faci fără nicio frică, mult mai liber, că așa o fac bunicii... Of, cum a fost discuția aia! O visam și noaptea. M-ai făcut să văd cu ochii minții o perioadă ce avea să vină și aveam de ales dacă să o trăiesc așa cum mi-ar fi plăcut mie sau cum m-ar fi condiționat țigările... Ce motivație mai puternică?!

 

Apoi, având asta, sevrajul era o chestiune de depășit. Mi-am schimbat locul de cafea, m-am mutat la măsuța din sufragerie. Nu am mai făcut rebus o vreme. Ronțăiam permanent câte ceva, dar nu în bucătărie. Și la serviciu îmi luam fructe, migdale, sâmburi și semințe de toate felurile. Mi-amintesc ce mult mi s-a părut că dau pe 100 de grame de migdale prima dată, deși un pachet de țigări costă mai mult. Și am râs eu de mine. Foarte ciudată combinație de sentimente aveam când îmi cumpăram țigări, de fiecare dată aceeași: întâi, mă simțeam vinovată că dau mulți bani pe țigări, apoi, mă păcăleam cu gândul Asta fac și eu, nimic altceva! 

 

Nu ajută prea mult vina, e nevoie de o imagine pozitivă. Când simțeam că nu mai pot, că trebuie să fumez o țigară, numai una, mă gândeam la cât de fericită o să fiu alergând cu nepoții. Am și plâns mult în perioada aia. M-am și îngrășat 5 kilograme. Creierul meu căuta tipare, era obișnuit să ascundă emoțiile. Acum, după aproape 5 ani, respir ușor, nu îmi mai miros mâinile a tutun, nici hainele. Am dat jos surplusul de greutate. Mă simt tânără, am 2 nepoți și unul pe drum și tot mai aștept. Încă lucrez la  o frumoasă, dar și spumoasă relație cu mine însămi, pentru că m-am hotărât să-mi accept toate emoțiile, chiar și cele de revoltă care nu mi-au fost acceptate în copilărie. E greu, dar nu imposibil!  Am câștigat mult mai multe îmbrățișări cu copiii și nepoții mei, timp de trăit, nu de fumat!

 

Dialogul acesta a fost inspirat de acțiunea de conștientizare a efectelor fumatului decorată de o echipă de oameni curajoși și iubitori de alți oameni. Parte din această echipă este o bună prietenă, un om deosebit, care s-a implicat cu mai mult decât idei frumoase. Este o campanie anti-fumat altfel, pentru că nu judecă, nu pune la colț, nu rușinează, dar ajută fumătorii să vadă cu ochii minții ce ar putea face cu cele 13.8 minute, altceva decât să fumeze o țigară.

 

 

Sursa foto aici.

]]>
Primul tău copil este copilul interior. Fri, 08 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/479/Primul-tău-copil-este-copilul-interior./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/479/Primul-tău-copil-este-copilul-interior./ Ne naştem ca fiinţe perfecte, cărora nu le lipseşte nimic pentru a fi împlinite. Suntem întregi, dar apoi ne fracturăm în mii de bucăţele care apoi trebuie lipite la loc cu multă grijă şi blândeţe. Procesul greoi de reîntregire a sinelui însumează lecţiile personale pentru care am venit pe acest pământ în această viaţă. Iar unele lecţii sunt tare grele şi dor cumplit. Unii dau vina pe copilărie, alţii pe societate, alţii pe soartă şi karma. Cert este că totul porneşte de la relaţia mamă-copil, respectiv tată-copil. Ce să-i faci? Nu poţi decât să mulţumeşti.

 

În „parenting” foarte mulţi te învaţă scheme pentru gestionarea conflictelor cu proprii copii, răspunsuri mănuşă pentru orice situaţie, atitudini de adoptat în faţa momentelor dificile. Sunt minunate şi extraordinar de utile. Recomand să fie studiate, practicate şi repetate la greu căci se uită. Dar se întâmplă că, deşi ştii, ca părinte informat, ce ai de facut (de ex. să empatizezi şi să-l ţii în braţe cu blândeţe când vezi că plânge că i s-a stricat jucăria), pur şi simplu nu poţi, întâmpini o mare rezistenţă interioară. Ceva în tine spune: „Nu! e un motiv stupid să plângi.”

 

Sau să ne imaginăm că puiul tău vrea foarte multă atenţie pentru orice lucru, se ţine după tine şi la baie, face tot felul de prostioare ca să-ţi capteze atenţia. Ştii că are o nevoie de conectare care să-i confere siguranţă, dar ceva din tine se enervează, refuză să îi confere prea mult timp. De ce? Ce se află în spatele acestor rezistenţe care ne opresc din a face ceea ce ştim că este bine pentru copilul nostru?

 

Relaţia cu copilul tău poate fi grea nu neapărat pentru îngrijirea fizică ce o cere...ci pentru că îţi cere resurse pe care tu nu le-ai primit în copilărie. Şi e greu să scoţi de unde n-ai...sau aparent n-ai. Aparent, pentru că tu de fapt le ai, iar copilul care te-a ales ca părinte mereu va încerca să te împingă la reîntregire (sau la culmea disperării). Îţi va cere mereu ce nu ai, ca să îl dezvolţi în tine, să îl retrezeşti, mai bine zis.

 

Şi aici apare magia copilului interior. Ca să fiu cât mai clară, mă voi referi la copilul interior ca la copilul care ai fost cândva, cu toate experienţele şi percepţiile copilăriei tale, iar copilul exterior este cel care te-a ales ca părinte în viaţa asta (sau copiii altora cu care ai interacţionat).

 

Cu timpul, am înţeles că secretul unei relaţii cât mai armonioase cu copilul tău exterior este să ai o relaţie bună cu cel interior. Copilul interior ne inspiră să ne jucăm, să ne bucurăm şi să descoperim lumea împreună cu copilul nostru exterior. Dar tot copilul interior ne poate şi opri de la a face toate aceste lucruri. Interiorul îşi cere mereu drepturile şi se poate pune între tine şi copilul pe care l-ai adus pe lume. Copilul interior îţi poate zice revoltat:

 

”-Nu te las să te joci prea mult cu fetiţa ta, cu mine nu s-a jucat nimeni cand eram mică.”

 

„-Nu te las să îl ţii în braţe şi să fii blând cu copilul tău când cade şi se loveşte, pe mine nu m-a mângâiat nimeni când m-am lovit la genunchi, mi-au zis să fiu tare."

 

„-Nu îl las pe copilul tău să se simtă acceptat când greşeşte, pe mine nu m-a acceptat nimeni când am spart vaza.”

 

„-Nu îl las să plangă cât are nevoie în braţele tale, pe mine nu m-a ţinut mami sau tati în braţe când plângeam de frică, ba chiar m-au certat şi mi-au zis că exagerez.”

 

De-a lungul timpului, am ajuns la concluzia intimă că nu există copil pe lumea asta care sa aibă mai multă nevoie de tine ca cel din interiorul sufletului tău. Poate pare exagerat, dar când observi proiecţia fidelă a parinţilor  în copil (cu originalitatea lui de rigoare), parcă ai vrea să nu mai pierzi timpul şi să mergi direct la sursă. Odată ascultat, iubit, acceptat şi vindecat copilul interior, rezistenţa în relaţia cu copilul exterior dispare.

 

Eu nu sunt mamă, dar asta nu pune capăt experienţelor mele materne, pentru că primul meu copil este copilul interior.  Cu fetiţa mea interioară ma joc, cu ea râd şi mă minunez de gâze, cu ea glumesc şi fac şotii. Pe ea învăţ să o ţin în braţe când plânge, când îi e dor de cei dragi, când se simte singură şi neputincioasă. Astfel, deschid o poartă fermecată spre copiii din viaţa mea şi intru ca un personaj de poveste.

 

 

 

Acest articol este scris de Andreea Runa, un OM cu spirit de copil, care se dedică jocului și conectării cu cei mici autentic și plin, natural și creativ, cu înțelegere și iubire pentru copilăria din ei. Iar copiii îi răspund cu atâta entuziasm, încât ai putea crede că ascunde la spate o baghetă magică. Citește mai multe despre Andreea aici.

Sursă foto aici.

]]>
Săptămânile minune în dezvoltarea bebelușului tău. Wonder Weeks. Thu, 07 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/477/Săptămânile-minune-în-dezvoltarea-bebelușului-tău.-Wonder-Weeks./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/477/Săptămânile-minune-în-dezvoltarea-bebelușului-tău.-Wonder-Weeks./ Dacă ești proapătă mămică sau mămică în devenire, sigur vei citi cu entuziasm rândurile ce urmează. Sunt informații care-ți vor fi foarte de folos în relația cu bebelușul. O spun cu atâta convingere, pentru că știu din experiență că unele momente din viața de mamă începătoare pot fi dificile. Și mă refer la situațiile în care bebelușul meu plângea mai mult decât de obicei, era agitat, nu avea un somn liniștit, iar eu trăiam un soi de neputință, îngrijorare, uneori, panică, toate născute din multă dragoste și grijă pentru puiul meu. Mi-aduc aminte cum mă uitam adânc în ochișorii lui și încercam să citesc ce anume are să-mi spună. De multe ori, nu aflam răspunsul și mărturisesc sincer că plângeam și eu cu el....

 

Ei bine, răspunsul poate fi în descoperirea pe care am făcut-o de curând și pe care vreau să o împărtășesc cu tine. Săptămânile minune! The Wonder Weeks este traducerea adaptată după titlul original olandez, Oei, ik groei! (Hei, eu cresc!), al cărții cuplului Frans Plooij și Hetty van de Rijt. Cartea vorbește despre dezvoltarea cognitivă a bebelușilor, care nu este liniară, ea producându-se în salturi. Conform acestei teorii, bebelușii fac, în primii doi ani de viață, 10 salturi în dezvoltarea lor mentală, primele 8 fiind traversate în doar primul an. Iar, când fac un salt, pot deveni confuzi și speriați, emoții care se manifestă în diferite comportamente.

 

Înainte de a detalia rezultatele cercetării lor, vreau să subliniez calitatea umană și profesională a autorilor, ceea ce este foarte important pentru mine. Aleg să mă las influențată de o teorie sau alta numai dacă ea este enunțată de oameni cu misiune, așa cum îmi place mie să spun, și dacă este argumentată logic și conform unor cercetări amănunțite. Iar Frans Plooij și Hetty van de Rijt m-au convins. După căsătoria lor, în 1971, cei doi soți, amândoi absolvenți de Psihologie educațională, Antropologie și Biologie comportamentală, au plecat în Tanzania și au studiat în Parcul Național Gombe comportamentul cimpanzeilor. Ajunși înapoi în Europa, în 1973, au lucrat în departamentul de cercetare privind dezvoltarea și integrarea comportamentului animalelor al Universității Cambridge, England. Analizând teancurile de date și având experiența observării comportamentului cimpanzeilor în Africa, au ajuns la noțiunea de perioade de regresie, făcând referire la acele perioade mai dificile ale puilor, când aceștia tind să se agațe mult mai mult de mamă. Studiul lor și activitatea de cercetare și observare a puilor de animale s-a întins pe mulți ani, iar, ulterior obținerii titlului de doctor, și-au propus să studieze comportamentul uman și au observat mamele și bebelușii lor. Studiile numeroase au demonstrat că, la fel ca puii de animale, puii de om traversează aceleași perioade dificile în dezvoltarea lor, exact în același mod, având o mai mare nevoie de apropierea și afecțiunea mamei. Convingerile lor, demonstrate riguros ștințific, au prins formă în cartea publicată în anul 1992, Săptămânile minune!

 

Iar săptămânile minune sunt acelea în care bebelușii fac salturi clare în dezvoltarea lor mentală. Desigur, ei cunosc lumea, descoperă mediul care îi înconjoară și o fac pas cu pas, experimentând situații noi. Acest proces este, pentru un bebeluș - spirit și corp nou, la început, anevoios și greoi. Îl consumă de energie, chiar îl suprasolicită, iar el devine ușor agitat. Poate să fie confuz, speriat, epuizat și asta până deprinde noua capacitate cognitivă. De altfel, cartea vorbește despre cele două stadii care conturează un salt în dezvoltarea mentală a bebelușului:

 

1. Bebelușul plânge mai mult decât de obicei, este într-o stare proastă, este morocănos, nu are poftă de mâncare, somnul devine întrerupt și agitat, are o nevoie mai mare de a fi ținut în brațe. Pare să fie nefericit.

2. Bebelușul  este binedispus, râde, se joacă, doarme mai bine. A deprins noi abilități și le pune în practică foarte des. Pare să fie fericit.

 

Ceea ce este perfect normal, explică specialiștii olandezi. La început, bebelușul resimte dificultatea cu care întâmpină noutatea, apoi, imediat ce deprinde noua abilitate, modul în care se raportează la lume este semnificativ îmbunătățit și se echilibrează. Pentru scurt timp, deoarece urmează un alt salt în evoluția lui congnitivă și tot așa, timp de aproape 2 ani.

 

Dar hai să vedem când care sunt săptămânile minune în care se produc salturi mentale și care este lecția nouă pe care o învață bebelușul în fiecare dintre acestea:

 

Saltul mental 1 - săptămâna 5 - Senzațiile

Deși bebelușul se naște cu emoții, în această săptămână, poate și un pic mai devreme, el experimentează senzații noi. Devine mult mai atent la ce se întâmplă în jurul lui și mai alert. Analizatorii se dezvoltă și ei, adaptându-se mediului nou de viață, și, cu ajutorul lor, simțurile bebelușului devin mai ascuțite decât erau la naștere. În interiorul lui se produc schimbări de asemenea, se dezvoltă organe interne, metabolismul. Nu senzațiile în sine se schimbă, ci percepția bebelușului asupra lor. Toate acestea sunt factori de stres pentru un nou-născut. Ce poți să faci este să îi vorbeșt calm, cald, să îi cânți, să îi asculți plânsul cu multă dragoste, răbdare și înțelegere a ceea ce este, un pui de om care învață despre lume. Ține-l cât mai aproape de tine, cât cere la sân, ajută-l să se simtă protejat.

 

Saltul mental 2 - Săptămâna 8,9 - Modelele

Cu analizatori mai dezvoltați, bebelușul începe să își exploateze simțurile din ce în ce mai concentrat. Este un nou salt mental, acesta încercând să creeze și recunoască anumite modele. Și nu este vorba numai despre simțul văzului, ci și cel tactil, kinestezic, auditiv etc. Îl poți surprinde fixând cu privirea fascinat o pată de culoare, un anumit obiect, explorându-și mânuțele și piciorușele, făcând mișcări similare, repetate, sau ascultându-și atent propriile sunete, aceleași mereu. După acest salt, bebelușul reușește să recunoască persoanele și lucrurile noi pentru el. Specialiștii recomandă ca, în această perioadă, părinții să îl ajute cu un model nou, o rutină, de exemplu, a somnului. De mare ajutor este conectarea cu modelul auditiv pe care l-a avut în viața intrauterină. "Sunet alb" al uscătorului de păr țin minte că-l relaxa pe Rareș al meu.

 

Saltul mental 3 - săptămâna 12 - Tranzițiile fine

Acest salt în dezvoltarea cognitivă a copilului este caracterizat de o atenție sporită asupra a tot ceea ce îl încojoară și o conectare. Este momentul în care el sesizează modificări simple, independente unele de altele din toate registrele simțului (sunet, mișcare, lumină, gust, miros, textură), dar le poate așeza într-un context. Spre exemplu, percepe diferențele de lumină din cameră, ințelege nuanțele de registru din voacea mamei, mișcările îi sunt din ce în ce mai sigure către obiectul fixat cu privirea. De asemenea, unii bebeluși reușesc chair să se întoarcă de pe spate pe burtică. Este ideal ca, în această perioadă de dezvoltare mentală, să îi oferi surse diferite de stimuli, obiecte cât mai colorate și cu material divers și să îl ajuți să ajungă la cele de care este interesat.

 

Saltul mental 4 - săptămâna 19 - Evenimentele

Un adult nu face niciun efort în a înțelege evenimente simple și previzibile, precum întoarcerea unei mingi aruncate într-un perete, căderea după o aruncare în sus, umezirea unui obiect după interacțiunea cu apa etc, dar bebelușul invață acum despre toate acestea. Deși capabil să sesizeze tranziții fine ale sunetului, mișcarii etc., până acum, nu putea urmări un eveniment pe măsură ce acesta se complica, în sensul că era alcătuit din mai multe secvențe. Între săptămâna 18 și 20 de viață, bebelușul deprinde predictibilitatea evenimentelor pe baza anumitor circumstanțe. Învață să recunoască o cauză și efectul ei: dacă aruncă o jucărie, se așteaptă ca ea să cadă pe jos și mami să i-o dea înapoi.

 

Saltul mental 5 - săptămâna 26 - Relațiile

Bebelușul începe să realizeze că există legături între obiecte. O mișcare poate produce zgomot, rostogolirea îl poate apropia de obiectele îndepărtate. Pentru că, deși pare o banalitate pentru un adult, un bebeluș acum descoperă relația de distanță dintre el și lucruri sau dintre el și mami. De aceea, dacă mama dispare din raza lui vizuală, el  poate să simtă anxietate, pentru că o percepe ca pe o dintanță foarte mare. De asemenea, descoperă că obiectele pot să fie dedesubt, deasupra, în fața sau în spatele altora, mai aproape sau mai departe. Tocmai pentru că începe să perceapă relația de distanță, poate să adoarmă mult mai greu, dacă nu obișnuiește să doarmă alături de părinți. Specialiștii recomandă jocuri de dispariție scurtă-revenire cu bucurie a părinților. Un joc foarte apreciat de bebeluși este "cucu-bau", pentru că îi confruntă cu teama lor de separare și îi ajută să se împrietenească cu ea.

 

Saltul mental 6 - săptămâna 37 - Categoriile

Între săptămâna 36 și 40 de viață, bebelușul pornește tot mai serios în cercetare. El explorează, învestighează cu toate simțurile lui, pentru că are nevoie să-și organizeze și categorisească experiențele, toate pentru a înțelege lumea din jurul său. Îl poți surprinde dezasamblând jucării, aruncând obiecte, prinzând cu degețelele scame de pe jos și examinându-le, strivind mâncarea, ascultându-se cum mestecă, scoțând mâncarea afară din guriță. El vrea să găsească similaritățile și diferențele. Acum, practic, dezvoltă primele operații ale gândirii. Este capabil să facă asocieri de genul: banana arată, se simte la mestecat, are cu diferit de spanac, dar este tot mâncare. Este ideal ca, în această perioadă, părinții să nu interzică explorarea în niciun fel, dar să fie mereu în rând cu bebelușul, să îi ofere tot mai diferite obiecte spre analiză, să îi solicite bebelușului aducerea unui obiect sau altul, să facă jocuri de grupare a obiectelor, să îl încurajeze să imite sunete și gesturi.

 

Saltul mental 7 - săptămâna 46 - Secvențele

Până acum, ai observat, desigur, plăcerea bebelușului tău în a distruge, descompune, dezorganiza, arunca. În această perioadă, el va încerca să reconstruiască, salt mental bazat pe lecția învățată anterior. Acum, el pune obiectele la loc, respectă o anumită ordine, pentru a ajunge la succes. Dezvoltă capacitatea de a privi lucrurile în ansamblu. Întâi, analizează diferențele de mărime, de exemplu, dintre elementele unui turn, apoi, le pune în ordinea potrivită, de la mare la mic, pentru ca turnul să stea în picioare. Îți împărtășesc și ție, de astă dată, din ce am învățat eu, nu pune tu piesele în locul lui, lasă-l să învețe singur, mecanismele de acum îl vor ajuta la legături logice mai târziu. Are nevoie de saltul acesta mult. Nu-l lăuda pentru rezultatul lui, ci pentru efort, pentru cum a reușit asociind culorile, potrivind mărimile, pentru cât de fericit și implicat a fost construind.

 

Saltul mental 8 - Săptămâna 55 - Programele

Pe măsură ce se apropie de prima lui aniversare, copilul va putea gândi mult mai complex. Dacă, în etapa anterioară, a învățat să compună pe baza unor secvențe, acum reușește să înțeleagă că o secvență o urmează pe cealaltă și ce este în puterea lui să facă pentru a obține ceva. Conceptul de program este foarte abstract, dar se referă aici la legătura dintre experiențe, de tipul dacă-atunci. Copilul devine conștient că o secvență așteptată depinde de cea anterioară, una anume, în loc să se repete de fiecare dată. Această nouă aptitudine îl poate și speria, mai ales dacă depriderea ei coincide cu întoarcerea mamei la serviciu. Iar anxietatea de separare poate să îi afecteze somnul.

 

Saltul mental 9 - Săptămâna 64 - Principiile

Pentru prima dată, copilul tău reușește să schimbe programele. Se joacă mult cu ele și învață ce înseamnă o consecință a acțiunilor lui, sau ale celorlalți. Îl poți observa încercând să convingă pe cineva să facă ceva pentru el, negociind, imitând pe ceilalți. Este momentul în care părinții încep să-i vadă pe cei mici ca pe niște mici manipulatori, șmecheri, teatrali, când ei, de fapt, se bucură de legături neuronale noi. Iar comportamentul este unul mimetic, nu face decât să imite comportamente pe care le observă în jurul lui. Poate să facă și jocuri de rol, să acționeze astfel încât ceilalți să râdă, să experimemteze nu-ul și da-ul. Este determinat să facă lucruri cot la cot cu adulții, vrea să ajute la curățenie. Este perioada în care începe să achiziționeze principiile. Cochetează cu cooperarea, prietenia, corectitudinea, dreptatea, începe să se revolte când simte că ceva nu i se potrivește. Înțelege, dacă i se explică, reguli simple. De exemplu, că un puzzle se construiește mai ușor dacă se pornește de la piese de capăt.

 

Saltul mental 10 - Săptămâna 75 - Sistemele

În această perioadă, mai exact în jurul vârstei de 17 luni, copilul este capabil să perceapă și să "mânuiască" sistemele. Devine mult mai bun prieten cu principiile și își schimbă acțiunile în funcție de ceea ce simte. Și simte din ce în ce mai conștient, atât cât putem să vorbim de conștiență și conștiință la această vârstă. Începe să înțețeagă că poate să aleagă cum vrea să fie: răbdător, grijuliu, afectuos, recunoscător, drept, prietenos sau inversul lor. Piticul face diferența dintre sisteme, casa lui și casa bunicilor, spațiul lui și spațiul prietenului de joacă. Acum este momentul în care ești dator să schimbi la tine un comportament pe care nu vrei să-l lași moștenire copilului tău, pentru că cei mici învață din experiențe mai mult decât din cuvinte. Vrei să-l înveți să spună mulțumesc? Mulțumește tu pentru orice gest și convoacă și pe ceilalți membri ai familiei să intre în joc.

 

Frans Plooij și Hetty van de Rijt menționează că aceste săptămâni minune, în care se produc salturi în dezvoltarea creierului, variază de la un copil la celălalt cu o săptămână sau două înainte sau în urma schemei idicate. În calcularea acestora este recomandat să se țină cont de data probabilă a nașterii, nu de cea la care s-a născut bebelușul.

 

Săptămânile în care se produce un nou salt mental se mai numesc și săptămâni de regresie, pentru că, micuțul, confuz și chiar speriat, neputincios inițial, se întoarce la vechile achiziții și le repetă pe acestea. Părinții pot să o considere pe fiecare în parte o săptămână în care bebelușul, în loc să evolueze, regresează. În plus, este și ușor iritat, agitat, neliniștit, morocănos, mofturos la mâncare, se agață mai mult de mamă, are nevoie mai mare de atenție, plânge mai mult, doarme mai puțin și întrerupt. Dar este numai începutul saltului. Îndată ce reușește să stăpânească noua abilitate, copilul își revine, zâmbește, doarme bine, mănâncă mai cu poftă, este binedispus și exersează cu bucurie noua achiziție mentală.

 

Ce sfat îți pot da eu, în calitate de mamă care a trecut de această etapă în dezvoltarea puiului ei, este să îi asculți plânsul, cu toată dragostea și răbdarea, rostind cuvinte blând și cald, de înțelegere a dificultății pe care o resimte și să te oferi fără teamă că-l poți răsfăța prea mult. Bebelușul tău are nevoie de tine, atât să ai în minte! Pe tine te are, doar ție îți poate cere ajutorul, tu ești legătura lui cu lumea nouă pentru el. Și, pentru că nu poate să vorbească, apasă butonul roșu, singurul pe care îl are la îndemână, plânsul.

 

Ce n-am știut eu atunci, dar am învățat după, este că plânsul nu înseamnă manifestarea sau prelungirea suferinței, ci vindecarea ei. Neștiind asta, făceam ce îmi stătea în putință să îi schimb starea, să nu plângă. Dar am recuperat. Acum, consider plânsul ascultat unul dintre cele mai minunate instrumente naturale, una dintre comorile care zac în fiecare dintre noi. Plânsul scade nivelul de hormoni de stres și vindecă. Citește cum poți să-ți ajuți bebelușul să se elibereze de stres în articolul Bebelușii au nevoie să plângă! Cum îi ajutăm să se elibereze.

 

Sursa foto aici.

Surse pentru articol:

http://www.pctweb.org/lead/frans.html

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Wonder_Weeks

http://www.thewonderweeks.com/the-mental-leaps-and-wonder-weeks/

http://www.babysleepsite.com/baby-sleep-patterns/wonder-weeks-chart-baby-toddler-sleep/

http://www.thewonderweeks.com/wonder-weeks-due-date-vs-birthdate/ 

]]>
Mesajul emoționant al unui dascăl pentru elevii săi care au susținut capacitatea. Wed, 06 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/476/Mesajul-emoționant-al-unui-dascăl-pentru-elevii-săi-care-au-susținut-capacitatea./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/476/Mesajul-emoționant-al-unui-dascăl-pentru-elevii-săi-care-au-susținut-capacitatea./  

Dragii mei elevi de clasa a VIII-a,

 


După un examen greu, întotdeauna greu la anii voştri, vreau să vă spun, în calitate de dirigintă şi profesoară, o poveste.


Acum ... câţiva ani în urmă ... o elevă de vârsta voastră a dat examen de clasa a VIII-a (se numea „admitere” atunci) şi a luat 5 la mate. Drept urmare, a fost catalogată „proastă” şi a ajuns la „liceul din vale”, ruşinea urbei. De la matricolă la pantofi, a ajuns de râsul tuturor: vecini, prieteni, rude... Era ”din vale”, din „locul de ruşine”, nu luase 10 la mate şi nici la română. Notele bune luate după aceea nu au mai contat, nici premiile la olimpiadă sau concursuri ...Eleva aceea a muncit din greu pentru admiterea la facultate. Îşi dorea să devină profesoară... naivităţi din vremuri comuniste...!

 

Anii au trecut, lumea a uitat... şi rudele, şi vecinii, şi „prietenii”... Eleva aceea a devenit profesoară. Eleva aceea sunt eu.

 

Dragii mei copii, nu sunteţi conturaţi de note! Ştiu foarte bine că unora v-a fost foarte frică. Este firesc. Dar visul vostru nu se opreşte aici. Aţi luat note mici? Continuaţi să lucraţi la voi! Mai aveţi de construit şi de înţeles lucruri. Gândiţi-vă la visele voastre. Poate că aceste vise nu includ nota de la mate sau română.

 

Eu sper ca voi să vă înţelegeţi rolul în această lume, mesajul, iubirea. Mi-ar plăcea ca, peste ani, să vă mai amintiţi de acel 10 de Crăciun şi de 1 Iunie, pe care eu vi le dăruiam în memoria unei fetiţe care a crezut mult prea tare în note, atât de tare, încât a preferat să moară pentru ele.

 

Vă rog să deveniţi oameni buni, iubitori, frumoşi sufleteşte. Notele nu sunt definiţia voastră. Peste ani, vreau să vă văd, fără şcoală şi note, fericiţi cu visele voastre ... chiar naive ... este OK.

 

Vă iubesc, vă respect şi vă îmbrăţişez pe toţi, fie cu 10, fie fără,

 

Diriga şi „profa”.

 

 

Este postarea pe facebook a doamnei profesor Angela Elena Soare, din data de 2 iulie 2016. Este mai mult decât o scrisoare deschisă pentru elevii ei, este un crez, după o călătorie prin viață a unui OM. Om chemat să inspire, să învețe, să coloreze viu și cald spiritul năvalnic al copiilor, să îi îndrepte spre ceea ce fac cu pasiune, pentru ei, nu pentru notă, nu pentru ceilalți. Asta numesc eu dascăl! De astfel de oameni are nevoie învățământul românesc pentru a naște oameni de succes. De astfel de oameni au nevoie oamenii noștri mici pentru a prinde aripi!

 

Mulțumesc, doamna profesoară, pentru că mi-ați redat speranța. M-ați emoționat până la lacrimi, dar lacrimi de fericire! Copiii care v-au avut și or să vă mai aibă sunt norocoși. Sunteți un exemplu pentru ei și cea mai importantă carte deschisă lor. Sper ca mesajul dumneavoastră să ajungă la toți copiii, și la părinții lor, la toți elevii, și la profesori lor.

 

Cu apreciere și recunoștință, o mamă implicată!

 

 

]]>
Așteptările pozitive ale profesorilor cresc performanțele elevilor. Efectul Pygmalion. Experimentul Rosenthal. Mon, 04 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/475/Așteptările-pozitive-ale-profesorilor-cresc-performanțele-elevilor.-Efectul-Pygmalion.-Experimentul-Rosenthal./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/475/Așteptările-pozitive-ale-profesorilor-cresc-performanțele-elevilor.-Efectul-Pygmalion.-Experimentul-Rosenthal./ Am mai scris eu asta, privește un copil cu gândul că va înflori și el  va începe să înflorească! Perspectiva aceasta suntem datori să o avem față de copiii noștri, fie că suntem părinți, educatori, învățători, profesori, îngrijitori, asistenți maternali. Și ideea, deși o consideram revoluționară, este surprinzător de veche și de metodic argumentată.

 

Robert Rosenthal a demonstrat cum copiii răspund așteptărilor noastre ca o oglindă. Dacă vrem să ne răspundă cu creștere, este nevoie ca, mai întâi, noi să avem așteptări pozitive, de creștere de la ei. Și a publicat, pentru prima dată, în anul 1968, rezultatul unor cercetări amănunțite în relația profesor-elev: cu cât așteptările dascălilor sunt mai bune, cu atât performanțele elevilor cresc. Psihologul și echipa sa au realizat că au descoperit un efect puternic și l-au numit efectul Pygmalion.

 

Întâi de toate, ce este efectul Pygmalion? Este împlinirea unei așteptări, un fel de autoprofeție împlinită. Oamenii vor tinde să se comporte în raport cu noi așa cum îi vedem noi. Iar numele este al personajului dintr-o poveste mitologică spusă de poetul roman Ovidiu în a zecea carte a Metamorfozelor sale. Pygmalion era un sculptor cipriot care s-a îndrăgostit de propria operă, o sculptură în fildeș a unei femei. El, indrăgostit peste măsură, s-a rugat la Venus (Afrodita), zeița frumuseții și a dragostei, și aceasta a dat viață statuii. Motivul a fost preluat mai târziu de mulți dintre oamenii de artă. Una dintre cele mai cunoscute opere în care este preluat motivul Pygmalion este Pinocchio.

 

Experimentul Rosenthal a avut în centru o serie de elevi și profesorii lor. Ipotezele cercetării au fost:

  • profesorii au anumite așteptări de la elevii lor
  • elevii răspund la așteptările profesorilor
  • performanțele școlare sunt înfluențate de aceste așteptări

 

Mergând pe aceste ipoteze, Rosenthal a oferit informații false profesorilor referitor la potențialul intelectual al anumitor elevi, vrând să demonsteze că profesorii au un efect de tip Pygmalion asupra lor.

 

Copiilor li s-a dat un test standard de inteligență. După ce a evaluat rezultatele, Rosenthal a ales la întâmplare cinci elevi din fiecare clasă, neținând cont de IQ-ul lor, și i-a numit profesorilor lor pe aceștia ca find "bloomers", copii cu potențial mult mai mare decât al colegilor lor. Deși neadevărate, aceste aprecieri au determinat profesorii să aibă alte așteptări de la elevii numiți și atitudinea și comportamentul lor vizavi de ei s-a îmbunătățit brusc.

 

Experimentul a relevat și direcțiile în care s-au produs modificările de comportament al profesorilor în relația cu acei elevi evidențiați ca fiind "sprinteri" și cum anume s-au manifestat așteptările pozitive:

 

1. Profesorii acționau mai cald și mai apropiat în intersectarea lor cu elevii față de care aveau așteptări mai înalte.

2. Profesorii foloseau aprecierile laudative în cazul acestora mai mult decât în raportul lor cu ceilalți elevi.

3. Profesorii predau mai multe înformații și le ofereau copiilor evidențiați de Rosenthal mai mult material dificil pentru studiu.

4. Profesorii îi implicau pe aceștia mai mult în timpul orelor de curs și feedback-ul lor era mult mai detaliat.

 

Rezultatul? Ipotezele s-au confirmat. La finele perioadei de cercetare, copiii indicați de Rosenthal ca având un IQ superior și un mare potențial de creștere au avut performanțe școlare mai mari decât chiar ale acelor elevi cu rezultat mare la testul de inteligență de la începutul cercetării, dar care nu fuseseră evidențiati profesorilor.

 

"Profesorii par să-i înveţe mai multe şi cu mai multă căldură pe elevii de la care au aşteptări favorabile.", concluzionează Rosenthal.

 

Se pare că dascălii se comportă diferit cu elevii, în funcție de așteptările pe care le au de la ei. Dacă așteptarea este una pozitivă, copiii răspund cu performanțe școlare mari. Dacă așteptarea este una negativă, copiii o simt, o văd și o aud în comportamentul profesorilor și o internalizează. Aceasta se autoîmplinește, din păcate, iar elevul ajunge să rămână în urmă. Este cazul profesorilor care merg pe mustrări, care pedepsesc, rușinează, îi caracterizează pe elevi și le pune o etichetă în funcție de rezultatul unui simplu test, care pun semnul egal între notă și valoarea copilului.

 

Pe mine convingerea că nasc în copilul meu un efect de tip Pygmalion m-a ajutat enorm. Atunci, am început să mă împrietenesc cu propriile mele frici, am început să conștientizez că vin în relația mea cu el cu prejudecăți, filtre personale, emoții din experiențe vechi, ale mele, fără nicio legătură cu el. De când am început să proiectez în copilul meu, în mod autentic și plin, creștere, de când am început să mă aștept la realizări din partea lui, s-au întâmplat minuni. Pun masa cu așteptarea sinceră că lui o să-i placă ce am pregătit de mâncare, îi dau o sarcină cu așteptarea că el o va îndeplini cu drag, îl privesc cu gândul că va înflori! Și el chiar înflorește cu fiecare zi!

 

Sursa foto aici.

]]>
Să nu mergi la Brutărești când ți-e foame! Mon, 04 Jul 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/474/Să-nu-mergi-la-Brutărești-când-ți-e-foame!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/474/Să-nu-mergi-la-Brutărești-când-ți-e-foame!/ N-ai cum să ieși de acolo fără cel puțin 6 delicii culinare. N-ai cum! Ești om și ai simțuri.

 

 

Am mai povestit eu despre viteza cu care reacționăm când o experiență prezentă ne amintește de ceva ce am trăit demult, dar o mai spun o dată. E așa: experiență trăită - emoție - gând - comportament. Cozonacii aburinzi ai bunicii, a căror aromă trecea prin broasca masivă a celor două uși mici de lemn și ne trezea cu noaptea-n cap în ajunul Paștilor sau al Crăciunului, prăjitura cu vișine dulce-acrișoară a mamei mele, pâinea caldă pe care ne-o rupea mama cu ștergarul imediat ce o scotea din cuptor, bucuria cu care lingeam castronul în care prepara checul, ca să ne potolim pofta cu care așteptam să fie gata. Îmmm, fursecurile, sărățelele cu brânză rasă, mirosul cornulețelor cu rahat care îi aducea la ușa noastră și pe prietenii din cartier, prăjitura cu mere, dulce și aromată. Toate acestea sunt momente din copilărie care trezesc în mine emoții din cele mai calde. Și gustul era delicios, nu zic, dar știi?! Eram cu bunica, eram cu mama, era bucuria aia pură de copil care primea dragostea pe farfurie aproape o jumătate de zi.

 

 

Iar dacă ți-e și foame... Dar hai să-ți povestesc cum a fost. Miercuri, am fost cu treabă prin București. Am plecat de acasă în zori, n-am avut timp nici să iau micul dejun. Două guri de cafea, atât. Am străbătut capitala într-un trafic infernal. Înainte de ultima întâlnire, stabilită la orele 16.00, deși nemâncată, eram încă zen. Mă ajuta mult gândul că  aveam să mă întâlnesc cu o bună prietenă la un restaurant după. Dar, știi cum e, una e ce-ți propui, alta e ce-ți oferă universul. Era trecut bine de 18.00 când am sunat-o pe prietena mea să o rog să mă ierte că nu mai pot zăbovi în București și să-mi recomande ceva de mâncat rapid, eventual în mașină, în zonă, undeva prin Tineretului.

 

Așa am ajuns la Brutărești. Când am intrat, tot mecanismul de care ți-am povestit la început s-a pus în funcțiune. Pâinea caldă, cozonacul plin cu de toate tăiat felii fix sub ochii mei, plăcinta dobrogeană cu muuultă brânză, checul lor umplut cu cremă în mai multe straturi, prăjitura cu vișine, sărățele, amandinele, eclerele, pișcoturile. Și oamenii de la Brutărești îmi ofereau să gust din toate. Pur și simplu, n-aveam cum să renunț la ceva, toate semănau cu cele ale copilăriei mele, fiecare prăjitură cu formă și aspect unic, fără să fie perfect modelate, fiecare pâine cu personalitatea ei, așa cum i-a ieșit brutarului, că n-au mașini. Brutăreștii m-au invitat să văd cum fac ei pâinea cu mâinile, cum prepară maiaua, cum stă pâinea la dospit. Puteau să nu mă invite, pentru că la ei totul e la vedere.

 

 

Mă grăbeam să ajung la Constanța, dar nu mă puteam dezlipi de Brutărești. N-am știut până atunci cât tânjea sufletul meu după gustul cu sănătate și aromele din perioada aia de libertate, de țineri în brațe necerute, de râs fără un motiv anume, de bucurie plină, de joacă din zori și până-n seară, când mama era tânără și eu eram copilul ei mic... Mi-era dor și nu știam!

 

M-au ivitat să iau loc la masa oaspeților, m-au servit cu o limonadă și am stat de vorbă. Atunci, am aflat ca și-au propus să dezvolte în România un business 100% românesc, cu întoarcere la tradiție, manufactură, natural, sănătate, sârguință, grijă și respect pentru oameni, virtuți pe care vor să le reînvie prin gustul și aromele de odinioară. Bunicile noastre n-aveau în bucătăria lor aditivi și amelioratori. Nici ei n-au. Ne îndulceau în funcție de ce îngrediente avea cămara, de ce fructe rodeau copacii. Așa și Brutăreștii.

 

 

Și n-am avut parte de un tratament preferențial. N-au știut că pot să povestesc multor oameni despre ei decât la sfârșit, când i-am rugat să facem o poză cu care să fac dovada că există un asemenea loc și eu m-am bucurat de el. Acum, Jurnalul unei mame și Brutărești sunt buni prieteni.

 

Și-ți zic: Dacă ești unul dintre aceia care caută gustul copilăriei și sănătatea pâinii frământată cu mâinile și dospită cu maia a bunicii, du-te la Brutărești, pe strada Constantin Rădulescu Motru, nr. 16, București! Dar să nu mergi când ți-e foame, că iese dezmăț culinar!

]]>
De ce pârăsc copiii și cum putem să-i ajutăm. Tue, 28 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/473/De-ce-pârăsc-copiii-și-cum-putem-să-i-ajutăm./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/473/De-ce-pârăsc-copiii-și-cum-putem-să-i-ajutăm./ Ultimele zile au fost despre pâră. Am și scris cum o experiență străină de mine și de copilul meu a reușit să aprindă, în mod ciudat și surprinzător, o emoție veche, pe care a trebuit să o gestionez.

 

O cunoștință, educatoare, citind articolul meu, a conștientizat că se confruntă foarte des cu pâra la grădiniță și, de multe ori, se simte copleșită. Aude, poate, și de zeci de ori într-o zi, 'Doamnaa, A. mi-a luat foaia!', 'Doamnaa, M. a vorbit urât.', 'Doamnaa, T. nu mă lasă în pace!', 'Doamnaa I. m-a udat!'. Și nu știe ce să mai facă. Obișnuiește să le spună că, dacă vor să pârască un coleg, ea nu este dispusă să asculte. Ba chiar mi-a mărturisit că a ajuns să ignore astfel de plângeri. Nu a privit niciodată situația din perspectiva pe care am prezentat-o eu. Știa că nu este bine să încurajeze pâra, dar nu avea instrumentele necesare să ofere ajutor copilului care venea la ea cu un denunț.

 

Mi-am zis 'Nimic nu e întâmplător!' și mi-am propus să scriu un articol documentat despre pâră, care să-i ajute pe adulți să interacționeze cu micuții înspre binele lor. Copiii pârăsc pentru că au nevoie de ajutorul unui adult. Hai să vedem cum recomandă un specialist să îl oferim. Principalele sfaturi aparțin unui expert în educație, certificat pe probleme sociale, de comportament, emoționale, Mary Beth Hewitt.

 

În primul rând, nu ignorăm NICIODATĂ o plângere a unui copil, pentru că în spatele ei se poate ascunde o suferință provocată de bullying, iar plângerea este cât se poate de legitimă.

 

Dar, în general, la vârste mici, vorbim despre pâră și copiii care vin cu un astfel de denunț trebuie ajutați să-și îndrepte observația asupra lor. Doar atât. Vor învăța să-și gestioneze sentimentele, să încerce să rezolve singuri o situație și să-și împlinească nevoile într-un mod sănătos. Vor reuși toate acestea când interpretăm denunțul lor, punctând motivația care a stat la baza plângerii. Principalele motivații pentru pâră sunt:

 

Vreau să știu dacă s-au schimbat regulile.

Vreau să întorc atenția adultului de la ce am făcut eu greșit, aruncând vina pe celălalt.

Vreau să-l bag în bucluc.

Am nevoie de atenție.

 

 

S-au schimbat regulile? Copiii au nevoie de reguli și limite. Acestea îi ajută să se simtă protejați, într-un fel de cerc al încrederii. Copiii se luptă cu regulile atunci când nu le-au agreat ei, când nu le-au fost explicate pe înțelesul lor, când simt că le sunt impuse. În rest, respectarea unei reguli este o sarcină de îndeplinit pentru un copil și o face cu conștiinciozitate, iar nerespectarea ei de către un coleg poate crea confuzie.

 

'- Mihai are o figurină în buzunar.

- Mă întrebi dacă regula s-a schimbat și avem voie cu jucării în grădiniță. Nu, nu s-a schimbat nimic. Mihai alege să păstreze figurina, ceea ce înseamnă că alege să suporte consecința pe care am agreat-o toți.'

 

'- Mihai scrie cu pixul, nu cu creionul.

- Vrei să știi dacă este în regulă ca și tu să scrii cu pixul? Da, este în regulă. Astăzi, am făcut o excepție și am spus, mai devreme, colegilor tăi că pot să aleagă între pix și creion.'

 

Specialistul încurajează un răspuns al adultului care să îi determine pe copii să întrebe în loc să facă un denunț.

 

 

Vreau să întorc atenția adultului de la ce am făcut eu greșit, aruncând vina pe celălalt. Acesta este un mecanism de apărare foarte obișnuit pentru copiii care au fost acuzați, rușinați, criticați, pedepsiți, etichetați când au făcut o greșeală. Emoția provocată de instrumentele de pedeapsă este atât de puternică, încât copiii fac tot posibilul să nu o retrăiască. Și cel mai la îndemână le este să nu fie ei vinovați.

 

'- Mihai a stricat mașinuța.

- Observ că mașinuța nu mai merge. Te supără foarte tare că nu mai ai cu ce să te joci?

- Nu, dar nu eu am stricat-o. Mihai a făcut asta.

-  Eu îl voi ajuta pe cel care a stricat-o să o repare.

- Eu am stricat-o.

- Cumva ți-era teamă că vei fi certat și ai ales să dai vina pe altcineva?

- Da.

- Ți-a trebuit mult curaj să recunoști greșeala. Hai să încercăm să reparăm mașinuța!'

 

 

Vreau să-l bag în bucluc. Poate că una dintre cele mai greu de gestionat emoții este furia. Aceasta este una foarte puternică și blochează imediat legătura cu cortexul prefrontal, care fiind conectat, ar gestiona rațional experiența. Furia, în astfel de situații, ascunde frustrare, gelozie, complexe, sentimentul copilului că nu merită, o stimă de sine afectată.

 

'- Mihai l-a împins pe Darius!

- Darius s-a lovit? Este afectat în vreun fel?

- Nu, dar Mihai a făcut ceva urât, l-a împins.

- Mihai a făcut asta intenționat?

- Nu, ne jucăm de-a hoții și polițiștii.

- Observ că ești furios pe Mihai, te-a deranjat ce a făcut. Ai vorbit cu el despre asta?'

 

În general, copiilor care au astfel de motivații nu li se citește pe față empatia cu "victima", ei vor doar ca cel care a greșit să fie pedepsit. În această situație, funcționează foarte bine să concentrăm toată atenția pe schimbarea perspectivei: 'Dacă cineva ar fi furios pe ceva ce ai făcut tu, cum ai prefera ca el să rezolve situația, lovindu-te sau țipând la tine, mergând să te pârască educatoarei? Sau ai prefera să vină la tine direct și să-ți spună ce simte?'

 

Lui Rareș al meu îi place foarte mult maxima 'Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!' și o pune tot mai des în practică.

 

 

Am nevoie de atenție. Cea mai frecventă dintre motivațiile pentru care copiii pârăsc este o nevoie crescută de atenție. Atenția adultului este una dintre nevoile fundamentale ale copilului pentru a simți o stare de bine. Copilul vrea să fie văzut, se simte în siguranță să fie centrul universului părinților lui. Atenție este și când copilul face ceva greșit și părintele se oprește din orice întreprinde în momentul acela și se ocupă de el. La fel, la grădiniță. Dacă la denunțul, 'Mihai nu mă lasă în pace!', educatoarea răspunde 'Mihai, las-o în pace pe Maria!', Maria se simte validată în nevoia ei de atenție, dar nu primește un ajutor real. Prin răspunsul superficial al educatoarei, i se transmite Mariei că are nevoie de ajutor, că nu se poate descurca singură, că este fragilă și de neatins, că celălalt este de vină, că altcineva are soluția pentru ce i se întâmplă. Iar pârâtul primește din start eticheta de "agresor".

 

Răspunsul educatoarei este ideal să o învețe pe Maria să vorbească despre ea, despre ce simte ea în raport cu comportamentul lui Mihai și dacă o afectează într-un fel sau altul și pe Mihai că este în regulă să-i vorbească Mariei despre ce simte el.

 

"Datoria noastră este să creștem copii capabili. Pentru asta, este necesar să-i ajutăm să devină responsabili în legătură cu problema lor. Ori, 99% din problemă este emoțională - fie se simt furioși, fie dați la o parte -, iar părinții îi pot ajuta să o rezolve îndrumându-i să vorbească despre sentimentele lor." (Bill Corbett, fondatorul organizației Copiii Cooperanți și dezvoltatorul cursului de parenting Dragoste, Limite și Lectii)

 

]]>
O super gustare pentru bibici, o super înghețată pentru cei mici Fri, 24 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/472/O-super-gustare-pentru-bibici,-o-super-înghețată-pentru-cei-mici/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/472/O-super-gustare-pentru-bibici,-o-super-înghețată-pentru-cei-mici/  

 

Când a venit propunerea Nutricia, am simțit o ușoară emoție. Era în sufletul meu bucurie, entuziasm. Doar aveam să prepar o rețetă sănătoasă cu cerealele Aptamil, cu experiența unei mame care a bifat diversificarea. Dar mai încolțea ceva. N-am știut de unde vine acel ceva, inițial. L-am pus pe seama faptului că eu nu am mai făcut o rețetă pentru un bebeluș de 5 ani și. Dar nu, era vorba despre emoția care îmbrăca starea mea din perioada diversificării, a unei mame începătoare, aflată permanent în criză de timp, alergată mai ceva ca la maraton, pusă pe hrănit copilul după carte, cu multe întrebări și puține răspunsuri, care a reușit să transforme masa copilului într-un stres. Mi-am dat seama abia în timp ce preparam rețeta pe care am să ți-o împărtășesc și ție. Acum, am fost atât de relaxată! Așa să fii și tu.

 

L-am convocat și pe ajutorul meu de preț, Rareș, care, când a auzit că facem o rețetă  pentru bebeluși, a cam strâmbat din nas. Eu nu mai sunt bebeluș demult și n-o să gust, să știi. Te ajut, că ți-am promis, dar să nu cumva să-mi ceri să și mănânc!, mi-a zis. Atunci, am hotărât să improvizez și ce a ieșit o să te încânte cu siguranță dacă ai și un copil trecut de bebelușeală.

 

O super gustare pentru bibici cu cerealele Aptamil și fructe proaspete de sezon, pe care am transformat-o în super înghețată pentru cei mici. Ca printr-o magie!

 

Am ales pentru rețeta noastră, din cele 5 sortimente de cereale Aptamil, varianta 7 Cereale cu Pronutravi2, recomandată bebelușilor după vârsta de 6 luni. Apropo, știai că cerealele Aptamil nu au zahar adaugat, ci doar zaharuri prezente in mod natural in cereale?  Și sunt bogate în Fier, Iod, vitamina C și vitamina D, elemente ce contribuie la funcționarea normală a sistemului imunitar și la dezvoltarea armonioasă a creierului bebelușului, alături de dragostea ta necondiționată.

 

Gustarea se pregătește foarte rapid, mai ales dacă o vei prepara cu lapte matern, și este sănătoasă și gustoasă. Eu am ales să folosesc lapte de caju, nouă ne place mult. Și am să vă spun mai jos și cum îl preparăm. 

 

 

Ingrediente pentru gustarea de bibici cu cereale și fructe:

  • 2 lingurițe de cereale Aptamil 7 Cereale
  • 100 ml. lapte de caju (sau lapte matern, sau lapte formulă)
  • 1 banană
  • 6-7 căpșune mari foarte coapte/ 6-7 linguri cu vârf ce cireșe cărora le-am scos sâmburii în prealabil (Noi am făcut ambele rețete: una cu căpșune, alta cu cireșe)
  • 1 linguriță ulei de cocos încălzit la aburi

 

 

Am introdus totul în blender și ne-am bucurat, apoi, de o gustare cu gust proaspăt de fructe, dulce fără pic de zahăr adăugat și foarte sănătoasă. Rareș n-a rezistat și a gustat și el. Nu știa dacă să confirme savoarea sau să se mențină anti mâncare de bebeluși. A luat și a doua linguriță, ca să poată să-și facă o părere, l-a servit și pe tati.

 

Vreau să menționez că fiecare copil mănâncă în ritmul lui propriu și se dezvoltă în același ritm. De aceea, cantitățile te rog să le reglezi tu după nevoile copilului tău, nu invers.

 

 

Laptele de caju l-am preparat înainte din:

  • 130 g de caju crud, ținut în apă plată cel puțin 3 ore pentru hidratare
  • 600 ml apă plată
  • 4 curmale, ținute și ele la hidratat în prealabil
  • un praf de scorțișoară
  • un praf de vanilie pudră
  • un praf de sare

 

 

Am introdus în blender ingredientele cu un sfert din cantitatea de apă și am blenduit până s-a transformat într-o cremă fină, apoi, am adăugat restul de apă și am blenduit din nou. Și gata! Am obținut un litru de lapte delicios din caju crud.

 

Acum, să vorbim despre surpriza pentru cei mici. Înghețată! Îmmm, a ieșit o înghețată de vis! Bine, noi nici nu ne-am limitat, am dat curs și preferințelor pentru ciocolată, dar o ciocolată sănătoasă și foarte aromată. Am adăugat îngrediente permise copiilor mici, dar mai mari de 1 an.

 

 

Înghețată de căpșune sau de cireșe:

  • 2 lingurițe de cereale Aptamil 7 Cereale
  • 100 ml lapte de caju
  • 1 banană foarte coaptă (din aceea galbenă cu pete maronii), tăiată în bucățele și congelată
  • 2-3 lingurițe de miere (sau mai multă miere, în funcție de preferințe)
  • 8-9 căpșune mari sau 8-9 linguri de cireșe fără sâmburi, scoase de la congelator și ele
  • 2-3 lingurițe de smântână pentru friscă (opțional, pentru o înghețată mai cremoasă)

 

 

Am introdus totul în blender și am blenderuit până ce s-a transformat într-o cremă spumoasă. Am pus compoziția în formele noastre drăguțe din silicon și le-am introdus în congelator. După cum vezi în imagini, am umplut până la jumătate formele de silicon. Noi am ales cantitatea aceasta pentru că n-am rezistat să nu facem o înghețată combinată cu ciocolată și cu muuuultă aromă.

 

 

 

Înghețată de ciocolată cu mentă sau busuioc

  • 2 lingurițe de cereale Aptamil
  • 150 ml lapte de caju
  • 1 banană bine copată, tăiată în bucățele și congelată
  • 4 lingurițe cu vârf de Karob (pudră de roșcove). Karobul înlocuiește cu succes pudra de cacao în alimentația copiilor, având un indice glicemic mult mai scăzut, calorii puține și mulți antioxidanți. Pe lângă asta, vitamine și minerale. Are un gust ușor diferit de cel al pudrei de cacao ar fi ideal să obișnuiești copilul de mic cu acest înlocuitor sănătos al pudrei de cacao.
  • 3-4 lingurițe de miere (după preferințe)
  • 1-2 lingurițe zeamă de lămâie
  • frunze de busuioc proaspăt sau frunze de mentă proaspătă (noi am pus multe și bine am făcut). N-am încercat varianta combinată, dar aștept păreri de la tine, dacă încerci tu.
  • 3 lingurițe de smântănă pentru friscă (opțional)

 

 

Le-am blenderuit pe toate până ce am obținut o cremă foarte fină. Am tot gustat între timp și am mai adăugat miere sau frunze de busuioc ori mentă. Apoi, am scos de la congelator înghețata de fructe și am completat jumătățile celor 12 forme de silicon (6 de inghețată cu căpșune, 6 de înghețată cu cireșe) cu înghețată de ciocolată, jumătate cu mentă, jumătate cu busuioc.

 

 

Așa am obținut un desert de vară, gustos, foarte sănătos, un curcubeu de arome!

 

 

 

Mulțumesc, Nutricia, pentru că m-ai provocat să mă întorc la perioada bebelușeniei și am reușit să transform starea de stres (pe alocuri, de panică), care mă bântuia în relația cu alimentația bebelușului meu, într-o veselie!

 

Acest articol este sponsorizat.

]]>
Dacă privești un copil cu gândul că va înflori, el va începe să înflorească! Sfat pentru dascăli. Fri, 17 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/471/Dacă-privești-un-copil-cu-gândul-că-va-înflori,-el-va-începe-să-înflorească!-Sfat-pentru-dascăli./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/471/Dacă-privești-un-copil-cu-gândul-că-va-înflori,-el-va-începe-să-înflorească!-Sfat-pentru-dascăli./ Tu ce vezi când te uiți la grădina ta de flori în prag de primăvară, când încă nu este înflorită? Nu-i așa că poți să-ți imaginezi inflorescența? Nu-i așa că te vezi cu ochii minții între petele de culoare și valurile de parfum? Nu-i așa că o îngrijești cu gândul că va înflori?

 

De acest gând au nevoie și copiii din partea celor care îi îngrijesc. Mereu pozitiv și mereu optimist. Au nevoie de cineva care să se uite la ei, încă niște semințe, cu siguranța că vor înflori. De asta, de lumină și de apă au nevoie. Și ei vor începe să înflorească!

 

Acesta este crezul meu. A fost un mare Uau! când am citit că perspectiva mea, în calitate de mamă implicată, este și convingerea argumentată a unui specialist. Mary Beth Hewitt este expert în probleme de educație și coordonatotul programului Choices, dezvoltat pentru Wayne-Finger Lakes BOCES in Newark, New York. Programul este adresat dascălilor și tuturor celor care doresc să interacționeze eficient cu elevii cu probleme sociale, emoționale și de comportament.

 

Mary Beth Hewitt vorbește, în articolul pe care l-am citit și recitit de câteva ori, cu atâta bucurie, speranță și entuziasm, încât am hotărât să îl traduc, despre necesitatea perspectivei pozitive în modelarea comportamentelor copiilor. Mi-ar plăcea să știu că va ajunge sub ochii tuturor dascălilor, dar și ai părinților, pentru că ei sunt primii dascăli ai copiilor lor. Iată ce spune ea:

 

"De ce unii dintre dascăli reușesc în relația cu toți elevii și alții ajung să renunțe, pe parcurs, la unii dintre ei? Eu am convingerea că cei cu reușite se concentrează pe ceea ce face bine copilul, având o perspectivă optimistă. Acești educatori văd dincolo de problemă, concentrându-se pe soluție.

 

De multe ori, în timpul unei consultații, educatorii pot să-mi spună absolut tot ce face greșit un copil:

 

'NICIODATĂ, nu stă cuminte în scaun!'

'Vorbește MEREU!'

'Nu-și îndeplinește NICIODATĂ sarcinile!'

 

Și, când întreb ce face bine copilul, se blochează. La fel, când îi întreb pe adulți ce nu îi place copilului să facă, răspunsul vine imediat: 'Nu este interesat de citit, de premii' etc. Iar, când le cer să-mi spună ce îi place copilului să facă, mă lovește aceeași grimasă blocată.

 

Nu mă înțelege greșit, și eu, la rândul meu, am purtat discuții cu consultanți în educație și le vorbeam și eu despre problemele de comportament ale elevilor mei. Este atât de la îndemână să vorbim despre probleme, pentru că ele sunt atât de evidente. Doar știți, roata care scârțâie mai tare este unsă cu ulei prima. Hai să recunoaștem, vezi imediat când un copil are o problemă de comportament. De asemenea, știi ce nu-i place unui copil pentru că acesta îți spune sau face remarci din care îți dai seama: 'Nu mă interesează!' sau 'Asta e o prostie!'

 

Deși, într-un fel, este de ajutor să aflăm ce nu poate sau nu-i place să facă unui copil, să ne concentrăm atenția pe asta nu-l ajută câtuși de puțin. Putem să alegem. Ori rămânem blocați pe problemă, ori ne gândim la soluție. Să vorbim despre ce nu poate sau nu-i place unui copil nu ne ajută deloc să aflăm ce poate sau ce îi place să facă. Nici măcar un obiect nu se repară doar privindu-l și dacă ne plângem că s-a spart și nu mai are valoare.

 

Imaginează-ți că lucrezi cu un individ care întâmpină mari greutăți fizice, sau în a vorbi, a-și mișca membrele, chiar în a se deplasa. În condițiile acestea, stai în fața unui consultant și îi spui: 'Nu știu ce să mă mai fac cu el. Nu-și îndeplinește NICIODATĂ sarcinile. Îmi întrerupe MEREU orele.'

 

Ți se pare ridicol, nu? Ce mi se pare mie cu totul interesant este că oamenii, atunci când interacționează cu persoane cu dizabilități, își mută automat atenția de la ce nu pot să facă pe ce pot să facă aceștia. O persoană cu paralizie cerebrală n-ar putea să vorbească, sau să-și coordoneze brațele, dar poate că ar putea să urmărească cu privirea. Ei bine, în situația aceasta, se dezvoltă un program care să o ajute în comunicare, bazându-se pe mișcările ochilor. Oamenii care lucrează cu astfel de dizabilități sunt forțați să se concentreze exclusiv pe ceea ce poate pacientul, în loc să se plângă de efectele dizabilității sale. De asemenea, se concentrează pe ceea ce ei (coordonatorii) pot să controleze.

 

Mai mult, aceștia fac demersuri să schimbe mediul care îl înconjoară pe pacient, astfel încât acesta să-i satisfacă nevoile, nu așteaptă ca pacientul să se poată adapta mediului.

 

Mulți au considerat această concentrare pe ceea ce poate un individ un reper și în educație. Dascălii s-ar putea raporta la fel la elevii cu probleme de învățare, comportamentale sau emoționale. Iar focusarea pe ceea ce face bine copilul este o perspectivă optimistă asupra situației.

 

Frumusețea este în ochii privitorului. La fel, și comportamentul urât.

 

Într-o zi, m-am dus să asist la o clasă a unei învățătoare în primul an. Înainte de începerea orelor, am discutat cu ea și mi-a spus că problema ei cea mai mare este un anume elev care nu ar vrea să facă nimic, care ar căuta în mod constant atenție, impertinent și sfidător. Psihologul școlii îi dăduse o listă de observare pe care ea să o completeze, dar nu avusese timp. M-a rugat să observ eu comportamentul elevului.

 

În primele 30 de minute, am văzut că a stat liniștit pe scaun, și-a îndeplinit sarcinile, a fost atent 29 din cele 30 de minute. Apoi, s-a dat jos de pe scaun ca să-și ascută creionul, i-a ținut partea unei colege, care era vizibil necăjită de alți colegi, spunându-le acestora: 'Lăsați-o în pace. Nu-i amuzant.' Le-am văzut pe ambele acțiuni pozitive ale elevului: ascuțirea creionului pentru a putea să lucreze mai departe și susținerea unui coleg de clasă adesea tachinat, ceea ce reprezintă un act de curaj.

 

De asemenea, am observat comportamentul învățătoarei. A stat în fața clasei, citind de pe o foaie, aceeași pe care elevii o aveau pe bănci. A adus mustrări mai multor elevi pentru un comportament în afara sarcinilor și nicio recunoaștere a unor comportamente pozitive. A emis 3 declarații de laudă pentru răspunsuri corecte și 7 mustrări pentru răspunsuri greșite. În mod surprinzător, 4 dintre mustrările pentru răspuns greșit au fost pentru un elev care a avut cel mai frumos comportament în raport cu ora de curs.

 

După ce elevii au părăsit clasa, am avut posibilitatea să vorbim. 'Deci, ce părere ai?', m-a întrebat. Gândindu-mă la comportamentul copilului în cauză într-un sens pozitiv, am întărit: 'Acesta este comportamentul lui obișnuit?' 'Da', mi-a replicat ea, 'Adică, câteodată este mai rău de atât, dar, da acesta este un comportament obișnuit al lui. Ai văzut ce îngrozitor este? S-a oprit din sarcină, s-a dat jos de pe scaun și a țipat la alți colegi.'

 

Poate te întrebi cum se poate ca doi indivizi care observă același elev să aibă percepții atât de diferite. În vreme ce învățătoarea strângea probe pentru a-și întări convingerea că el este un copil cu probleme de comportament, eu căutam argumente pentru convingerea mea, că este ceva ce face bine acel copil. Ține de ideea pe care ne concentrăm atenția. Dacă ne focusăm pe negativ, negativul va crește. Dacă focusăm pe pozitiv, pozitivul va crește. Aceasta este diferența majoră între optimism și pesimism.

 

Revenind la consultația mea, mi-am dat seama că este necesar ca eu să-mi schimb perspectiva vizavi de ea. Să nu mă mai concentrez pe ce face greșit și să subliniez ce face bine. Recunosc, mi-ar fi fost mult mai ușor să punctez unde a greșit. Dar am știut că nu i-aș fi fost de niciun ajutor dacă i-aș fi subliniat punctele slabe, în vreme ce așteptam ca ea să învețe să-și concentreze atenția pe ce fac bine elevii ei.

 

Așadar mi-am mutat atenția pe ce a făcut bine:

 

1. A permis unui străin să observe ora ei de curs.

2. A cerut ajutor.

3. În primele 20 din cele 30 de minute, nu a punctat probleme, nici nu a făcut mustrări.

4. A dat și feedback pozitiv elevilor ei.

5. Avea toate materialele pregătite pentru ora de curs.

 

 I-am spus: 'Ție chiar îți pasă de copilul ăsta!'

 

'Da', mi-a răspuns. Și a continuat: 'N-are casă și nici cine știe ce stabilitate în viața lui. Chiar vreau să facă lucrurile bine și sunt foarte îngrijorată în privința lui. Nu știu ce să fac. Simt că-l pierd. Nu fac altceva decât să țip la el.'

 

I-am spus: 'Trebuie să-ți fie cumplit de greu să-ți pese atât și, totuși, să ai, ca singur instrument în a-i atrage atenția, țipătul.'

 

'Îmi este!', mi-a răspuns și a izbucnit în lacrimi. 'Mi-ar plăcea să știu ce altceva pot să fac.'

 

Am întrebat-o: 'Ți-ar plăcea să-ți dau câteva sugestii?' Și mi-a răspuns afirmativ.

 

De aici, a fost foarte deschisă în a asculta observațiile mele în legătură cu ce observasem eu, că băiatul făcuse ceva bine. Acesta a fost începutul unei colaborări eficiente. Mai târziu, în acel an, am întâlnit-o din nou pe învățătoare și, de astă dată, ea strălucea. Acel băiat devenise elevul ei de aur!

 

Pentru că am ales să văd acest dascăl ca fiind implicat, deschis, grijuliu, receptiv, curajos și de bună credință, am vrut să îl ajut. Mă întreb oare dacă aș fi simțit să aleg să nu îl ajut, dacă l-aș fi văzut ca fiind negativist, rigid și dominator. Alegând perspectiva optimistă nu înseamnă că nu vezi problemele. Înseamnă că privești înspre ce poți să hrănești, cu scopul de a depăși acele probleme."

(Mary Beth Hewitt, coordonatorul programului Choices)

 

 

Tu ce vezi când te uiți la grădina ta de flori în prag de primăvară, când încă nu este înflorită? Nu-i așa că poți să-ți imaginezi frumusețea? Nu-i așa că te vezi cu ochii minții între petele de culoare și valurile de parfum? Nu-i așa că o îngrijești cu gândul că va înflori?

 

De acest gând au nevoie și copiii din partea celor care îi îngrijesc. Mereu pozitiv și mereu optimist. Au nevoie de cineva care să se uite la ei, încă niște semințe, cu siguranța că vor înflori. De asta, de lumină și de apă au nevoie. Și ei vor începe să înflorească!

 

Acesta este crezul meu.

 

Articolul integral aici.

Sursa foto aici.

]]>
Iar despre emoții. După furie, dialog cu iubire cu mine însămi și cu fiul meu. Thu, 16 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/470/Iar-despre-emoții.-După-furie,-dialog-cu-iubire-cu-mine-însămi-și-cu-fiul-meu./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/470/Iar-despre-emoții.-După-furie,-dialog-cu-iubire-cu-mine-însămi-și-cu-fiul-meu./ Copilul meu simte și trăiește fiecare emoție la intensitatea ei maximă. Încă nu gestionează singur, pentru că, realmente, nu are cu ce. Dar n-am nicio îndoială că o va face. Pentru asta sunt eu lângă el, să îl învăț cum să-și recunoască emoțiile, să le accepte ca fiind parte din el, fără să se considere nepotrivit ori defect doar pentru că simte, cum să se iubească pe el cu tot cu emoțiile care-l zdruncină și cum să le gestioneze astfel încât să nu se rănească pe le ori ce cei din jur.

 

De la bun început, am vrut să nu țină nimic ascuns în el, mi-am dorit să fie liber, să nu interiorizeze experiențe care îl afectează, să nu ajungă un adult care reacționează împotriva lui. Să nu-și creeze masca socială, aia pe care oamenii o plac. Să fie el. Să spună un nu sincer, decât un da care îl consumă. Am vrut să știe ce se întâmplă în interiorul lui, să-și cunoască la fel sufletul, precum corpul.

 

Cu emoțiile ne naștem, la fel ca și cu inima, creierul, plămânii. L-am învățat ce sunt emoțiile și ce rol au ele în viața noastră. Și, cum nu se rușinează când inima îi bate mai tare, la fel să nu se rușineze când simte furie sau când simte tristețe și plânge. Cum a avut nevoie de timp și multe experiențe pentru a-i coordona membrele, așa are nevoie de timp și multe experiențe creierul lui pentru a-i gestiona emoțiile.

 

Cum să-i cer să-și gestioneze singur emoțiile, cu ce să o facă? Cortexul prefrontal, responsabil cu asta, încă nu este suficient dezvoltat. Mai are nevoie de experiențe care să-l ajute să deseneze noi și noi conexiuni neuronale. De experiențe care să-i formeze o conștiință, o rațiune sănătoasă pentru când nu voi fi eu lângă el. Nu înfricoșarea sau rușinarea sau retragerea iubirii sau șantajul emoțional îl învață, acestea nu fac decât să-i producă stres.

 

Ori eu, nu știu voi cum sunteți, dar eu am uitat tot ce mi-a fost servit sub presiune. Experiența cu totul am ascuns-o și, cel mai grav, emoția a rămas sub cheie în sistemul meu limbic din creier și a crescut ca o cocă. Rușinarea m-a făcut să nu pot să leg două cuvinte în fața unei mulțimi, numai gândul îmi dă fiori. Înfricoșarea mi-a transformat nopțile în ore de panică. Șantajul emoțional m-a făcut să consider mai importante sentimentele celuilalt. Retragerea iubirii mi-a indus convingerea că trebuie să demonstrez că merit să fiu iubită.

 

Nu vreau asta pentru copilul meu. De aceea, sunt mama lui Rareș necondiționat, 24 din 24. Indiferent de comportamentul lui, eu sunt lângă el cu tot suportul emoțional pentru dezvoltarea sănătoasă a tuturor capacităților lui, mai ales non-cognitive, pe care le consider baza pentru orice va vrea să construiască el în viitor.

 

Eu sunt modelul lui, cartea cu imagini din care învață în primii ani de viață. Într-o situație de criză, comportamentul meu este înregistrat plastic de creierul lui în dezvoltare. Iar, dacă nu reușesc eu să-l liniștesc, problema este la mine, nu la el. Și am rezolvat multe din ale mele. Încă mă mai surprind reacționând sub impulul emoțiilor neeliberate de copil, dar am la îndemână toate instrumentele necesare să revin în prezent și să conștientizez că sunt mamă și că, dacă îmi doresc un copil sănătos emoțional, sunt datoare să-i ofer experiențele cele mai sănătoase.

 

Ieri, înainte de meciul de fotbal România-Elveția, s-a produs o furtună în sufetul lui Rareș, din motive, desigur, foarte întemeiate pentru el. Era atât de furios, că fățuca i se înroșise toată. Căuta bezmetic să strice ceva, să dărâme, să arunce. Voia să o scoată afară. Eu l-am ținut și el m-a lovit, apoi, a scos un țipăt. Era un țipăt de suferință că mă lovise. Eu am rămas pe loc, iar el a fugit în dormitor și îl auzeam cum plânge.

 

Îl auzeam. Suferea atât de tare. Nu-și dorise să mă rănească și nu se așteptase să o facă. Se simțea speriat, rușinat, îngrijorat. Și plângea atât de tare! Mi-era atât de milă de el...

 

Am respirat adânc de câteva ori și mi-am zis: Suflețelul lui mic și fragil are nevoie de tine acum. Du-te la el. Are nevoie de reasigurarea ta că încă îl iubești. Spune-i-o cât de blând poți tu și ține-l în brațe. Povestește-i încă o dată despre furie. Hai, du-te!

 

Am deschis ușa dormitorului cu ochii plini de iubire și înțelegere și asta am făcut. I-am zis: 'Vino la mami!' Și el mi-a sărit în brațe. 'Te iubesc mult, puiul meu. Nu sunt supărată pe tine, să știi. Așa, iubitule, plângi. Știu ce simți. Te înțeleg. Mami e cu tine. O să treacă.'  'Mami, îmi pare rău. N-am vrut să te lovesc!', mi-a spus printre lacrimi. 'Da, iubitule, știu. Furia este o emoție foarte puternică, dar este a ta. Nu e nimic în neregulă că o simți. Doar că sunt și alte moduri în care poți să o descarci. Dar suntem împreună, eu sunt lângă tine să te ajut. Nu ești singur. Le învățăm pe toate împreună. Te iubesc!'

 

Furtuni se mai întâmplă și se vor mai isca în sufletul lui Rareș. Pentru ca el să învețe să le gestioneze, nu este important de ce se iscă, ci cum îi răspund eu. Nu este despre cum trebuie și cum nu trebuie, ci despre cum este el bine cu el și cu cei pe care îi iubește. Nu este despre cum să-l pedepsesc mai dureros sau despre cum să-l rușinez mai tare sau cum să-l înfricoșez mai mult, ca să nu mai facă, ci despre cum să-l învăț cu iubire. Știi că iubirea este forța cea mai mare, nu?

 

Sursa foto aici.

]]>
Urăsc pâra! Și am învățat cum să îl ajut pe Rareș să nu pârască. Mon, 13 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/469/Urăsc-pâra!-Și-am-învățat-cum-să-îl-ajut-pe-Rareș-să-nu-pârască./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/469/Urăsc-pâra!-Și-am-învățat-cum-să-îl-ajut-pe-Rareș-să-nu-pârască./ Nu-mi place pâra. De fapt, urăsc pâra. Trebuie s-o spun așa cum o simt!

 

Am început să scriu vineri despre pâră, sub influența unei întâmplări de la un loc de joacă, dar am stat atât de mult la această prima propoziție... Mi se părea că sunt prea vehementă, prea dură, prea înverșunată vizavi de o chestiune minoră, cum este pârâtul. Am îndulcit cuvintele, din teama de a nu fi judecată. Am scris, am șters, iar am scris, reformulând, iar am șters.  Până la urmă, am închis laptopul.

 

Azi, am revenit. M-am blocat la aceleași prime cuvinte. Le-am scris. Fac parte din mine, mi le asum. Dar mi-am zis: Clar, asta trezește ceva în tine! Este o experiență dureroasă, dar foarte veche, pesemne. Nici acum nu știu s-o definesc. Știu doar că s-a întâmplat la grădiniță, recunosc emoția și presiunea colectivului. N-am imaginea clară, dar cu asta am rămas: pâra este totuna cu arătatul cu degetul. Iar pârâtul, dacă adultul nu știe să gestioneze situația, rămâne cu un sentiment de rușine, i se lipește de frunte eticheta de oaie neagră, i se întipărește imaginea de copil neacceptat, copil care nu este iubit decât dacă. Numai silabisirea și lungirea vocalelor din "Doaam-naaa!", îmi dau un fior.

 

Am fost un copil foarte năzdrăvan, ca și copilul meu, iute, ambițios, dar loial și empatic. Nu mă amintesc pârând vreodată. Eu și Geani, sora mea mai mare cu un an ca mine, ne păruiam, dar niciodată niciuna din noi nu s-a dus la mama să spună despre cealaltă. Și nu de frică, ci pentru că mama a ținut foarte mult ca noi să ne iubim necondiționat și a știut cum să ne facă (,) ca, după o ceartă, să învățăm noi singure. N-a intervenit în conflictele noastre ca judecător, ci ca mediator, cu răbdare și blândețe, cu întrebări și pentru una, și pentru cealaltă.

 

Deci nu de acasă mi se trage. Cel mai probabil, de la grădiniță. Mai mult, cred că acest comportament al copiilor și reacția educatoarelor erau radical diferite de ceea ce aveam acasă și m-au rușinat. M-am simțit și nedreptățită.

 

Urăsc pâra. Și am realizat asta când am fost pusă în situația să o gestionez. Mă aflam cu Rareș la un loc de joacă în exterior. Întâmplător, eram singurul adult și, în fața mea, copilul meu și alți 4 copii care săreau într-o trambulină cu spații individuale. Un băiețel, cu care interacționasem înainte și care îmi spusese că îl cheamă Petru și are 5 ani, a început, deodată, să plângă zgomotos. A venit la mine și mi-a spus, în cuvinte țipate și tărăgănate: Doaaam-naaa, fetița aia m-a lovit! Văzusem ce s-a întâmplat, o șicană între doi copii, culmea, provocată de Petru, nicidecum unul lovindu-l pe celălalt. Mi-am ridicat privirea înspre fetiță, iar ea se îndepărta ușor, cu ochii speriați. Se aștepta, probabil, să o cert. Am asigurat-o că nu. Reacția ei mi-a amintit de o emoție veche. Simțeam să-l cert pe Petru, dar am realizat în timp util că este ceva acolo care nu are legătură cu cei doi copii și am reușit să chem adultul din mine să-i răspundă. L-am întrebat cum se simte, apoi, dacă fetița pe care o reclamase îl lovise intenționat sau fusese numai un accident. Ceea ce l-a șocat. Plânsul a încetat și Petru a plecat senin la joacă, lângă aceeași fetiță.

 

Cred că asta au nevoie copiii să facem pentru ei, să-i ajutăm cu un vocabular al emoțiilor și cu o gândire înspre ei, nu înspre ceilalți.

 

Copiii mici pârăsc din mai multe motive. Dar, cel mai adesea, ei vor să câștige atenția adultului, să îi intre în grații, să fie văzuți, să primească lauda pentru că ei cunosc și respectă regulile, spre deosebire de celălalt copil. Este o nevoie de atenție, atenție pe care au învățat să o ceară așa, pârând, pentru că, astfel, le-a fost satisfăcută. 

 

Dar nu este în regulă. Pâra nu trebuie încurajată, pentru că pâra, ca și comportament, îi va face pe micuții care o practică să fie, în timp, marginalizați de ceilalți copii. Nimănui nu-i plac pârâcioșii. Apoi, fac un obicei din a fi ajutați și le va fi foarte greu să-și rezolve singuri conflictele. Iar pe cei pârâți să simtă tristețe, furie, să se simtă nepotriviți, într-un cuvânt, viciați. Și fie strâng resentimente care se întorc împotriva pârâciosului, fie integrează un sentiment că nu sunt suficient de buni, care îi poate urmări toată viața.

 

Cred că în loc de dialogul sec pe care îl aud des:

 

- Maaaamiiii, Mihai nu mă lasă în pace.

- Mihai, potolește-te!

 

- Doamnaaa, Mihai mi-a zis că sunt urâtă!

- Mihai, de ce i-ai spus asta Mariei? Și, fără să aștepte un răspuns de la Mihai, Maria, tu ești frumoasă, ignoră-l pe Mihai.

 

Putem să le răspundem copiilor cu un real ajutor. Pentru că ei asta fac, ne cer ajutorul. Când s-a întâmplat ca Rareș, mic fiind, să vină la mine cu o pâră:

 

  • Niciodată nu l-am ignorat.
  • Dar, când mi-a vorbit despre celălalt, ce a făcut, ce a zis celălalt, l-am învățat să vorbească despre el, despre nevoia lui. L-am întrebat cum și dacă l-a afectat pe el, ce simte el vizavi de comportamentul celuilalt copil. (Sunt supărat că... /Sunt furios că.../ Nu-mi place că.../ Mă deranjează că...)
  • Iar, dacă nu l-a afectat pe el în niciun fel, i-am numit comportamentul lui pâră, care, pentru mine, este egal cu a arăta cu degetul, a rușina.
  • I-am explicat cum cred că se simte copilul pârât și cum mă simt eu când el pârăște.
  • Dacă a fost vorba despre un conflict între el și alt copil, am ascultat ambele variante ale poveștii.
  • Am vorbit blând, astfel încât amândoi copiii să se simtă în siguranță.
  • Am încercat să mediez conflictul, doar punând întrebări.
  • Nu am judecat cine a greșit, pentru că nu asta este important.
  • Am repetat că fiecare este liber să acționeze cum vrea atât timp cât nu se rănește pe el ori pe ceilalți.

 

Foarte rar se întâmplă ca Rareș să pârască și o face copiind. De fiecare dată, eu îi răspund la fel. 

]]>
Dovlecei umpluți cu carne tocată de pui, legume și cușcuș, gătiți în voie de Crock-Pot. Fri, 10 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/468/Dovlecei-umpluți-cu-carne-tocată-de-pui,-legume-și-cușcuș,-gătiți-în-voie-de-Crock-Pot./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/468/Dovlecei-umpluți-cu-carne-tocată-de-pui,-legume-și-cușcuș,-gătiți-în-voie-de-Crock-Pot./ Bine te-am găsit. Sunt Aura Angheliu și mă bucur să îți dezvălui rețeta mea de dovlecei umpluți cu carne tocată de pui, legume și cușcuș.

 

 

Știu, sună a clișeu, dar mi s-au părut cele mai bune cuvinte de întâmpinare pentru primul meu video culinar. Nu mi-a fost la îndemână să gătesc și să și filmez, dar poate n-ai fi crezut ce urmează să-ți spun, dacă n-aș fi avut dovada.

 

Vreau sa împărtășesc cu tine ce am descoperit, aparatul de gătit electric, slow cookerul care mi-a făcut viața mai ușoară și pot spune că am mai câștigat ceva timp pe care să-l petrec cu Rareș. Asta pot să spun după ce am gătit o mâncare ce m-ar fi ținut ore întregi aproape de bucătărie, fără el. Pe mine m-a făcut să-l iubesc și să nu mă mai pot desprinde de el. Auzisem despre acest slow cooker, dar am tot amânat să-l cumpăr. Mi se părea un moft, dar, crede-mă, nu este nici pe departe. Chiar poți să eliberezi dulapul de alte oale tradiționale, nu-ți vor mai fi pe plac după ce vei găti la Crock-Pot. Aparatul Crock-Pot este achiziția ideală în bucătărie.

 

Să-ți spun și de ce. Pentru că, mai ales dacă ai copii, timpul tău este prețios, iar acest aparat de gătit îți reduce considerabil timpul petrecut în bucătărie. Este nevoie doar să pregătești ingredientele, să le introduci în Crock-Pot, să setezi opțiunea High sau Low, în funcție de ce alegi să gătești (conform retetelor incluse), și ești liberă. Mâncarea se va găti în voie, în lipsa ta. Eu asta am făcut, am pregătit compoziția cu care am umplut dovleceii, i-am așezat în aparatul acesta minune de gătit și am plecat să-mi iau copilul de la grădiniță. Am fost în parc, ne-am jucat, apoi, la tenis. În drum spre casă, ne-am mai oprit și pentru un plâns bun al lui Rareș. Am intrat în casă fix după 5 ore și a fost ca și când altcineva ne aștepta cu masa. Rareș mi-a spus că a fost cea mai bună mâncare pe care am făcut-o vreodată. Nu zic, îi era și foame, dar gustul unic nu m-a lăsat să-l contrazic. Delicios!

 

Și stai fără grijă, e genul de aparat de gătit pe care îl poți lăsa în bucătărie fără supraveghere, așa cum lași și frigiderul în priză. De asemenea, consumă și foarte puțin, cam cât un bec.

 

Apoi, grație conceptului revoluționar de slow cooking, mâncarea va fi nu numai gustoasă, ci și sănătoasă, pentru că gătitul la temperaturi reduse asigură păstrarea în întregime a nutrienților. Vasul de gătit, din ceramică termică, se curăță foarte ușor, chiar și în mașina de spălat vase.

 

Crock-Pot înseamnă plus de sănătate, minus de timp, plus de gust și frăgezime, minus de energie consumată. O minune, mai ales pentru mămici!

 

Trebuie să-l ai, eu l-am luat la o oferta speciala si vad ca si acum exista aceasta promotie. Intră aici să vezi.

 

Am găsit, de asemenea, și o mulțime de rețete pe site-ul http://www.crockpot-romania.ro/retete. Poți găti absolut orice la Crock-Pot:  de la supe, tocănițe, până la deserturi delicioase.

 

Eu m-am oprit la o rețetă clasică de ardei umpluți, pe care am adaptat-o sezonului și preferințelor copilului meu. Am înlocuit ardeii cu dovlecei proaspeți de grădină și am adăugat în compoziție ardei și muguri de pin, pentru un plus de aromă și de sănătate.

 

Dar iată toate ingredientele:

 

  • 600 g carne tocată de pui
  • 8 dovlecei medii 
  • 100 g cușcuș
  • 2 morcovi mici
  • 2 cepe mici
  • 1/2 ardei roșu
  • 1/4 ardei galben
  • 25 g muguri de pin
  • 1 legătură de pătrunjel
  • 1 legătură de mărar
  • 4 linguri ulei
  • 2 linguri pastă de tomate
  • 1 linguriță cu vârf de boia dulce
  • 1 linguriță rasă de piper
  • 2 lingurițe de sare
  • 600 ml suc de roșii (5 roșii cherry și 4-5 roșii tradiționale date prin blender)
  • 300 ml de apă
  • 5-6 crenguțe mici de cimbru
  • 4 foi de dafin
  • 7-8 fire de ceapă pitică (chivas)

 

 

Și, acum, să trecem la treabă!

 

Pentru 8 dovlecei de dimensiune medie, cât încap în Crock Pot, vei avea nevoie de 600 de grame de carne tocată de pui. Eu nu am cumpărat carne tocată. Am ales un piept de pui mare, pe care l-am tăiat în bucățele și l-am introdus în blender.

 

Dar hai să vezi rețeta video! Totul a fost foarte simplu, am pregătit ingredientele, le-am adăugat în slow cooker și, apoi, doar am setat treapta de gătire High și, dupa 5 ore, mă astepta acasă o mâncare calda.

 

 

Aceasta a fost rețeta mea de dovlecei umpluți cu carne tocată de pui, legume și cușcuș, gătiți în voie de Crock-Pot. 

 

Poți afla mai multe detalii despre Crock-Pot aici.

 

 Sunt Aura Angheliu și îți urez poftă bună!

 

]]>
Greșeala recunoscută nu e numai pe jumătate iertată, mai primești și șansa să o repari. Thu, 09 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/467/Greșeala-recunoscută-nu-e-numai-pe-jumătate-iertată,-mai-primești-și-șansa-să-o-repari./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/467/Greșeala-recunoscută-nu-e-numai-pe-jumătate-iertată,-mai-primești-și-șansa-să-o-repari./ Iuhuu! Vin Stikeez din nou la Lidl! Și nu trebuie să adaug mai multe despre Stikeez. Dacă ești părinte (bunic, unchi, rudă sau prieten apropiat) al unui copil de 3-10 ani, ai un Lidl în oraș, știi despre ce vorbesc. Când am primit propunerea să anunț întoarcerea drăguților, cu înfățișări noi și cu idei mai multe de joacă, am fost, pur și simplu, fericită. Fericită că-mi pot bucura copilul, fericită că, în sfârșit, îmi pot repara greșeala.

 

Am făcut-o și am făcut-o rău! Dar s-a terminat cu bucurie. Îți povestesc experiența.

 

Stikeez au fost parteneri de joacă ai copilului meu săptămâni la rând în 2014. Rareș le dădea nume năstrușnice și roluri. Era un joc simbolic pe care copilul meu îl imagina cu dialoguri haioase, tăioase, colorate, după cum îi era dispoziția, între "dragomuleții" de la Lidl. El era încântat, iar eu, la Lidl, o dată la două zile. Până a adunat o adevărată colecție. Colecție pe care a așezat-o cu grijă într-o "ladă de comori" și, că să fie și mai în siguranță, a desenat, într-o seară, câteva hărți ale comorii ascunse. Hărțile le avem și acum, colecția, însă, i-am distrus-o eu.

 

 

Comoara era ascunsă nepotrivit, prea la vedere, zic eu, Rareș îl numește loc strategic, undeva la mansardă. Făcând curat, i-am tot mutat-o, până am ajuns să o poziționez fix sub calorifer. Iarnă fiind, dragomuleții de la Lidl au avut toate neșansele să se lipească între ei. N-am aflat asta decât în ajunul zilei colecționarilor de la grădi, când fiecare copil avea să își prezinte o colecție. Un bun motiv pentru Rareș să-și redeschidă comoara!

 

Îți spun de la început, a fost dramă, tragedie, plâns cu vorbe, mâini pline de plastic lipicios, apoi, furie, cu acuze, iar plâns. Dar s-a terminat cu îmbrățișări și vorbe înțelepte. Și cu o nouă colecție de Stikeez!

 

Era încântat. Și-a scos hărțile și și-a urmat propriile notări, ca și când chiar avea nevoie de ele. L-am auzit urcând la mansardă. Am mai auzit un Daa! victorios, a comoară găsită. Apoi, Nuu! Colecția mea. Vino. Vino să vezi ce am pățit! Uite, s-au lipit. (plâns!) Tu ești vinovată! Nu era unde am pus-o eu. Mi-ai distrus colecția! Ești o urâtă! Ești o mamă rea! Ceva din mine mă înghiontea să mint că nu știu nimic despre asta. Ar fi fost cel mai simplu așa, pentru mine. Dar am ales să spun adevărul. Am ales să îmi recunosc greșeala, deși știam ce urmează, sau credeam că știu. Aveam să-mi asum furia lui Rareș, furie venită din suferință că nu-i mai are pe Stikeez, furie venită din suferința că nu va avea o colecție la grădi despre care să vorbească. Dar n-a fost nevoie, pentru că Rareș mi-a răspuns cu aceeași empatie pe care a simțit-o de la mine.

 

- Iubitule, recunosc. Eu am mutat comoara ta. Dar n-am făcut-o cu intenție. Și mie îmi plăceau Stikeez. A fost un accident. Îmi pare rău. Și îmi pare și mai rău că nu pot repara greșeala, pentru că nu mai au Stikeez la Lidl. Te înțeleg că ești supărat pe mine, ai dreptate să fii.

 

- Maaami, și mie îmi pare rău că ți-am zis că ești urâtă și mamă rea. Nu ești. Uite, greșeala recunoscută este pe jumătate iertată. Știi, mami? Eu te iert de tot, că și tu faci la fel când greșesc eu.

 

Așa am ales eu să-mi cresc copilul, foarte aproape de el și de ce simte. Când a greșit, nu l-am pedepsit, nu m-am comportat urât, nu am folosit niciodată etichete, nu i-am retras iubirea, nu am reacționat într-un fel care i-ar fi putut afecta stima de sine. De aceea, Rareș nu minte. Când am înțeles că un comportament urât este o manifestare a unei emoții, nicidecum un afront, am încetat să vreau să-l opresc sau să-l schimb. Dacă a fost furios, l-am ajutat să se liniștească, i-am numit emoția și l-am îndrumat să o exprime în cuvinte. Chiar în gesturi care nu-l rănesc pe el ori pe cei din jur. (Aici, am avut ceva de lucru cu mine.) Apoi, am mai învățat să-i pun limite blânde și să-i ascult plânsul.

 

Pe de altă parte, l-am ținut pe el foarte aproape de mine și de alegerile mele, pentru că am știut de la început că puterea exemplului este cea mai eficientă lecție pentru un copil. Creierul copilului se dezvoltă plastic, învață din experiențe, nu din vorbe. Dacă am greșit, am recunoscut. Dacă am greșit față de el (și s-a întâmplat), i-am cerut scuze. I-am arătat astfel copilului meu că este în regulă să greșim și este eliberator să recunoaștem. Apoi, este constructiv să învățăm din greșeală. Și este înălțător să cerem iertare, să iubim necondiționat și să iertăm. I-am insuflat valori pe care le-am moștenit de la mama mea, predate tot prin puterea exemplului: adevărul, recunoașterea, iubirea necondiționată, iertarea, înțelepciunea, respectul, empatia.

 

Am mai bifat o lecție pentru Rareș. Mi-am asumat o greșeală într-un context deja neprietenos. Aș fi putut să nu o fac, nimeni n-ar fi știut vreodată și, până la urmă, fusese un accident, dar cum l-aș mai fi învățat pe copilul meu curajul?

 

Aceasta este experiența din spatele bucuriei că vin din nou Stikeez la Lidl. Am primit șansa de a-mi repara greșeala. O nouă colecție pentru Rareș!

 

 

Figurinele noi sunt și mai vesele, și mai puse pe joacă în mult mai multe feluri. Sunt Stikeez cu chef de fotbal, fani ai campionatului. Copiii se pot juca folosindu-se de jocul de fotbal gândit pentru doi copii sau două echipe, cu zar și 10 figurine-jucători de fotbal. De asemenea, copiii se pot juca pe smartphone sau pe tabletă Stikeez Cup, o aplicație disponibilă gratuit în App Store și Google play. Rareș a descărcat-o și a scanat deja jucătorul României.

 

Nu i-am spus nimic lui Rareș. Am vrut să-i văd surpriza pe fățucă. Și a fost bucurie mare când a primit kitul cadou de la Lidl: câțiva Stikeez, cât pentru un bun început de colecție, săculeț, albumul, broșura, jocul Stikeez Cup.

 

 

Mi-a și zis: Mami, știi, nu?! Urmează să mergem des la Lidl, ca să întregim colecția de Stikeez Cup!

 

Intră și tu în joc împreună cu al tău copil. Ajută-l să-și facă o colecție și fii și tu foarte atentă cu ea. Cumpără de la Lidl de minimum 50 de lei și primești automat un Stikeez cu chef de fotbal, ori în jocul cu zarul, ori în aplicația Stikeez Cup. Grăbește-te, campania este valabilă până la 26 iunie 2016!

 

 

]]>
Ne prindem în muncă și uităm că el are nevoie zilnic de dovezi de iubire. Wed, 08 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/466/Ne-prindem-în-muncă-și-uităm-că-el-are-nevoie-zilnic-de-dovezi-de-iubire./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/466/Ne-prindem-în-muncă-și-uităm-că-el-are-nevoie-zilnic-de-dovezi-de-iubire./ - Mami, tu îi înveți pe alți părinți cum să se comporte cu copiii lor, iar tu cu mine te comporți urât!

 

- Iubitule, nu-i învăț, le povestesc și lor ce învăț eu în fiecare zi în relația cu minunatul meu. Ce înseamnă...?

 

- Păi și? Ce le povestești? Le spui că eu sufăr din cauza ta? Că eu nu mă simt iubit? Că tu alegi pentru mine mereu? Că nu-mi dai voie să fac nimic?

 

- Iubitule, înțeleg că nu te simți bine când te refuz.

 

- Nu, nu-mi dai voie, asta faci! E corpul meu, nu e al tău. Eu vreau ceva dulce. Știu că e nesănătos, știu toate astea, dar eu decid!

 

- Dragul meu, te iubesc. Știu că simți că te iubesc.

 

- Nu, nu simt! Sunt un copil neiubit... pentru că un copil iubit este fericit, iar eu sunt nefericit.

 

- Îmi pare rău că simți asta. Nu pot să te las să mănânci dulce. Dar te iubesc. Sigur, n-are legătură cu dulcele. Eu știu că zilele astea eu și tati n-am avut timp pentru noi trei. Nu te-am iubit așa cum o facem noi, nu ne-am jucat, nu ne-am drăgălit...

 

- Daaa!

 

 

Și plânge!

 

Ieri, conduceam, ne întorceam de la tenis. Am oprit mașina și l-am luat în brațe și i-am spus că-l iubesc mult, mult și că îi mulțumesc că m-a oprit din goana asta a mea.

 

Au fost trei zile pline, vreme în care am lipsit de la conectarea din care se hrănește copilul nostru și ne hrănim și noi. I-am spus că eu și tati vrem să facem multe pentru el și ne angajăm în nenumărate activități. Nu înseamnă că nu-l iubim. Ne prindem în muncă și uităm că el are nevoie zilnic de dovezi de iubire, că el are nevoie întâi de noi, apoi, de orice altceva!

 

Sursa foto aici.

]]>
Copil retras, timid? Nu, copil minunat care are nevoie să fie văzut. Wed, 01 Jun 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/465/Copil-retras,-timid-Nu,-copil-minunat-care-are-nevoie-să-fie-văzut./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/465/Copil-retras,-timid-Nu,-copil-minunat-care-are-nevoie-să-fie-văzut./ Copilul, și cel mai retras și mai timid copil din lume, când îi este satisfăcută nevoia de a fi văzut, se deschide ca o floare.

 

Și o spun în cunoștință de cauză. Eu am un copil, poate, nu timid, nici retras, dar care se adaptează în ritmul lui, care are nevoie întâi să se simtă în mediu sigur, pentru ca, mai apoi, să fie el însuși, minunat. Nu sare în brațele oricui. Este foarte sociabil după primele 15 minute, timp pe care și-l ia de fiecare dată, fiind serios, introspect, circumspect, timp în care un străin de cum se cresc copiii poate să vadă în el un retras, un timid, un dificil, greu de abordat, anevoios de gestionat.

 

"Rareș! Tu ești Rares, nu? Ce faci, Rareș? Hai, vino să ne jucăm! Dă-te jos din brațe de la mami, că avem treabă!", aud deodată. Și un clovn se îndrepta cu microfunul spre noi. Era 1 iunie 2014, Rareș avea 4 ani. Era trecut de orele 17. Petrecusem ziua copilului afară, cu joacă, cu veselie, cu soare, cu tobogane, cu dulce, cu de toate. Era frânt de oboseală, dar îi promisesem ceva dintr-un hyper market și am făcut un ocol în drumul spre casă. Spre ieșire, cu cadoul strâns la piept, a cerut la mine în brațe și aproape că adormise, când ne-a văzut animatorul.

 

Nu-l cunoșteam pe Tiberiu, Pătrățel, așa cum îl știe Rareș. Nu-l întâlnisem niciodată. Este Spiderman, Căpitanul Hook, IronMan, Peter Pan, Mickie, orice personaj iubește sărbătoritul. Copilul meu se bucurase cu el, mi-a spus miss Larisa după, la fiecare petrecere de aniversare a altor copii de până atunci la grădi.

 

"Rareș, am nevoie de tine! Vrei să fii asistenul meu?" Eu, știind cum reacționează copilul meu, de fapt, fiind martoră la cum a reacționat copilul meu la nou și neprevăzut până atunci, mă pregăteam să-i scuz refuzul de a vorbi. Dar am rămas surprinsă. Rareș s-a dat jos din brațe și a acceptat să-l însoțească pe Pătrățel. A fost uau! Pur și simplu, nu-mi venea să cred! Unde era copilul obosit, unde era copilul care avea nevoie să se asigure înainte de a se deschide? Oare făcuse clovnul o magie? Sau îl văzuse pe Rareș?

 

Era fericit! Nu-și încăpea în piele de bucurie, de entuziasm, de mândrie. Stima lui de sine era atât de sus, că și-a luat rolul de asistent foarte în serios și nu numai că îndeplinea sarcinile, dar era atent și implicat și în sarcinile partenerului său. A fost minunat! Era în public și era ca și cum eram doar eu, el, tati și Pătrățel, bunul lui prieten.

 

Atunci, mi-a fost întărintă convingerea: copilul, și cel mai retras și mai timid, când îi este hrănită nevoia de a fi văzut, se deschide ca o floare. Și să-l vezi înseamnă să-l vezi minunat așa cum este. Să-i arăți iubire, blândețe, deschidere. Să vii înspre el fără să aștepți nimic în schimb, cu energie bună. 

 

Dragi părinți, bunici, educatori, învățători, unchi, matuși, tutori, priviți prin ochii copiilor direct în sufletele lor, nu vă lăsați înșelați de aparențe și iubiți-i! Iar, dacă vă resping în vreun fel, iubiți-i și mai mult și arătați-le că-i vedeți!

 

Nu vreau să mai spun nimic în plus, las cele două filmulețe pe care le-am păstrat cu sfințenie să vă convingă:

 

 

 

 

Sursa foto aici.

]]>
Nu vreau ca al meu copil să facă performanță! Tue, 31 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/464/Nu-vreau-ca-al-meu-copil-să-facă-performanță!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/464/Nu-vreau-ca-al-meu-copil-să-facă-performanță!/ Am citit articolul publicat azi de Cătălin Tolontan și m-am cutremurat. Mi-e greu să-mi revin. Sunt cu atât mai sensibilizată, cu cât am făcut gimnastică 6 ani.

 

Maria Olaru, una dintre gimnastele de aur ale României, multiplu medaliată, campioană mondială absolută la individual compus în 1999, a scris o carte despre propria-i viață. E cu neputință să citești experiența asta și să rămâi stană de piatră:

 

„Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.

Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.

Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, [subliniere]tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.[/subliniere]

A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.

De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.

Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!

La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».

Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele.” (text care aparține Mariei Olaru, publicat pe tolo.ro)

 

Dacă așa se face performanța, dacă numai cu suferință se ating idealuri sportive, spun NU, mulțumesc!. Sau NU și atât! Copilul meu n-are nevoie de asta. Și niciun copil din lumea asta, dacă mă întrebi pe mine. Copiii TREBUIE să râdă sincer, să se joace uitând de timp, să trăiască viu, autentic, din plin această perioadă, fundament al stării de bine și de creștere echilibrată pentru toată viața! Să se tăvălească, să se rostogolească, să alerge, să sară, să se cațere, să bată mingea etc.  Acesta este sportul care îi ajută.

 

Sub stindardul Mens sana in corpore sano, sportul de performanță și-a atras susținerea părinților. Cu asta și cu disciplinarea. Sportul disciplinează, spune toată lumea. Da, sportul făcut de plăcere și într-un mediu echilibrat și sigur pentru copii, cu adulți care folosesc instrumente pozitive și inspiraționale, da, îi responsabilizează, îi face să intre în competiție cu ei înșiși, le ridică stima de sine. Aceștia sunt copiii cu un corp armonios dezvoltat și cu o minte sănătoasă, nu cei pentru care sportul implică și dramă.

 

Nu vreau ca al meu copil să facă performanță! Echilibru, spre asta tind în educația lui Rareș. Pentru mine, performanța înseamnă prea mult, delăsarea, prea puțin. Pasiunea, plăcerea de a întreprinde ceva, orice, este ceea ce vreau să-l îndrum pe copilul meu să găsească. Cu efort, dar nu cu suferință. În competiție cu el, nu cu ceilalți. Aceasta cred eu că este calea spre creștere sănătoasă.

 

M-a ajutat mult să ajung la această convingere experiența personală. Eram în clasa a V-a și aveam antrenamente la gimnastică trei zile pe săptămână, uneori, se adăuga și a patra, sâmbăta dimineața. Mergeam pe jos singură. Făceam 15 minute de acasă până la stadion, 15 minute de la stadion acasă. Pe drumul de întoarcere, îmi imaginam că mă așteaptă mama acasă cu brațele deschise. Eram obosită, ritmul de antrenament crescuse, la fel și țipetele antrenoarei. Rezistam cu greu fără să plâng. Apoi, nu mai făceam față cu ritmul de la școală, pentru că îmi ridicasem singură ștacheta foarte sus.

 

Antrenoarea mi-a propus să mă trimită la Deva. Ceea ce a fost, pentru o vreme, măgulitor și antrenant, desigur, dar o discuție cu un om care mi-a fost mentor toată viața, mama, a schimbat radical decizia mea. Mama voia să aleg în cunoștință de cauză și am făcut o listă cu argumente pro și contra. Aveam să renunț la școală, la prieteni, la maidanul din spatele blocului, la codrul de pâine pe care-l șterpeleam ca să nu pierd timp cu mâncatul, la surorile mele și, cel mai important, la îmbrățișările ei și la blândețea cu care mă iubea chiar și când greșeam. Hrană indispensabilă pentru mine și sufletul meu.

 

Orice alegere presupune și o renunțare, dar ceea ce aș fi pierdut dacă alegeam performanța sportivă încărca într-un mod covârșitor talerul pentru NU. Și Nu! a fost. Fără pic de regret. Mulțumesc, mama!

 

Citește articolul lui Cătălin Tolontan aici.

Sursa foto aici.

]]>
Tu stai deoparte sau te implici? Care e normalitatea ta? Fri, 27 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/463/Tu-stai-deoparte-sau-te-implici-Care-e-normalitatea-ta/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/463/Tu-stai-deoparte-sau-te-implici-Care-e-normalitatea-ta/ Tu ce faci cu ce înveți? Ții pentru tine sau dai mai departe? Împărtășești sau conservi resursele? Când un apropiat caută răspunsuri la întrebări pe care ți le-ai pus și tu, oferi? Nu, nu răspunsurile, că nici nu ai cum să ai tu răspunsuri pentru altcineva. Dar timpul tău, disponibilitatea de a-l asculta, deschiderea ta, a doua pereche de ochi, unii sinceri și empatici, ajutorul tău. O faci?

 

Eu, da. Nu toată lumea mă înțelege, dar nici nu mai pretind asta. Am renunțat la așteptări, pentru că am înțeles că așteptările sunt o iluzie. Iar normalitatea depinde de atât de multe variabile, că nu mai este un reper pentru mine. Și nici nu simt că trebuie să fie. E normalitatea mea, e normalitatea ta. N-avem același ADN, de ce am avea aceleași perspective? De-asta și cred că ne face bine să comunicăm, să împărtășim, să ascultăm, să punem laolaltă idei, trăiri, ceea ce am învățat din experiențele noastre. Și n-am nicio problemă să încep eu.

 

Știu, nu sunt o înțeleaptă, n-am în mine doza de egoism și nepăsare care să echilibreze talerul altruismului și al însuflețirii. N-o am. Sunt o dezechilibrată. Glumesc, dar chiar am încercat să o cultiv, am însămânțat-o, nu vrea să rodească. Nu e terenul favorabil. Eu nu pot să stau deoparte. Când un om drag se rătăcește, nu pot să nu mă implic. Nu să-i arăt drumul, dar să îi ofer un pahar cu vorbă, ca să se înzdrăvenească puțin.

 

Nu încap în mine toate câte mi se întâmplă și din care învăț. Mai e ceva. Când împărtășesc, vorbesc încă o dată și pentru mine și mai apare o perspectivă, un unghi din care nu privisem până atunci situația. Și mă ajută. Și mă hrănește și pe mine iar. E un flux de energie bună. E ca și cum aș descoperi o comoară și aș ține-o ascunsă. De frică. Frică să nu o pierd, frică să nu pierd sinceritatea oamenilor, frică să nu fiu dezamăgită, frică să nu fiu rănită, frică să nu fiu percepută greșit. Ce e asta? Cu ce m-ar ajuta să am o comoară de care să nu mă bucur liber? Apoi, cu ce m-ar ajuta să descopăr o comoară și să nu pot împărtăși bucuria?

 

Așa sunt eu și nu mă voi schimba. Dacă am să ofer ceva, o fac cu tot sufletul. Am așa o credință că, unde este însuflețire, dragoste, energie bună, toate puse în cuvinte și gesturi dintre oameni, se naște lumină.

 

Tu stai deoparte sau te implici. Care e normalitatea ta?

 

Sursa foto aici.

]]>
Vrei să înceteze comportamentul urât al copilului tău? Împacă-te cu tine. Wed, 25 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/462/Vrei-să-înceteze-comportamentul-urât-al-copilului-tău-Împacă-te-cu-tine./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/462/Vrei-să-înceteze-comportamentul-urât-al-copilului-tău-Împacă-te-cu-tine./ Ce te deranjează cel mai tare din comportamentul copilului tău? Că plânge din orice? Că lovește? Că țipă? Că se tăvălește? Că refuză? Că te ignoră? Că e prea moale? Că este dependent de tine? Că nu este empatic? Știu că toate sunt comportamente greu de acceptat, dar unul e mai mult decât altul pentru tine. Am dreptate? Adică, e în regulă pentru tine dacă face o criză de plâns, dar ți-e greu, aproape de imposibil, să îi accepți o criză de furie. Nu ai o problemă să te combată copilul, dar nu suporți să te ignore. Poți să faci față refuzurilor și răzvrătirii lui, dar suferi foarte tare când este ținta loviturilor altui copil și el nu reacționează. Sau te lupți cu un copil care nu vrea să se supună. Înțelegi ce spun? Te-ai gândit vreodată că nu e întâmplător comportamentul copilului tău? Că al tău copil te-a ales pe tine să-i fii părinte? Că te ajută să te vezi mai bine? Că te pune în situațiile din care ai nevoie tu să înveți? Că te trimite la emoțiile cu care ai nevoie tu să faci pace?

 

Te-ai întrebat vreodată de ce copilul tău îți apasă pe butoane, fix pe acelea care fac cea mai mare dezordine în tine? Eu, da. Și am făcut-o cu adevărat abia după ce am greșit. Dintre comportamentele lui Rareș, cel mai greu mi-a fost să răspund conștient reacțiilor lui agresive. Când amigdala lui se umplea și emoțiile dădeau să iasă pe afară, el nu plângea (mie mi-ar fi fost foarte la îndemână să-i ascult plânsul chiar și ore întregi), nu se tăvălea (la fel, nu m-ar fi afectat peste măsură), ci mă lovea. Și, când mă lovea, pur și simplu, simțeam cum inima mi-o ia din loc și primul impuls era să contraatac. Nu mai eram eu. Mâna mea dădea să plece din loc singură, sau cu o comandă automată a inconștientului. O opream, dar cu mare efort, cu suferință, cu furie îngropată. Mai mult, eram o neputincioasă și o rănită. Și, cel mai adesea, plângeam. Nimic din ce-i spuneam copilului meu în starea aia nu funcționa. Rareș, care este un copil minunat, după ce reușeam eu să mă adun și mă conectam cu el, îmi spunea sincer și din tot sufletul că-i pare rău! Dar povestea se repeta, după același scenariu mereu.

 

Până în ziua în care l-am lovit și eu. Nu sunt mândră de mine, dar, deși poate părea cinic, experiența aceasta m-a ajutat, pentru că, după, m-am retras cu mine. Mă dezamăgisem. Și am plâns, am plâns mult și zdravăn. Până am ajuns să-mi plâng o experiență similară din copilărie. Da, asta am făcut. Când eram foarte mică, am fost lovită de tata. Și nu m-a durut fizic, ci emoțional. Nu aveam resursele să ripostez, dar nici să gestionez umilința, nedreptatea, neputința, furia, dezgustul care veniseră ca o viitură. Și le-am închis în mine.

 

Nu-i fac proces de intenție tatălui meu, atât a știut el despre cum se cresc copiii. Apoi, el a crescut într-o familie în care emoțiile erau pentru oamenii slabi și manifestarea lor a fost înabușită din fașă, plânsul era pentru muieri, îmbrățișările, pupăturile trădau vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea era antonimul curajului. Mi-aduc aminte cum, odată, bunicul meu, tatăl lui, a răspuns pornirii mele de a-l îmbrățișa cu un refuz categoric și cât se poate de vocal: Nu, nu, mie nu-mi trebuie. Eu nu sunt cu de-astea! La fel, handicapul emoțional nu era al bunicului, ci al bunicilor, străbunicilor lui, el doar îl moștenise și îl transmitea mai departe, ca virtute, că asta fusese învățat că este. Ei bine, la mine s-a terminat cu moștenirea asta.

 

Rareș n-a făcut decât să descuie cămăruța aia veche și să elibereze monștrii deveniți peste ani. Aveam nevoie să fac pace cu emoțiile alea dezgropate. Comportamentul copilului meu m-a ajutat. Vina a produs în mine un declic și, deodată, nu l-am mai întrebat pe el de ce se comportă așa, ci m-am întrebat pe mine: Crezi că a avut în intenție să-ți facă rău? Ce ai simțit când te-a lovit? Ce a trezit în tine reacția lui? De unde vin trăirile astea? Și discuția cu mine a ajutat. Mult. Dacă îți spun că, odată ce am eliberat o suferință a mea veche, am reușit să gestionez foarte bine furia copilului meu, mă crezi?

 

Copiii noștri ne ajută, de fapt, când au comportamente în fața cărora noi ne pierdem controlul. Poate că o fac pentru că au venit să ne ajute. Sau au nevoie de noi întregi, echilibrați, ca să se simtă ei iubiți cu totul. Ce zici?

 

Sursa foto aici.

]]>
Cum mi-am ajutat copilul să se elibereze de frici, angoase, frustrări. Fri, 20 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/461/Cum-mi-am-ajutat-copilul-să-se-elibereze-de-frici,-angoase,-frustrări./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/461/Cum-mi-am-ajutat-copilul-să-se-elibereze-de-frici,-angoase,-frustrări./ Pe temperamentalul, iutele, impulsivul, dar sensibilul și profundul Rareș l-a ajutat foarte mult desenul. De altfel, desenul este modalitatea recomandată de psihologi prin care copiii exteriorizează cel mai ușor experiențele care le-au produs stres și au dat naștere unor stări de frică, angoasă, de frustrare, poate.

 

Dintotdeauna, am avut senzația că-și dorește să fie mare deodată! Mi-aduc aminte cum, pentru că nu reușea să ne facă repede să înțelegem ce vrea, țipa și țipa cu tot corpul. De multe ori, țipa înainte măcar să încerce să pună ideile în gesturi și cuvintele puține pe care le putea rosti. Mi-era clar că țipa a neputință, el care voia să le facă pe toate singur, repede și bine.

 

A urmat o sumedenie de experiențe, multe, provocatoare și stresante, toate noi pentru el, desigur, unele, și pentru noi: viața în trei, mutări de domiciliu, convulsii febrile, internare, chist, computer tomograf, intervenție chirurgicala cu anestezie generală, toxocara canis, tratament cu medicamente toxice, intoleranțe alimentare, os de pește în gât, plagă frontală, grădiniță nepotrivită etc. Toate acestea ne-au dereglat echilibrul nouă, adulților, iar pe Rareș l-au transformat într-un copil cu frici, angoase, frustrări, care aveau nevoie să iasă. Le-am scos împreună, una câte una, întâi, de la noi, apoi, de la el. Instrumentele la care am apelat: plânsul ascultat, crize de furie acceptate și îndrumate, jocul simbolic, timpul special. Dar cel mai la îndemână i-a fost copilului meu desenul. Și a desenat mult și în toate pozițiile planșe pline de culoare și de bucurie, dar și planșe agitate, monocolore, rapide, în funcție de ce experiențe avea de exteriorizat.

 

 

Într-o zi de iarnă, când avea 1 an și 8 luni, Rareș încerca să-mi spună ceva: Mami, ania, mimi! Mami! Mimi! Nu reușeam să ințeleg. Am chemat toată casa și toți eram atenți la fiecare mișcare a lui, fiecare sunet. Nimic. M-a luat de mână (toți în urma mea, soțul, mimi, bunica în scaunul cu rotile) și m-a dus la birou. A escaladat scaunul, a luat o foaie din imprimantă, un creion colorat din zecile de creioane colorate din găleata lui și a desenat ceva. Rapid. Două linii paralele, curbate la capetele din față, unite pe mijloc de două linii tot paralele. Și a ridicat ochii victorios! Chiar semăna cu o sanie. Voia afară cu sania, așa cum îl plimbase mimi cu săptămâni în urmă. Atunci, am știut că are talent la desen și am știut că îl ajută. (Am căutat de nebună desenul prin toată casa, dar nu l-am găsit. Știu că l-am păstrat și promit să vi-l arăt când dau de el.)

 

Am învățat multe de când sunt mamă, foarte multe despre mine, foarte multe despre copii și dezvoltarea lor. Am citit mult, am ascultat specialiști și am experimentat cu carul. Am învățat să fiu un părinte conștient. Acum, Rareș are 6 ani, împliniți chiar pe 19 mai, și este un copil inteligent emoțional. Cunoaște foarte bine vocabularul emoțiilor și le poate exprima cu ușurință în cuvinte. Desigur, nu e un copil-icoană, nu despre asta este vorba, este un copil liber, pentru că și eu am devenit un părinte liber.

 

 

Acestea fiind spuse, mă pot declara masterand în acceptarea emoțiilor și eliberarea de stres a copilului meu și îți pot da câteva sfaturi. Cum specialiștii recomandă terapia prin desen ca fiind foarte eficientă în cazul copiilor și desenul, un mijloc de comunicare foarte la îndemâna lor, mai ales atunci când nu pot exprima suficient de bine în cuvinte ceea ce gândesc și simt, vreau să îți vorbesc despre cum am îmbrățișat noi desenul și cum poți și tu să îi dezvolți copilului tău această abilitate:

 

 

Pune-i devreme instrumente de scris în mână.

De îndată ce motricitatea i-a permis să apuce și să mențină un obiect, pe la 6 luni, (la toți copiii, după vârsta de 6 luni, mult după, sau aproape de această vârstă, depinde de ritmul propriu de dezvoltare și experiențele cu care au fost stimulați), i-am oferit un instrument de scris, mai gros, de dimensiune mică, neascuțit, confecționat din materiale netoxice și cu care să poată trasa linii fără prea mult efort. Noi, și pentru că soțul este absolvent de arte plastice, am avut suficiente materiale pentru colorat și desenat. Aproape de 1 an, Rareș putea să mâzgălească ceva.

 

Apreciază-i efortul și găsește în desenul lui naiv elemente pe care să le evidențiezi cu bucurie

Eu am considerat mare lucru, chiar dacă era doar o mâzgălitură, și l-am încurajat, dar nu artificial și bombastic (un simplu Bravo! sau Superb! nu-i ajută deloc. În plus, copiii au un sezor pentru a detecta sinceritatea), ci natural și autentic, cu constatări, ori descrieri, interpretări ale mele, umate de întrebări de confirmare:  Ce-mi place cum ai făcut tot desenul dintr-o singură mișcare! Eu cred că este un fluture, asta ai vrut să faci? Uau, ai vrut să desenezi un soare? Uite, fac și eu un soare lângă, cu galben, pentru că soarele este galben. Ia să vedem, ai făcut niște linii cu albastru. Hai la fereastră să vezi cerul, este albastru, de-aia cred că tu ai încercat să desenezi cerul. Am intuit bine?

 

Nu pune presiune pe copil.

Poate nu are talent și nu e nicio problemă. Desenul, la vârstă mică nu poate să fie artă, este un canal de comunicare și unul care merge direct în interior și îl ajută pe copil să proiecteze în exterior stări sufletești. Presiunea perfecțiunii formelor, a neieșirii din contur, a reprezentării culorilor din viața reală, pe care o pun mulți dintre părinții, îi provoacă un stres ce îi inhibă eliberarea. Nu se mai poate conecta, astfel, la imaginația lui, la emoția lui, fiind focusat pe a face bine, corect, fără greșeală. Nu va mai avea nicio plăcere în a desena, s-a demonstrat deja asta.

Copilului meu nu i-a plăcut să coloreze până pe la 5 ani, n-avea răbdare și ieșea mereu din contur, ba chiar nu colora, ci umplea spațiul cu linii mari, groase, apăsate. Dar, pentru că nu l-am stresat cu rigoarea conturului, acum, la 6 ani, și colorează în contur, și pictează cu pasiune.

 

Nu cenzura desenul în niciun fel și nu-l critica

Rareș al meu nu desena cu tati, pentru că tati îi corecta poziția, îi recomanda culorile, cu intenția cea mai bună, desigur, de a-i îmbunătăți tehnica și a-i șlefui talentul. Ce nu înțelegea tati era că cea mai eficientă cale de învățare a copilului este propriul exemplu. Trebuia doar să deseneze alături de el și să-i vorbească, puțin câte puțin, despre cum făcea și ce culori alegea, fără să intervină pe desenul lui Rareș. Eu l-am lăsat să folosească liber culorile și bine am făcut. Și soarele a fost și violet, pisica, roz, puiul, verde, iarba, albastră. Nu l-am criticat, el avea nevoie să exteriorizeze o anumită stare. Asta îi spuneam: Aa, ți-ai imaginat o văcuță roz! Și el imediat îmi explica de ce el a asociat-o cu această culoare. Apoi, a avut o perioadă în care nu folosea culori. Avea atât de multe de scos afară și atât de presante pentru el, că le avea pe toate de exprimat cu aceleași non-culori: negru și gri. Ba chiar desena cu pixul.

 

Oferă-i un colț al desenului.

Copilul meu are își manifestă talentul cât se poate de viu și de caracteristic lui. De pe la 2 ani și ceva, a început să deseneze cu adevărat, iar desenul lui era rapid, din câteva mișcări, fără să țină cont de limita foii. Și cum desena peste tot, mai puțin la măsuță, găseam mâzgăleli pe canapea, pe pereți, pe parchet, pe unde îl mâna talentul. Avea foi de desen nenumărate, iar mimi, mama mea, la 3 ani ai lui, i-a oferit un întreg perete pentru a-și pune talentul în funcțiune. Credeți-mă că n-a mai mâzgălit pereții de atunci, pentru că avea colțul lui de desen. Am și o imagine cu el.

 

 

Folosește desenul ca temă de discuție atunci când copilul poate să se exprime bine în cuvinte

Pleacă de la un element din desenul lui și interpretează-l așa cum simți. Copilul o să-ți dea feedback imediat și va începe o discuție eliberatoare despre ce simte, ce s-a întâmplat în ultima perioadă, chiar ziua respectivă, care l-a supărat, l-a nemulțumit, nu i-a îndeplinit nevoile. Fă constatări, apoi, cere o confirmare. Apoi, mergi mai departe cu întrebări deschise, cu interes și empatie, o să-ți vorbească. La 3 ani, într-un desen la grădiniță, Rareș i-a colorat lui tati fața cu negru. L-am întrebat direct, dar cu blândețe: Tu ești cumva supărat pe tati?! Și a urmat un dialog eliberator. I-am ascultat suferința că simte că tati "îl iubește mai mult pe laptopul ăsta urât!". Ar fi vrut ca tati să se joace mai mult cu el... La fel, când grădinița nu mai era un spațiu al jocului, ci unul al fișelor multe, al competiției etc.

 

Nu te panica dacă al tău copil desenează chestii macabre.

Asta nu înseamnă că este un copil violent sau că, dacă îl lași să reprezinte monștri, se va apuca să bată copiii la grădiniță. Nici pe departe. Dimpotrivă, îl ajută mult și înseamnă că are de scos afară experiențe care l-au speriat, i-au afectat stima de sine, siguranța, echilibrul interior. Rareș desena mult și planșe agitate într-o perioadă foarte grea pentru el, la grădiniță, când nu se simțea în siguranță, apreciat, când îi erau subliniate trăsăturile de personalitate ca fiind inacceptabile și era etichetat drept obraznic. Aș putea-o numi perioada piraților, pentru că desena lupte între pirați, toate pe marea agitată, care mai de care mai fioroși și mai de temut. Apoi, monștri, sânge, personaje cu super-puteri negative. Nu m-am speriat, nu l-am criticat, nu l-am cenzurat niciodată, pentru că știam deja despre puterea vindecătoare a desenului. Acum, desenează mult flori, peisaje, inimioare, adesea însoțite de cereri în căsătorie.

În concluzie, înconjoară copilul de culori de mic. Lasă-l să le apuce, să le cunoască. Lasă-l să te vadă desenând. Nu seta bariere, nu transforma desenul într-o chestiune serioasă. Și, cel mai important, nu critica! Niciodată!

 

BIC m-a provocat să vorbesc despre ce înseamnă desenul în dezvoltarea copilului meu, pentru că BIC ajută copiii de toate vârstele să-și pună imaginația, creativitatea, emoțiile în culoare. Și o face cu o gamă foarte variață de produse, de la creioane cerate, îndrăgite de cei foarte mici, până la creioane colorate, carioci, instrumente de scris, folosite de preșcolari și școlari. BIC ajută și părinții cu un raport calitate/preț avantajos și cu atenție și grijă în fabricarea produselor.

 

BIC m-a provocat pe mine, iar eu, mai departe, te provoc pe tine să participi la un CONCURS cu premii foarte colorate. Concursul începe astăzi, 23 mai 2016, și se va derula până duminică, 29 mai 2016. Vor fi 3 câștigători, pe care îi voi extrage cu ajutorul random.org și îi voi anunța, în data de 30 mai 2016, printr-un comentariu, dar și via e-mail. Premiile, te asigur, îi vor bucura mult pe cei mici.

 

Tot ce trebuie să faci este să-l lași pe copilul tău să pună în culori ce simte. Apoi, fă o poză desenului și înscrie-te cu imaginea la concursul nostru, adăugând-o într-un comentariu la acest articol. Mergi la câmpul Comentează și completează datele tale, spune-ne ce a vrut copilul să reprezinte în opera lui de artă și apasă butonul Adaugă o imagine, pentru a adăuga desenul. 

 

Alege una din variantele care i se potrivește cel mai bine copilului tău: 

1. Accesează link-ul BIC împreună cu el și lasă-l să aleagă o planșă. Dacă ai o imprimantă, apasă butonul IMPRIMARE și oferă-i planșa spre colorare.

2. Accesează link-ul BIC împreună cu el și lasă-l să aleagă o planșă pe care să o reproducă singur pe o foaie de hârtie.

3. Pur și simplu, oferă-i o foaie de hârtie și culori și lasă-l să deseneze ce vrea.

 

Nu este concurs de talente, ci unul de eliberare a emoțiilor. Este important ce își alege copilul să reprezinte și cu ce culori, chiar și dacă o face din numai câteva linii sau/și puncte! Mie îmi plac toate desenele, mai mici, mai mari, reprezentări realiste sau fantastice, monocolore sau pline de culoare, mai triste sau mai vesele, făcute cu migală sau schițate, pentru că desenele înseamnă emoții care vor să fie exteriorizate. Să le lăsăm să iasă!

 

Găsești aici regulamentul concursului.

 

Recomand BIC. Și prefer BIC, pentru că BIC preferă calitatea și siguranța. Instrumentele de colorat BIC sunt confecționate din rășină sintetică, ceea ce nu le permite să se rupă în așchii, nu sunt toxice, minele sunt rezistente, au culori sunt vii și putere mare de acoperire, ceea ce face desenul și coloratul ușoare și pentru copiii foarte mici, iar pentru cei mari, o plăcere. Markerele și cariocile sunt lavabile, nu se usucă fără capac, au un vârs care nu se retractează. Creioanele cerate nu murdăresc mânuțele copiilor, sunt robuste, nu se topesc, nu sunt uleioase.

 

]]>
Te iubesc, orice culoare ai avea! Tue, 17 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/460/Te-iubesc,-orice-culoare-ai-avea!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/460/Te-iubesc,-orice-culoare-ai-avea!/  

N-am făcut până acum niciun review de carte și mă bucur că prima despre care scriu este Te iubesc, orice culoare ai avea!Simt cartea aceasta foarte aproape de ceea ce știu, gândesc, simt eu despre iubire.

 

Mihaela Coșescu este autoarea, mamă a doi copii, pe care îi iubește la fel de până la cer și înapoi. A scris cartea așa, pentru că așa a simțit să transmită ce a învățat ea despre iubirea pentru doi copii, despre cum să-i iubești pe amândoi, astfel încât amândoi să fie siguri de locul 1 în inima ta. A scris despre Gigi și Vivi, două girafe surori, care ajung să-și accepte, chiar să-și iubească diferențele și să se bucure una de ce are cealaltă de oferit.

 

Ana Stinghe a făcut ilustrațiile. Are 13 ani, imaginație foarte bogată și este foarte talentată. Este convinsă că poveștile pot să pătrundă în suflete și să panseze răni, să înfrumusețeze, să îmbogățească. Dacă ar vorbi, desenele ei asta ar spune. Cum nu pot să vorbească, le-a pus culoare, formă, iubire și le-a însoțit de cuvintele Mihaelei.

 

Eu n-am al doilea copil, dar am două surori și știu din propria experiență ce furtună poate să se iște în sufletul unui copil doar pentru că mama a mângâiat-o mai mult pe sora sau a părut c-o strânge mai tare în brațe. Am și o amintire, deși e una foarte timpurie, din vremea grădiniței, și o păstrez cu drag. Sora mea mai mare avea varicelă, iar mama îi făcuse o supă. Și spun îi, pentru că eu nu puneam gura pe supă. Mama nu m-a obligat niciodată, dar nici nu m-a invitat, firesc, la supă atunci. Am explodat, am plâns și am zis că vreau să fiu și eu bolnavă ca Geani, ca să mă iubească și pe mine la fel. Mama m-a ținut în brațe și mi-a vorbit despre cum iubirea nu se împarte, ci se înmulțeste. Mi-a vorbit exact ca în Te iubesc, orice culoare ai avea!. Este și motivul pentru care simt cartea aceasta atât de aproape.

 

 

Te iubesc, orice culoare ai avea! este o carte care vorbește despre iubire, dar nu teoretic, ci cu experiențe din viața reală. Este pentru familiile în care vine al doilea copil și nu numai. Este depre frați și surori, despre prietenie, iubire fără bariere și condiții.

 

Te iubesc, orice culoare ai avea! este o carte pentru copii. Ei o percep deschis, copilărește, cu tot sufletul, pentru că este scrisă în limbajul lor. Pentru ei, cartea este un fel de joc simbolic, pentru că fiecare își imaginează, sunt sigură, că este unul dintre personaje. Și ori învață cum să dăruiască iubire, astfel încât celălalt să se simtă iubit, ori simte o imensă bucurie că îi este înțeleasă nevoia de iubire necondiționată, de a acceptare fără "dar". Apoi, le este desenată iubirea exact așa cum o văd copiii, în culori vii.

 

Te iubesc, orice culoare ai avea! este o carte pentru adulți. Ei o citesc printre rânduri și, când o vor închide, își vor îmbrățișa la fel de cald și de strâns și copilul mic, și copilul mare, și copilul retras, și copilul năzdrăvan, și copilul isteț, și copilul artist, și copilul blond, și copilul brunet, și fata, și băiatul. Eu i-am spus copilului meu: Te iubesc cu totul, cu frumusețea și imaginația ta, și cu încăpățânarea, și cu istețimea, și cu bâzdâca ta, cu totul! Și când mă supăr, eu tot te iubesc! Te iubesc exact așa cum ești!

 

 

Recomand această carte scrisă delicat și ilustrată cu gingășie. Copiii de toate vârstele, chiar și peste 18 ani, au nevoie de astfel de povești. O puteți comanda de aici.

 

]]>
Ferestrele de oportunitate în dezvoltarea creierului copiilor, descoperire a oamenilor de știință. Mon, 16 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/459/Ferestrele-de-oportunitate-în-dezvoltarea-creierului-copiilor,-descoperire-a-oamenilor-de-știință./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/459/Ferestrele-de-oportunitate-în-dezvoltarea-creierului-copiilor,-descoperire-a-oamenilor-de-știință./ Ultimii zece ani au fost marcați de o explozie în neuroștiință. Mijloace de analiză moderne și entuziasmul unor oameni de știință în a ajuta la evoluția omenirii au făcut sustenabilă științific ideea conform căreia primii ani din viața unui copil sunt decisivi în dezvoltarea lui emoțională, socială și intelectuală.

 

În primii 3 ani, creierul face un salt cu care nu se va mai întâlni niciodată în viață. La vârsta de 3 ani, creierul copilului atinge până la 90% din dimensiunea pe care o va avea ca adult. Este ca un burete care absoarbe și absoarbe tot. Depinde de adulții împlicați zilnic în viața copilului dacă informațiile pe care le cuprinde creierul îi vor crește calitatea sau numai cantitatea. Neuronii, celulele care sunt baza formării creierului, sunt încă de la naștere și de ordinul milioanelor, parte din bagajul genetic. Dar dezvoltarea creierului presupune conectarea lor în sinapse, formând adevărate rețele de comunicare.

 

Și s-a demonstrat că experiențele și mediul în care trăiește un copil influențează evoluția rețelară a creierului. Dezvoltarea creierului depinde de activitatea acestuia. Și, pentru că dezvoltarea creierului este plastică, fiecare experiență din fiecare zi a copilului îl stimulează, cu efecte pozitive, ori negative asupra conexiunilor neuronale. Fiecare experiență ajută la formarea unui circuit din creier. Când ne ținem copilul în brațe, când îl mângâiem, îi vorbim, îi zâmbim, îi cântăm, îi citim povești, ne jucăm cu el, râdem, îi oferim experiențe care îi impulsionează creierul și acesta dezvoltă noi și noi sinapse.

 

Ceea ce este cu adevărat spectaculos în noile descoperiri sunt Ferestrele de Oportunitate (Windows of Opportunity) în dezvoltarea creierului copiilor, pe care este ideal să le deschidem la momentul oportun. Eu am auzit prima dată despre asta la Oana Moraru. Specialiștii numesc ferestre de oportunitate acele perioade de timp în care copilul este cel mai receptiv în a dezvolta anumite abilități.

 

0 - 2 ani - Fereastra pentru dezvoltarea limbajului

Spre exemplu, pentru dezvoltarea vocabularului, deși pare nefiresc, fereastra de oportunitate este între 0 și 2 ani, când copilul nu vorbește. Dar creierul lui, atunci, creează rețelele vorbirii și, dacă i se vorbește corect, frazat, mult și explicit, el, când va începe să vorbească, o va face în aceiași termeni. Nu-i așa că ai auzit copii foarte mici, sau chiar copilul tău, folosind neologisme sau expresii puse corect în context? Nu le-a citit nimeni dex-ul, doar li s-a vorbit într-un anumit fel în mod repetat. Tot acum este și fereastra de oportunitate pentru învățarea unei limbi străine. Se pare că pronunția corectă a unor cuvinte străine, altele decât cele ale limbii materne, și accentul autentic se înregistrează optim în această perioadă.

 

0 - 4 ani - Fereastra de oportunitate pentru dezvoltarea inteligenței emoționale

Apoi, primii 4 ani sunt cruciali în dezvoltarea abilităților interpersonale și intrapersonale (inteligență emoțională și socială). Copii au nevoie de dragoste, râs sincer, joacă unu' la unu' cu părintele, răbdare, atenție, acceptare necondiționată și limite blânde. În această perioadă, se pun bazele atașamentului, independenței, stimei de sine, încrederii, capacității de cooperare, auto-controlului din viața de adult, se învață vocabularul emoțiilor. De aceea, specialiștii recomandă foarte multă grijă în a gestiona plânsul (ascultându-l!), crizele de furie ale copiilor, în a le îndeplini nevoile și a-i ajuta în interacțiunea cu ceilalți. Reacțiile părintelui în fața unei greșeli, căzături, nereușite, succes etc. sunt experiențe fotografiate de creierul în formare al copilului și introduse în rețea. Pentru insuflarea independenței, momentul cel mai propice este între 18 și 36 de luni. Copilul trebuie lăsat, ba chiar încurajat să exploreze singur.

 

0 - 7 ani - Fereastra de oportunitate pentru dezvoltarea motrică

Până la 7 ani, este ideal să fie stimulată acea parte a creierului care coordonează motricitatea. Copiii au nevoie de un mediu în care să se miște, să alerge, să se rostogolească, să se cațere, să prindă, să arunce, să meargă cu trotineta, bicicleta, să sare, să se arunce, să se tăvălească, să facă tumbe etc. Astfel, se dezvoltă sistemul lor senzorial, de a cărui funcționare optimă depind capacitatea de concentrare, atenția, învățarea de mai târziu. Citește mai multe despre importanța mișcării libere și despre cum afectează restricționarea ei calitatea studiului în De ce nu pot copiii să stea nemișcați pe scăunele sau în bănci și ce putem face. Informație de aur.

 

0 - 4 ani - Fereastra de oportunitate pentru dezvoltarea gândirii logico-matematice

Fereastra de oportunitate pentru gândirea logico-matematică este până la vârsta de 4 ani. Deși, la vârsta aceasta, copiii nu fac operațiuni matematice (nici nu este indicat, pentru că asta se numește suprastimulare), aceasta este perioada optimă în care creierul copilului poate genera circuite neuronale capabile să dezvolte rețele complexe logice și matematice mai târziu. Noi îi oferim experiențele (jocurile), el învață culorile, să deosebească, să asocieze, să clasifice, să compună, să descrie după anumite coordonate, să așeze în spațiu, să delimiteze, să potrivească etc.

 

Primii ani sunt fundamentul unei călătorii de-o viață! Această perioadă pune bazele învățării, fie că vorbim despre dezvoltarea vizuală, socială, emoțională, intelectuală, senzorială, motrică, privind abilitățile muzicale, ritmice, artistice, în general.

 

Nu înseamnă că, dacă nu am deschis ferestrele de oportunitate, nu vom mai putea face nimic după, însă dezvoltarea va fi mai greoaie, cu mai multe obstacole, refuzuri, efort din partea copilului. Cei mai mulți părinți ajung într-un punct în care învinovățesc copilul că nu este în stare, nu este interesat, este leneș, distras, neatent, nu se concentrează etc., când singura lui vină este că a trăit într-un mediu care nu l-a stimulat suficient când ar fi fost ideal să o facă.

 

Sursa foto aici.

]]>
De ce nu pot copiii să stea nemișcați pe scăunele sau în bănci și ce putem face. Informație de aur. Fri, 13 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/458/De-ce-nu-pot-copiii-să-stea-nemișcați-pe-scăunele-sau-în-bănci-și-ce-putem-face.-Informație-de-aur./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/458/De-ce-nu-pot-copiii-să-stea-nemișcați-pe-scăunele-sau-în-bănci-și-ce-putem-face.-Informație-de-aur./ Copilul meu de 6 ani întâmpină dificultăți în a sta locului. Sunt momente când îi este chiar imposibil, mi-a mărturisit aseară. I-ar plăcea să nu se mai miște atât, dar nu se poate abține.

 

Știi ce? Și eu eram fix la fel. Părea că nu sunt atentă la grădiniță sau școala primară, asta doar pentru că îmi mișcam permanent picioarele (care, dacă voiam să fac priză cu spătarul scaunului, nu mai atingeau podeaua). Dacă nu făceam asta, țineam în mână un instrument de scris, între dinți, o unghie ruptă, un anumit ritm cu degetele, îi făceam un semn colegei și tot așa. Nici educatoarele, nici învățătoarea nu au agreat neastâmpărul meu. Ce nu știau ele e că atenția mea nu era afectată de frichineală. De altfel, în procesul de învățare, asul meu din mânecă a fost că am plecat întotdeauna cu toată informația acasă, procesată, nu memorată!

 

Acum, am aflat că frichineala mea era modalitate naturală a corpului meu de a ține pornit creierul! Aveam nevoie de mult mai multă mișcare, dar mișcare necontrolată!

 

"Ce se întâmplă când copiii încep să se frichinească? Ei bine, venim noi și le cerem să stea locului și să fie atenți. Prin urmare, creierele lor merg din nou la culcare."

 

Cum nimic din lumea asta nu e întâmplător, mi-a picat sub ochi un articol pe care l-aș printa și l-aș pune în ramă, atât de valoroasă consider că este informația ce îl cuprinde. Concentrarea atenției are directă legătură cu sistemul senzorial, care nu este dezvoltat, desigur, la copii. Sistemul vestibular, parte a sistemului senzorial, localizat în urechea internă, răspunde de mișcare și gravitație și este responsabil de simțul nostru de echilibru, coordonare și mișcări ale ochilor. Dacă sistemul vestibular nu funcționează corect, apar dificultăți în menținerea echilibrului, apoi, dificultăți de concentrare și atenție, ușurința în distragerea atenției.  Iar sistemul vestibular se dezvoltă cu ajutorul exersării unor mișcări necontrolate. Exact ce fac copiii mici și noi îi oprim: tumbe, atârnări cu capul în jos, învârtiri în cerc, tăvăleli, roata, cățărări, sărituri etc.

 

"Frichineala copiilor este o problemă reală. Faptul că ei se agită este un indicator că acești copii nu au făcut suficientă mișcare în ziua respectivă. Noi suntem datori să rezovăm cauza, nu doar să constatăm și să oprim efectele."

 

Articolul este scris de Angela Hanscom, mamă a doi copii, specialist în terapia ocupațională pediatrică și fondatoarea TimberNook, un program care îi reconectează pe copii, le dezvoltă creativitatea și independența, prin activități în aer liber. N-am intervenit cu nimic în text, doar mi-am permis să traduc și să vă bucur și pe voi.

 

 

"O străină m-a apelat să-mi spună suferința ei. Mi s-a plâns că băiețelul ei de 6 ani nu este în stare să stea în clasă pe scaun fără să se miște. Școala vrea să-l testeze pentru ADHD (Deficit de atenție și hiperactivitate). Cât de cunoscut îmi sună asta!, mi-am zis. Ca terapeut ocupațional, am observat că aceasta este o problemă frecventă astăzi.

 

Mama continuă să-mi povestească, cum fiul ei vine acasă în fiecare zi cu o față zâmbitoare, dar galbenă, în vreme ce restul clasei primește față zâmbitoare verde pentru bună purtare. În fiecare zi, acestui copil îi este subliniat că acest comportament este inacceptabil, doar pentru că nu poate sta nemișcat pe scaun pentru o perioadă mai lungă.

 

Mama începe să plângă: 'Copilul meu a început să-mi spună tot felul de lucruri, precum: 'Mă urăsc! Nu sunt bun de nimic!'. Stima de sine a acestui băiețel se prăbușește doar pentru că el are o nevoie mai mare de a face mișcare.

 

De-a lungul ultimului deceniu, tot mai mulți copii sunt arătați cu degetul ca având probleme de atenție și, în mod foarte probabil, ADHD. Un învățător îmi spune că cel puțin 8 dintre cei 22 de elevi ai ei întâmpină dificultăți în a fi atenți, și asta într-o zi bună. În același timp, așteptările sunt ca acei copii să stea nemișcați perioade lungi de timp. De fapt, chiar și copiilor mici li se cere să stea pe scăunele timp de 30 de minute, adunați în semicerc, la unele grădinițe.

 

Problema? Copiii, în zilele noatre, stau în mod constant într-o poziție nefirească pentru vârsta lor. Rar vezi copii dându-se de-a berbeleacul de pe dealuri, sau făcând tumbe, sau cățărîndu-se în copaci, sau învârtindu-se în cerc doar de amuzament. Jocurile copilăriei noastre sunt demult apuse. Perioada de copilăreală, de care au atâta nevoie, s-a scurtat mult la copiii de azi. Și asta, pe fondul creșterii cerințelor educaționale. Acești copii se joacă rar afară din cauza temerilor părinților, a problemelor legate de răspundere, precum și din cauza programelor școlare încărcate și a standardelor societății actuale. Să recunoaștem, copiii noștri nu mai au parte de suficientă mișcare liberă și necontrolată și asta se pare că începe să devină o adevărată problemă.

 

Am fost recent în inspecție la o clasă de a V-a, ca o favoare pentru un profesor. Am intrat fără să fac zgomot și m-am așezat într-o o bancă, în spatele clasei. Era spre sfârșitul orelor de curs, iar profesorul le citea copiilor o carte. N-am văzut niciodată așa ceva. Copiii, unii își dăduseră spaterele scaunelor pe spate, alții își balansau corpurile înainte și înapoi, alții își mestecau guma din capătul creionul, iar unul își lovea colegul din față în cap cu o sticlă de apă în mod ritmic.

 

Și nu era o clasă specială, ci una cât se poate de normală, ba chiar dintr-o școală de arte. Primul meu gând a fost că acești copii se agitau doar pentru că era sfârșitul orelor și erau obosiți. Chiar dacă și acesta era un motiv suficient, mai era, cu siguranță, un altul.

 

Am realizat unde era problema după câteva testări. Cei mai mulți dintre copii nu aveau nici rezistență fizică, nici echilibru al corpului. De fapt, am efectuat aceste teste în mai multe școli și, când am comparat rezultatele cu cele obținute la copiii de aceeași vârstă din anii '80, am ajuns la concluzia că numai unul din 20 de copii are rezistența și echilibrul normale. Numai unul! Dumnezeule!, mi-am zis. Copiii ăștia trebuie să se miște!

 

În mod ironic sau nu, mulți copii merg astăzi fără un sistem de echilibru dezvoltat (făcând legătura cu sistemul vestibular), tocmai pentru că le este cenzurată sau chiar resticționată mișcarea liberă. Pentru a-și dezvolta sistemul care menține echilibrul corpului, copiii au nevoie să-și miște corpul în toate direcțiile, chiar și ore în șir, la o anumită vârstă. E vorba de exercițiu, de ideea de a repeta în mod frecvent și constant ceva pentru a învăța. Au nevoie să facă asta mai mult decât o dată pe săptămână. La fel, a face fotbal o dată sau de două ori pe săptămână nu îi este suficient unui copil pentru a-și dezvolta un sistem senzorial puternic.

 

Citește și Ferestrele de oportunitate în dezvoltarea creierului copiilor, descoperire a oamenilor de știință.

 

Copiii merg la școală cu un organism mai nepregătit ca oricând înainte să învețe. Cu sisteme senzoriale nu tocmai funcționale, li se cere să stea nemișcați și să fie atenți. Dar n-au cum. Atunci, copiii, în mod natural, încep să se frichinească, tocmai ca să obțină mișcarea de care are nevoie disperată corpul lor pentru a conecta, ulterior, creierul. E un întreg proces firesc. Ce se întâmplă când copiii încep să se agite? Ei bine, venim noi și le cerem să stea nemișcați și să fie atenți. Prin urmare, creierele lor merg din nou la culcare.

 

Frichineala copiilor este o problemă reală. Faptul că ei se agită este un indicator că acești copii nu au făcut suficientă mișcare în ziua respectivă. Noi suntem datori să rezovăm cauza, nu doar să constatăm și să oprim efectele. Joaca adevărată în aer liber, de asta au nevoie copiii. Dacă la școală nu se poate, de îndată ce ajung acasă, copiii trebuie lăsați afară, la joacă. Douăzeci de minute de mișcare pe zi nu le sunt suficiente. Copiii au nevoie de ore de joacă necenzurată în aer liber pentru a-și dezvolta un sistem senzorial sănătos și pentru a ridica nivelul de atenție și învățare în clasă.

 

Ca să învețe, copiii au nevoie să poată să fie atenți. Ca să fie atenți, trebuie să-i lăsăm să se miște!"

 

 

Deși fată, eram plină de vânătăi, zgârieturi, cicatrici. Alergam mult, petreceam timp afară, dar nu în fiecare zi. Așa și copilul meu. Deci, e nevoie de mai mult și mai des. Păi, să fie mai multă mișcare!, zic. Și în fiecare zi!

 

Articolul Angelei Hanscom aici.

Sursa foto aici.

]]>
Inteligența emoțională, deși nepredată și nenotată în școală, este cheia reușitei școlare, în carieră, viață. Studiu TransformingEd. Thu, 12 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/457/Inteligența-emoțională,-deși-nepredată-și-nenotată-în-școală,-este-cheia-reușitei-școlare,-în-carieră,-viață.-Studiu-TransformingEd./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/457/Inteligența-emoțională,-deși-nepredată-și-nenotată-în-școală,-este-cheia-reușitei-școlare,-în-carieră,-viață.-Studiu-TransformingEd./ În decembrie 2015, Transforming Education a lansat rezultatele unui studiu privind importanța dezvoltării abilităților non-cognitive. Întrebarea care a stat la baza studiului: Care este cheia succesului în școală, carieră și viața de adult?

 

În vreme ce școala încă notează exclusiv abilitățile cognitive ale elevilor și îi grupează după note și rezultatele la teste, o echipă de specialiști în educație, psihologie, economie și-a propus să demonstreze că succesul în școală și în viață depinde de mai mult decât abilitățile cognitive.

 

Acele competențe ale copiilor nevalorizate în primii ani de școală sunt, de fapt, cheia pentru reușita de mai târziu, în treptele superioare de studiu, dar și în viață. Pe scurt, inteligența, notele mari, rezultatele maxime la teste și examene nu asigură fericirea, ascensiunea, starea de bine.

 

Specilialiștii vorbesc despre auto-control, spiritul de echipă și capacitatea de colaborare, atitudinea în fața învățării, curiozitatea, conștiinciozitatea, încrederea în sine, inteligența emoțională și auto-cunoașterea ca fiind abilități interpersonale și intrapersonale cu efecte pe termen lung în viață. Le numesc non-cognitive pentru a face diferențierea clară de capabilitățile cognitive, competențele academice și cunoștințele predate preșcolarilor și școlarilor. Termenul generic este MESH (Mindsets, Essential Skills, & Habits).  Acestea determină, se pare, reușita academică de mai apoi, la liceu sau facultate, influentează semnificativ cariera profesională și starea de bine a adultului (sănătatea și situația financiară). De aceea, educatorii și învățătorii ar trebui să se focuseze mai mult, sau măcar în aceeași măsură, pe inteligența emoțională (ca termen general). Acuitatea minții, memoria, operațiile matematice, scrisul, cititul sunt importante și pot garanta poziții fruntașe elevilor în școală, dar nu pot să asigure reușita adolescentului și, mai apoi, a adultului.

 

Studiul relevă impactul dezvoltării timpurii a MESH în cele trei coordonate majore: Scoală, Carieră, Viață:

 

Școală

1. Abilitățile non-cognitive previn abandonul școlar, ba chiar asigură niveluri ridicate de educație.

2. Elevii cu abilități non-cognitive dezvoltate au rezultate academice mult mai bune.

3. Dezvoltarea timpurie a acestor abilități au impact imediat, care se vede în rezultatele școlare, dar și un efect pozitiv pe termen lung.

 

Carieră

1. Angajatorii apreciează astfel de abilități și caută să aibă în echipă oameni cu auto-control, care știu să colaboreze, deschiși, entuziaști, dornici să învețe, încrezători. Dacă ar fi să conteze abilitățile cognitive și atât, nu s-ar mai ține interviuri. Ar fi suficient să trimitem via e-mail sau fax diplomele și certificatele de atestare și competență în domeniu, nu-i așa?

2. Oamenii care au abilități non-cognitive puternice au șanse mult mai mari de a găsi un job. Diploma cu 10 nu asigură o angajare.

3. Copiii cărora le-a fost încurajată dezvoltarea inteligenței emoționale ajung adulți care câștigă mai mulți bani și se bucură de o stabilitate financiară.

 

Viață

1. Adulții cu capacități non-cognitive puternice sunt mai puțin predispuși să comită o infracțiune.

2. Dezvoltarea abilităților non-cognitive în școală previn și înlătură riscul de a fi un adult singur sau a deveni părinte în adolescență.

3. Puternice capacități non-cognitive, în interdependență cu un stil de viață sănătos, reduc mortalitatea, riscul de a deveni obez, fumător, consumator de droguri, sau de a suferi de tulburări psihice.

 

Citind toate astea, mie-mi este foarte clar ce are nevoie copilul meu de 6 ani ca eu să-l ajut să dezvolte. Vouă?

 

Citește toate datele studiului studiul Transforming Education.

Sursa foto aici.

]]>
Reacțiile tale în situații de criză sunt reacțiile părinților tăi. Oprește pânza asta de păianjen! Tue, 10 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/456/Reacțiile-tale-în-situații-de-criză-sunt-reacțiile-părinților-tăi.-Oprește-pânza-asta-de-păianjen!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/456/Reacțiile-tale-în-situații-de-criză-sunt-reacțiile-părinților-tăi.-Oprește-pânza-asta-de-păianjen!/ Dacă ai ști că un gest al tău poate lăsa urme adânci, sângerânde în sufletul copilului tău, l-ai mai face? Dacă ai ști că un cuvânt al tău se va lipi de fruntea copilului până și dacă va găsi resursele să-l șteargă, l-ai mai spune? Dacă ai ști că acțiunile tale în a-ți educa copilul nu-i hrănesc mintea, nici sufletul, nu-i dezvoltă conștiința, nu fac din el omul pe care vrei tu să-l formezi, le-ai mai derula? Dacă ai ști că reacțiile tale în fața comportamentelor copilului tău îl învață altceva decât vrei tu să învețe, le-ai mai da frâu liber? Dacă ai ști că reacțiile tale ar putea deveni reacțiile copiluli tău, te-ai gândi să le schimbi?

 

Dr. Daniel J. Siegel (specialist în educație și psihiatria copilului și adolescentului, profesor la Universitatea din California, director al Centrului de cercetare Mindful Awareness din cadrul aceleiași universități și director executiv al centrului educațional Mindsight Institute) vorbește despre reacții ca fiind foarte greu de schimbat (dar nu imposibil!), tocmai pentru că ele se memorează în primii ani de viață, când copilul nu deține autocontrol, pentru că nu are cortexul prefrontal încă dezvoltat. Părinții reacționează în fața unei situații de criză într-un anumit fel, fel pe care copilul nu poate să-l treacă singur prin filtrul rațiunii, al judecătii (decât ajutat!), și-l memorează, dacă nu are parte de explicații, brut. Reacțiile sunt ca niște capturi foto care se înmagazinează în sistemul limbic, cel responsabil cu emoționalul. Ei, în situații de criză, imaginile astea se plimbă prin fața ochilor. Sunt mecanisme memorate. Și tu ajungi să le pui în practică dacă te lași pradă emoțiilor.

 

Dacă n-ai știut până acum sau n-ai conștientizat, află asta: reacțiile tale în primii ani de viața ai copilului tău sunt un fel de moștenire pe care i-o lași copilului tău, fără să fii conștient! Tu-l înveți. Depinde de tine ca el, pe viitor, să răspundă sau să reacționeze. Așa cum a depins de părinții tăi (sau de cei care te-au crescut) ca tu să fii un omul care ești acum. Obiceiurile tale de la ei le ai. Reacțiile tale în situații de criză sunt, de fapt, reacțiile lor. Dacă ele te-au rănit, nu le face și ale copilului tău. Oprește pânza asta de păianjen!

 

Poți să schimbi reacțiile tale. E foarte greu, dar se poate. Ai fost pedepsit când erai mic, ai fost umilit, etichetat, lovit? Astea sunt capturile tale foto? Păi, în situații de criză, cam astea îți trec prin fața ochilor și, cel mai adesea, ajungi să te comporți exact ca părinții tăi. Deși tu nu vrei! Poți să schimbi asta.

 

Copilul tău greșește. Dacă situația este similară cu ceva ce ai trăit tu în copilărie, cu o greșeală a ta de copil, iar părinții tăi au reacționat într-un fel care te-a rănit, emoțiile încep să-ți inunde creierul, iar creierul tău intră pe modul "supraviețuire". De-aia simți că "pierzi controlul". Acum, este momentul în care poți să alegi. Poți să reacționezi cum au făcut-o părinții tăi, conform memoriei tale emoționale, sau poți să răspunzi cu raționalul. Ești adult acum, nu ești copilul rănit! Respiră adânc, astfel încât creierul tău să se oxigeneze și să iasă din acel save mode. Este al naibii de greu! N-o să-ți iasă din prima. Dă-ți un time out! Retrage-te câteva minute. În acele câteva minute, conștientizează-ți starea. Ce simți? Ce anume îți amintește experiența asta din copilăria ta? Cum au reacționat părinții tăi? Cum te-ai simțit atunci? Cum ai fi vrut să reacționeze la greșeala ta? Întrebările astea îți vor da răspunsul pentru cum să acționezi mai departe, la greșeala copilului tău.

 

Sursa foto aici.

]]>
Ce credea o liceană despre bani. Thu, 05 May 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/455/Ce-credea-o-liceană-despre-bani./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/455/Ce-credea-o-liceană-despre-bani./ În vara dintre a X-a și a XI-a am vândut înghețată. Au fost primii bani câștigați. Puțini. Dar m-am simțit bine să-i fac eu. Mama n-a fost de acord, tata nici n-a știut. Societatea condamna, atunci, părinții care-și lăsau copiii la muncă. În plus, munca pe bani o făcea minorul care nu era amator ori capabil de a învăța. Așa gândeau cei mai mulți oameni. Ori mama nu voia să fiu eu umilită. Ceea ce s-a și întâmplat. O doamnă a venit special la mine, n-a cumpărat, doar mi s-a adresat: 'Păcat de tine, ești frumoasă! De ce nu pui tu mâna pe carte?!' I-am zâmbit doar. Atât de tare a contrariat-o atitudinea mea, că a plecat fiind convinsă că-și pierde timpul cu mine, eram un caz deja pierdut...

 

Nu mi-era rușine să muncesc. Mi-a propus cineva și am acceptat, era o experiență nouă. N-aveam bani, dar nici frustrare că nu-i am. Nu-l simțeam un minus, nici un plus, pentru că banii n-au fost un subiect tabu între mine, surorile mele și mama noastră. Noi aveam toate un buget lunar, salariul mamei și alocațiile noastre, și-l administram împreună. Pe mama n-am auzit-o niciodată spunând că n-are. Dacă avea în portofel bani de-o pâine, ea avea. Nu s-a plâns de lipsă niciodată. Și, dacă mama era optimistă, la noi asta ajungea. Așa am crescut. Am știut întotdeauna valoarea banilor, dar nu i-am ridicat la rang de valoare niciodată.

 

Altele erau valorile cu care am crescut. Prietenele mele nici ele nu aveau, dar, ca și mine, aveau tot ce le trebuia la momentul respectiv înăuntru. Aveam ambiție, determinare, crezul că banii nu sunt un scop în sine. Scopul nostru era să învățăm, să acumulăm, eram ca niște bureți.

 

Așa încerc să-l cresc și pe Rareș. Eu. Soțul meu a trăit în altă normalitate și e mai greu cu schimbarea, dar nu imposibil, se pare. Îi mai pune copilul de 6 ani oglinda în față. Obligat-forțat!

 

Banii trebuie să circule. Atitudinea în fața banilor este ideal să fie una optimistă, relaxată. Banii nu sunt ochiul dracului, dar nici o valoare! Banii vin și rămân după pasiune, cunoaștere, muncă, determinare, constanță, integritate. Altfel, vin și pleacă... Asta am învățat de la mama mea. Așa gândea liceana, așa gândește și mama de acum.

 

Atunci, n-am știut de ce n-am simțit nevoia să-i răspund doamnei, acum, știu. Deși liceană, aveam deja în minte cine sunt și ce vreau. Nu aveam de demonstrat nimănui nimic. Nu mă hrăneam din ce cred străinii despre mine.  Aveam pasiuni, aveam visuri. N-aveam frică de eșec. Cred că era și un pic de inocență, mai multă. Dar era convingerea că pot, ambiția că nimeni și nimic nu mă poate face să mă abat de la drumul meu, niciodată lipsa banilor! Altceva ori altcineva, doar dacă voiam eu, iar eu nu voiam. Punct. Eram vulnerabilă la tot ce însemna familie, prietenie, plângeam des și la primul stimul, dar, dacă era vorba de învățat și drumul meu, deveneam stană de piatră. La fel, surorile mele. A pus mama ingredientele potrivite: nu au interesat-o notele, premiile, coronițele, venea la școală numai la ședințele cu părinții, nu a pus presiune pe noi cu învățatul niciodată, dar ne-a repetat constant că învățăm pentru noi și pentru devenirea noastră. Mama nu era mândră de noi când reușeam. Mama era mândră de noi!

 

Sursa foto aici.

]]>
Nu vedeți? Suntem toate mame, facem parte din aceeași tabără. Thu, 28 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/454/Nu-vedeți-Suntem-toate-mame,-facem-parte-din-aceeași-tabără./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/454/Nu-vedeți-Suntem-toate-mame,-facem-parte-din-aceeași-tabără./ Scriu azi din nou pentru că multe mămici au înțeles articolul de ieri (Cum a răspuns o mamă din Florida atacului altei mame. Și ce ascund mamele care atacă.) ca fiind o încurajare a hrănirii bebelușilor cu lapte formulă, în detrimentul alăptării. Niciodată!

 

Haideți să vorbim despre altceva! Despre vaccinuri! Sau despre dormitul în același pat cu bebelușul, sau despre naștere, sau despre cum ne creștem copii, sau despre diversificare! Subiecte sensibile pentru mame. Nu e nevoie să fim împărțite pe tabere. Despre asta era vorba! Mame care alăptează, mame care dau lapte praf, mame care vaccinează, mame care nu vaccinează etc. Nu vedeți? Suntem toate mame, facem parte din aceeași tabără. Putem să învățăm una de la cealaltă, în loc să pierdem timp și energie în a ne duela.

 

Tuturor ne-a fost sau ne este încă greu. Mie mi-a fost. Au fost momente în care am simțit că nu mai pot și, deși nu mă auzea, pentru că nu o spuneam cu voce tare, bebelușul meu, ca printr-o magie, îmi oferea un zâmbet. Mi-era de ajuns!

 

Eu știu mai puține despre alăptare, mai puține despre diversificare, mai puține despre vaccinuri, dar știu foarte multe despre emoțiile copilului meu, despre comportamentele lui, despre cum să fac echipă cu copilul meu, cum să-l educ blând, cum să-l iubesc și el să se simtă iubit. Dar n-am judecat niciodată pe nimeni, n-am rușinat, n-am umilit. N-am vorbit nimănui cu superioritatea cunoștințelor mele. Am încercat să inspir mamele, am dat sfaturi doar dacă mi-au fost cerute și, chiar și atunci, am făcut-o cu blândețe, cu mare grijă pentru o calitate atât de sensibilă cum este cea de mamă.

 

Fără să am pretenția că dețin adevărul absolut! Cu convingerea că, tocmai pentru că suntem diferite, suntem frumoase, pentru că avem de oferit una ce-i lipsește celeilalte. Și că, până la urmă, toate învățăm ce avem de învățat, doar că fiecare în ritmul său. Simțim diferit din cauza sau datorită experiențelor pe care le-am trăit încă din copilărie. Ceea ce funcționează la mine cu copilul meu, la altă mamă cu copilul ei poate să nu, sau poate nu acum. Și nu este mai puțin valoroasă decât mine, nici eu decât ea. Suntem două mame care fac tot ce pot și știu ele mai bine pentru puii lor.

 

Nu știu cum trebuie să procedați ca să nu răniți o altă mamă care face lucrurile altfel decât voi, dar vă pot spune cum fac eu. Am și un exemplu destul de recent. O mămică în mall, la un metru de mine, vizibil epuizată și, tocmai de aceea, fără soluții, își agita brațele, în care ținea bebelușul, sus-jos, stânga-dreapta, transpirată toată, roșie la față, neputincioasă. Iar bebelușul urla cât îl ținea gurița și nici gând să se oprească. Mi-am adus aminte de mine în primele luni de viață ale lui Rareș...

 

Și i-am zâmbit de câteva ori a 'și eu sunt mamă și știu cum e. E ok, nu ești mamă rea dacă nu poți să-ți liniștești acum bebelușul!'. Am pus în zâmbetul meu înțelegere, susținere, empatie. Autentic. Și fața i s-a relaxat. Încet, încet s-a liniștit ea, apoi, bebelușul ei. S-a apropiat de mine și am purtat o discuție frumoasă. Mi-a mulțumit la sfârșit.

 

Nu făcusem nimic deosebit, doar i-am povestit despre mine, mamă începătoare, despre fricile mele, despre cum mă simțea bebelușul meu când mă încercau tristețea, nepuntința, epuizarea. Despre cum nu știam, deși credeam că știu, multe despre mine, darămite despre copilul meu. Aaa, i-am mai spus depre plâns, cât este de vindecător și eu nu știam asta când Rareș al meu era bebeluș și i-l opream. Nu-l lăsam să sufere, credeam eu. Mi-a spus că mamele din jurul ei știu toate ce au de făcut, mai puțin ea, ea  nu știe nimic despre copii. Iar eu i-am răspuns că este doar o aparență. Că cine pretinde că știe totul ca mamă este într-o mare iluzie. Că suntem atât de diferiți, că nu există rețete perfecte și că învățăm în fiecare zi. Și e firesc să fie așa. E firesc să și greșim. Cum altfel am ști ce e bine și ce nu pentru noi și copiii noștri?!

 

Nu i-am spus că nu proceda bine zgâlțâind copilul, pentru că asta nu i-ar fi fost de ajutor, doar ar fi rușinat-o. Dar, după ce i-am povestit un episod în care eu făceam fix același lucru și cum mama mea m-a ajutat, mi-a replicat: 'Mă simțea. Da, păi, eram agitată. Toată lumea se uita la mine. O doamnă mi-a și zis să fac ceva, să-i dau sân, că prea urlă, că are ceva copilul...'

 

Că vaccinează, că nu vaccinează, că alăptează, că nu alăptează, că naște natural ori prin cezariană, este mamă. Nicio mamă nu vrea să facă rău puiului ei, toate acțiunile ei merg spre cum e mai bine pentru copilul ei, așa cum crede ea de cuviință, cu informațiile și experiențele pe care le are, multe, puține. Dacă vreți să o ajutați, făceți-o cu blândețe, cu grijă, cu empatie, că și voi sunteți mame. Dacă nu, părerea mea este că ar fi mai bine să n-o faceți deloc. Nu uitați! Suntem toate mame, facem parte din aceeași tabără.

 

Sursa foto aici.

]]>
Când adultul face o glumă și copilul o ia în serios Wed, 27 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/453/Când-adultul-face-o-glumă-și-copilul-o-ia-în-serios/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/453/Când-adultul-face-o-glumă-și-copilul-o-ia-în-serios/  'Bine, mă, am mers și eu cu soția mea la o petrecere și numai tu ai dansat cu ea!'

 

Asta a fost gluma tatălui meu, pe care copilul meu de 6 ani a folosit-o ca pretext ca să-i spună ce avea el pe suflet. Și a făcut-o atât de înțelept, că ne-a lăsat pe toți cu gura căscată! Și ar mai fi zis, că avea muuulte de zis, dar s-a oprit și a continuat cu mine a doua zi.

 

Dar să vă spun cum a fost. Mimi și tataia, părinții mei, erau în toiul petrecerii sâmbătă seara, pe la 22, când eu și Rareș ne-am dus să le facem o vizită. Rareș m-a rugat, că îi fusese foarte dor de mimi și nu apucase să o iubească deloc înainte să plece ea la botez. A fost suficient să intre o dată cu mimi în local și să vrea să rămână și el la distracție. Am încercat să-l conving să meargă acasă cu mine, chiar am încercat, dar n-a fost chip.

 

Gluma a făcut-o tatăl meu la întoarcere de la petrecere, în mașină. Era un pic peste 1 noaptea, iar tata a vrut să întrețină veselia cu care povestea Rareș despre ținuta unei doamne de pe ringul de dans. Atât a apucat să zică: 'Bine, mă, am mers și eu cu soția mea la o petrecere și numai tu ai dansat cu ea!, că al meu copil i-a răspuns de parcă abia aștepta o discuție de genul: 'Am dansat eu cu soția ta, pentru că tu nu ai luat-o la dans. Ce voiai?! Mimi este așa de frumoasă! Și am invitat-o eu la dans. Tataie, eu am fost exact ca părintele spiritual. Și părintele spiritual, când părintele copilului nu poate să-l ajute pe copil, are el grijă. Așa și eu! Știu că a fost o glumă, știu de glumă, să știi, dar voiam să-ți zic asta...'

 

 

Și ar mai fi continuat, dar tataia i-a tăiat-o scurt, cu o vorbă de-a lui: 'Dă-te, mă, în moaș'ta pe gheață!' Și către mine, cu apreciere și un soi de mândrie, am simțit eu: 'De unde scoate, fată, el vorbele-astea?'

 

Și mi-a mai zis mie Rareș când eram doar noi doi că lui i-ar plăcea ca tataia să o iubească mai mult pe mimi, că mimi este așa de bună, și blândă, și frumoasă, și veselă. Și că tataia nu se poartă frumos cu mimi. O iubește, dar nu așa cum ar iubi-o el, dacă ar fi soțul ei. Că el vrea să o vadă și pe mimi la fel de fericită când e cu tataia, cum mă vede pe mine cu tatăl lui, că el o iubește mult pe mimi...

 

Până la urmă, cred că Rareș poate să-l facă pe tata să vadă lumea cu alți ochi! Asta fac copiii.

 

Sursa foto aici.

]]>
Cum a răspuns o mamă din Florida atacului altei mame. Și ce ascund mamele care atacă. Mon, 25 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/452/Cum-a-răspuns-o-mamă-din-Florida-atacului-altei-mame.-Și-ce-ascund-mamele-care-atacă./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/452/Cum-a-răspuns-o-mamă-din-Florida-atacului-altei-mame.-Și-ce-ascund-mamele-care-atacă./ Am început să scriu articolul acesta după ce mi-a picat sub ochi postarea unei mămici din Florida, devenită virală deja pe internet. Annie Ferguson Muscato a intrat, acum câteva săptămâni, pe Target și a adăugat în coșul de cumpărături online o cutie de lapte praf formulă, când o străină pentru ea, mămică de asemenea, i-a comentat: "Alăptatul este cel mai bun!".

 

Annie i-a răspuns acesteia printr-o scrisoare deschisă, în care a explicat experiența ei privind alăptarea și a motivat opțiunea pentru lapte formulă. Și a postat-o pe pagina ei de facebook.

 

 

 

Am tradus mesajul ei și sper să ajungă sub ochii cât mai multor mămici. Citește-l până la capăt.

 

 

Dragă Străină de pe Target,

 

Nu era nevoie să-mi spui tu "Breast is Best! (Alăptatul este cel mai bun!) " când eram pe punctul de a cumpăra o cutie de lapte praf, pentru că eu deja știu asta.

 

Știu că eu, gravidă fiind, și soțul meu am participat cu entuziasm la cursul de patru ore despre alăptare.

 

Știu că mi-am strâns bebelușul la piept imediat după naștere și l-am pus la sân la o oră după, pentru că era așa de important pentru mine.

 

Știu că am apelat la sfaturile unui consultant în lactație înainte de a pleca din clinică cu fetița noastră și iar, la două săptămâni după.

 

Știu că ne-a fost greu la început. Că în unele nopți am plâns împreună, eu și bebelușul. Că prietenii noștri apropiați ne-au jurat că va fi mai bine. Știu că aveau dreptate și chiar așa a fost.

 

Știu că alăptatul este cel mai bun, exact ca tine.

 

Dar lasă-mă să-ți zic ce altceva mai știu.

 

Știu că fetița mea începea să țipe imediat ce o alăptam. Încovrigându-se de durere. Fără ca eu să pot să o consolez.

 

Știu că în această lună și jumătate de când sunt mamă nu am făcut altceva decât să folosesc pompa de sân și să umplu, cu greu, câteva sticluțe de lapte matern. Am încercat mai multe poziții. Și am consultat încă un specialist în alăptare.

 

Știu că mi-am ținut copil în brațe, bebelușul meu, în timp ce țipa ore în șir.

 

Știu că am vizitat pediatrul de cel puțin două ori pe săptămână de când fetița nostră a venit pe lume.

 

Știu că am înlăturat alimente din dieta mea (soia, lactate, frunze verzi) pentru a face laptele meu mai ușor digerabil pentru ea.

 

Am folosit în neștire pompa de sân - și încă o mai folosesc -, cât să am lapte matern în congelator, doar-doar să fie bine pentru bebelușul meu, deși cel mai probabil nu va putea să-l consume niciodată.

 

Și toate astea, pentru că "Alăptatul este cel mai bun!"

 

Apoi, am încercat lapte praf formulă hipoalergenică, fără proteina din lapte, pe care m-ai surprins tu astăzi cumpărându-l. Și tipătul s-a diminuat. Bebelușul meu a început să zâmbească. Să înteracționeze frumos cu noi. Să doarmă!

 

Și am plâns. Pentru că eu în continuare consideram că "Alăptatul este cel mai bun!". Și simțeam că mi-am dezamăgit puiul, că al meu trup n-a fost în stare să-l hrănească. Că n-o să fie la fel de sănotos cu lapte praf formulă.

 

Știu că ai gândit că nu-mi pasă sau că sunt leneșă, sau chiar tu ai încercat cu adevărat să fii de ajutor, crezând că nimeni nu mi-a spus vreodată despre beneficiile alăptării.

 

Dar te-ai înșelat. Ceea ce știu eu acum și tu nu știi este că sânul nu este întodeauna cel mai bun, ci că fericirea și sănătatea copilului sunt cele mai bune. Știu că să-ți hrănești puiul este cel mai bine.

 

Și ceea ce știu că știm amândouă este că să fii părinte este greu. Cu adevărat greu. Că ceea ce ne-am pus în gând și pentru care ne-am pregătit nu funcționează mereu, dar că toate ne străduim și facem ce credem că este mai bine pentru bebelușii noștri.

 

Așa că, dragă străină, data viitoare, când mai vezi pe cineva cumpărând lapte praf formulă, încearcă să-ți amintești că mamele ar trebuie să se susțină una pe cealaltă. Gândește-te la ceea ce este posibil ca tu să nu știi. Amintește-ți că Hrănirea este cea mai bună și zâmbește, pentru că asta înseamnă că o mamă își iubește puiul într-atât încât să facă ce este mai bine pentru el.

 

 

Cu dragoste,

O altă mamă care face ce știe și poate mai bine și o hrănire cu lapte formulă pentru un bebeluș mai fericit.

 

 

Articolul acesta este pentru mamele care au fost cel puțin o dată ținta atacurilor altor mame. Și spun asta pentru că vreau să le liniștesc. Nu poartă ele nicio vină și nici nu știu mai puțin decât mamele care atacă.

 

Ați auzit de Efectul Dunning-Kruger? Efectul Dunning-Kruger este o eroare de apreciere a oamenilor privind propria competență ori a competenței celorlalți. Acest comportament se datorează incapacității persoanelor respective de a-și recunoaște nivelul, tocmai din cauza lipsei lor de cunoștințe în domeniu.

 

Fenomenul a fost studiat îndelung de David Dunning și Justin Kruger, profesori ai catedrei de Psihologie din cadrul Universității Cornell, care au și publicat, în 1999, primul rezultat al unor serii de experimente. Rezultatul? Cel mai adesea, incompetenții se supraapreciează, iar competenții tind să considere că și ceilalți oameni știu exact cât știu și ei și nu dau sfaturi.

 

Iar supraaprecierea o recunoaștem din certitudinea cu care se exprimă. În mod paradoxal, oamenii care vor să ascundă lipsa de informații dintr-un domeniu se folosesc, în discuțiile sfătuitoare cu ceilalți, de cuvinte tari ("niciodată", "întotdeauna", "trebuie", "în mod categoric", "cu siguranță" etc.) Când certitudinea cu care vorbesc este însoțită de agresivitate (ton, limbaj, limbajul trupului), etichete, cuvinte defăimătoare, judecăți de valoare, acești oameni suferă. Nu știu mai multe decât alții, dimpotrivă. În plus, au mult mai multe de învățat.

 

„Unul dintre cele mai triste aspecte ale vremurilor noastre este că cei care au certitudini sunt proşti, iar cei cu imaginaţie şi competenţă sunt plini de dubii şi indecizie.”, Bertrand Russell

 

Articolul acesta este, în egală măsură, pentru mamele care au simțit cel puțin o dată să atace o altă mamă. Și spun asta pentru că aș vrea să le rog, înainte să facă o judecată de valoare la adresa altei mame, să-și amintească să zâmbească, apoi, cât de greu le-a fost, ca mame, măcar într-un aspect, să vorbească celuilalt așa cum le-ar plăcea să li se vorbească, să dea sfaturi în același mod și pe același ton pe care ar vrea să primească sfaturi, să se gândească încă o dată, să pornească de la premisa că un cuvânt de încurajare ajută, un reproș nu. Mamele fac tot ce pot și știu ele cel mai bine pentru copiii lor. Toate.

 

Sursa foto aici.

]]>
Tu ce fel de părinte crezi că ești? Fri, 22 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/451/Tu-ce-fel-de-părinte-crezi-că-ești/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/451/Tu-ce-fel-de-părinte-crezi-că-ești/ Ce vezi mai jos este o sinteză a ceea ce am primit, citit, ascultat la oameni specializați, oameni deschiși, frumoși, dornici să schimbe ceva în lumea asta (Gașpar Gyorgy, Otilia Mantelers, Oana Moraru, Urania Cremene, Anca Iordache, Monica Reu, Alfie Kohn, Aletha Solter, Michael Thompson, Daniel Siegel ș.a.). Și concluzii din experiența mea de părinte. N-am fost de la început un părinte conștient, dar am învățat să fiu. Pentru că a fi un părinte conștient se învață încă. Abia copiii noștri, cred eu, își vor crește copiii democratic, în mod instinctual.

 

 

În educația autoritară, câștigă părintele. În educația permisă, câștigă copilul. În educația democratică, câștigă părintele și copilul.

 

Specialiștii confirmă existența a patru tipuri de părinți: autoritar, autoritar-violent, permisiv și conștient (democratic). Am ales să fac un tabel în care să includ doar 3 tipuri de părinți, pentru că ceea ce conține violență nu este educație, din punctul meu de vedere. Părinții violenți  cu ai lor copii nu educă. Înspăimântă, asta da. Varsă niște frustrări, încearcă să-și vindece propriile răni de copii violentați de părinți, dar nu educă. N-au cum. Și mai e ceva, eu nu pot să pun semnul egal între bătaie și iubire, ori creșterea și educarea unui copil are ca fundament iubirea.

]]>
Un video devenit viral ne arată ce ar spune copiii mici dacă ar ști să-și exprime sentimentele. Fri, 22 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/449/Un-video-devenit-viral-ne-arată-ce-ar-spune-copiii-mici-dacă-ar-ști-să-și-exprime-sentimentele./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/449/Un-video-devenit-viral-ne-arată-ce-ar-spune-copiii-mici-dacă-ar-ști-să-și-exprime-sentimentele./ Canalul youtube The Break Womb aparține acestor 3 mame din clip, Laurel Coppock, Molly Erdman și Megan Grano, care și-au propus să amuze, ridiculizând, în general, metode de educație. Toate filmulețele lor sunt reușite și făcute cu mult haz, toate recompun situații din viața reală de părinte și toate transmit ceva.

 

Acum, au pus în scenă frica părinților în fața dependenței copiilor lor de suzetă, înverșunarea lor în a-i face să renunțe la ea și răspunsul micuților, dacă ar putea să-și exprime sentimentele în cuvinte:

 

 

'Știi când vii acasă după o zi grea și bei un pahar de vin? Ăsta-i paharul meu de vin.'

'Asta fac eu ca să mă calmez. Nu pot să mă duc la spa. De fapt, aș putea, dar ce copil mic face asta?!'

'Țin suzeta în gură sau mă apuc de fumat. Tu alegi!'

'Știi când ești în mașină și o asculți pe Oprah? Eu trag din suzetă. E același lucru. Asta e Oprah a mea!'

'Cum ar fi să-ți interzic și eu să vorbești urât?!'

'Și tu ai tiparele tale de control!'

'O să trag din suzetă până ajung la vârsta ta, 175 de ani?! Probabil că nu. Dar o voi mai folosi puțin...'

 

Cred că renunțarea la frică și la înverșunare este cheia. Și puterea exemplului. Eu aș adăuga ceva, dar, așa, nu mai are haz. Ah, nu pot să mă abțin! Suzeta nu calmează, e chiar un tipar de control al emoțiilor. Le ascunde, le amână, de fapt. Vrei să renunțe copilul tău la suzetă? Nu i-o mai da și ascultă-i plânsul! Dacă i-o scoți și nu-l lași să plângă, sau să-și exprime, după cum îi este felul, emoțiile, se va duce spre alt tipar de control.

 

Sursa foto aici.

]]>
Când și cum spun NU copilului. Tue, 19 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/448/Când-și-cum-spun-NU-copilului./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/448/Când-și-cum-spun-NU-copilului./ Mulți părinți confundă educația democratică (,) cu educația permisivă. Sunt două concepte total opuse. Educația democratică este blândă, bazată pe conectare, dar nu exclude limitele. Copilul nu face tot ce vrea el și când vrea el, pentru că asta îl va afecta, în viața de adolescent și adult, în aceeași măsură în care îl poate afecta educația autoritară. Lipsa de limite este, pentru mine, pe același plan cu pedeapsa, pentru că înseamnă tot o fugă a părintelui.

 

Copilul plânge că vrea luna de pe cer. Părintele autoritar îi oprește plânsul cu o amenințare, pedeapsă, condiționare, palmă, iar cel permisiv i-l oprește cu o recompensă. Nici unul, nici celălalt nu a rezolvat problema. Și într-un caz, și în celălalt, părintele fuge. Nu-l învață nimic constructiv pe copil, care, din tot ce s-a întâmplat, înțelege că exprimarea unei emoții sau a unei nevoi este interzisă, sau că un astfel de comportament este de pus în practică atunci când vrea să câștige ceva.

 

În educația democratică, părintele conștient se întreabă de ce are nevoie cu adevărat copilul, ce vrea el să transmită prin cererea exagerată. Înțelege că resursele pe care copilul le are sunt puține și îl ajută cu ale lui. Se apleacă la nivelul lui cu empatie pentru ceea ce simte și încearcă să ajungă la cauză.

 

Uneori, cauza poate să fie lipsa informațiilor, mai ales când copilul are până în 2 ani. Și, atunci, îi explică blând că nu poate să-i dea luna de pe cer și de ce, folosind cuvinte pe care copilul să le poată înțelege. Este foarte simplu să își dea seama dacă aceasta a fost sursa plânsului, doar spunându-i: 'Uite, nu pot să îți dau luna, dar putem să ne jucăm și să ne imaginăm că luna este piatra asta, iar soarele, uite, soarele să fie păpădia. Vrei?'

 

Dar, de cele mai multe ori, plânsul se transformă într-o adevărată criză, cu furie, tăvălit pe jos etc. Părintele conștient știe că al său copil îl iubește și nu vrea să-l manipuleze, rănească, șantajeze, rușineze et. și că alta este cauza: o nevoie neîmplinită (de iubire, atenție, apropiere fizică, de acceptare etc.) sau o emoție puternică (adesea, este frica). Atunci, părintele pune o limită blândă. Am să vă explic când și cum spun eu NU copilului meu.

 

 

Mie mi s-a întâmplat ca Rareș să facă repetate crize de furie când eu îl duceam într-un mediu pe care el îl simțea ostil și îl lăsam acolo. În fiecare zi. Ei bine, tot în fiecare zi, ajungeam la furtuni din cele mai puternice. Toată furia lui se îndrepta către mine, pentru că eu decideam pentru el. Se simțea abandonat, neiubit, simțea frică, dezgust și toate se manifestau prin furie...

 

- Mami, vreau apă!

- Da, iubitule, poftim apă!

- Nuuu, vreau apă! Nu vreau apă, vreaaau aaaapă!

 

Când începea să mă lovească, eu veneam cu limita blândă. Recunosc, nu mi-a ieșit la început și a fost nevoie de mult exercițiu cu mine și cu emoțiile mele de copil rănit ca să răspund conștient comportamentului lui Rareș. Încercam să-mi mențin calmul și, dacă nu reușeam, îmi dădeam mie un time out, apoi, mă apropiam mai mult de el, coboram la nivelul lui și îi țineam mânuțele. 'Iubitule, văd că ești furios. Te înțeleg și vreau să te ajut, dar NU te las să mă lovești. Îți țin mânuțele pentru că nu vreau să mă lovești. Mă simt rănită când tu mă lovești, nu-mi place. Uite, poți să lovești perna asta, este în regulă, ca să te descarci, dar NU pe mine și NU pe nimeni. Sau hai să lovești sacul de box!'

 

Dar nu, el voia să, astfel, să mă determine să-l ascult, să decid împreună cu el dacă mediul este unul potrivit sau nu pentru el.  Și o făcea cum putea și știa el mai bine! Și continuam tot blând, tot cu empatie, dar ținându-i mânuțele: 'Iubitule, știu că vrei să-mi spui ceva cu asta! Ți-a fost frică azi că n-am să vin să te iau? sau Te-a supărat cineva acolo, la grădi?'

 

Și, atunci, izbucnea în plâns și eu îl luam în brațe și el plângea la mami a lui în brațe chiar și o oră. Apoi, făceam un joc din care aflam ce s-a întâmplat, sau îmi spunea chiar el seara, în pat, înainte de culcare. Și mai plângea puțin... și se elibera!

 

Sursa foto aici.

]]>
Un experiment interesant despre efectele pedepsei. Mon, 18 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/447/Un-experiment-interesant-despre-efectele-pedepsei./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/447/Un-experiment-interesant-despre-efectele-pedepsei./ Vrei ca al tău copil să nu facă ceva rău de față cu tine? Pedepsește-l! Sau doar amenință-l cu pedeapsa și nu-l vei mai vedea comportându-se urât! Apoi, va fi suficient doar să te uiți la el amenințător și se va opri imediat. Dar tu știi cine l-a oprit? Tu. Știi cine îl va opri când tu nu vei fi prezent? Nimeni. Iar actiunea devine "fructul interzis".

 

Apoi, mai e un risc: copilul învățat ce e bine și ce nu e bine prin pedeapsă se va uita toată viața lui în sus. Există și alternativă la pedeapsă, la fel de eficientă și cu rezultate imediate, recompensa. Adolescentul, fost copil pedepsit și/sau recompensat, va căuta ghidare, se va raporta la ceilalți, va funcționa după stimuli externi, nu va apela la propria conștiință, pentru că nu știe cum să o acceseze.

 

Și nu o spun eu, o demonstrează specialiștii. Când un individ face ceva doar ca să primească o recompensă ori să evite o pedeapsă, în acest comportament nu este niciun scop internalizat. Și, cu cât este mai mare stimulul extern, cu atât mai mică este nevoia de motivație internă. Cu alte cuvinte, copilul nu se va mai gândi la cum să schimbe comportamentul, ci la cum să evite pedeapsa.

 

Profesorul Jonathan Freedman a făcut, în 1965, pionieratul în a demonstra că, pentru a dezvolta o motivație internă copilului, este necesar și absolut suficient să limităm consecințele externe. Și a făcut un test cu două grupuri a câte 22 de băieți, cu vârste cuprinse între 7 și 9 ani. Ambele grupuri au fost aduse pe rând într-o încăpere cu 5 jucării. Cea mai atractivă dintre ele era un robot cu baterii. Experimentul este descris de Robert Cialdini în cartea sa, Psihologia Manipulării.

 

Primul grup de copii. Dr. Freedman știa că este suficient să îi ameninți cu pedeapsa pe copii ca să obții de la ei ce vrei și le-a spus amenințător: "Este greșit să vă jucați cu robotul. Și, dacă o să vă jucați cu robotul, o să mă supăr tare și va trebui să vă pedepsesc!" Apoi, a părăsit camera și i-a privit pe copii din spatele unei oglinzi. Așa cum și-a imaginat, 21 din 22 de băieți nu s-au atins de robot. Amenințarea, deci, chiar a funcționat atâta timp cât copiii credeau că vor fi prinși și pedepsiți.

 

După 6 săptămâni, profesorul și-a trimis asistenta în aceeași școală. Ea a rugat aceiași copii să o însoțească în aceeași încăpere, cu aceleași jucării și, fără să facă referire la întâlnirea lor cu dr. Freedman, le-a cerut să participe la un test de desen. În timp ce evalua desenul, individual, ea a spus fiecărui copil că se poate juca cu toate jucăriile.

 

Din cei 22 de băieți, 17 au ales să se joace cu robotul cu baterii. 77% au ales ceea ce fusese anterior "fructul interzis". Atenție, părinți! 77% dintre copii au ales, după 6 săptămâni, ceea ce li s-a spus că este greșit și că, dacă vor alege, vor fi pedepsiți, sau tocmai pentru că li s-a spus asta!

 

Un al doilea grup de băieți a participat la același experiment. De astă dată, profesorul nu a mai folosit amenințarea cu pedeapsa și s-a limitat la a le transmite: "Este greșit să vă jucați cu robotul!" Apoi, a părăsit camera și i-a urmărit pe copii printr-o oglindă. La fel ca și în primul grup, un singur băiețel a ales să se joace cu robotul. După 6 săptămâni, asistenta doctorului, de asemenea, a petrecut timp cu cel de-al doilea grup de copii, dându-le un test de desen și menționându-le, în timpul evaluării desenelor, că se pot juca cu toate jucăriile.

 

Doar 7 copii au simțit să se joace cu robotul. De data asta, 77% dintre copii au ales să evite ceea ce li s-a spus că este greșit, deși presiunea externă nu a mai existat, sau tocmai pentru că a lipsit amenințarea! Lipsa unei condiționări externe a dus la preluarea, de către băieți, a responsabilității deciziei.

 

Din acest experiment, poți extrage singur o învățătură valoroasă. Dacă vrei să-l înveți pe copilul tău ce este bine și ce nu și vrei ca aceasta să fie convingerea lui, nu apela la stimuli externi (pedeapsă, amenințare, șantaj emoțional, condiționare, recompensă etc.). Este suficient să îi oferi o direcție și să îi explici de ce e așa și nu altfel.

 

Eu așa fac cu Rareș. Când greșește, în primul rând, mă conectez cu el, pentru că am în minte că nu vreau să se ascundă de mine, ci că eu îl cresc pentru el, pentru ca el să ajungă un adult responsabil, care își găsește în interiorul lui motivația. Vreau ca atunci, când eu nu sunt cu el, să aibă înăuntrul lui tot ce-i trebuie pentru a lua singur decizia, nu să decidă "anturajul "pentru el.

 

Și eu am greșit, toți greșim. Important este să ne dăm seama de greșeală și să o reparăm. Vă doresc tuturor relații cât mai frumoase cu ai voștri copii!

 

Sursa foto aici.

]]>
Fericirea stă în gesturile simple, mici, care costă puțin sau deloc! Fri, 15 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/446/Fericirea-stă-în-gesturile-simple,-mici,-care-costă-puțin-sau-deloc!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/446/Fericirea-stă-în-gesturile-simple,-mici,-care-costă-puțin-sau-deloc!/ Am primit, azi, un buchet proaspăt cu liliac și narcise. Atât m-a bucurat, că, mult timp după, am stat pur și simplu privindu-l. Câteva minute, am inspirat adânc și nu mă săturam. Voiam să simt toată aroma și voiam să nu se termine bucuria. Încă nu s-a terminat. E toată casa un parfum! E minunat cum un gest atât de simplu, mic, care costă puțin poate să mă facă atât de fericită!

 

 

Cred că asta trăiește și copilul nostru când primește un gest mic, simplu, care costă puțin sau deloc, dar vine de la noi, cu iubire, joacă de-adevăratelea, conectare. Trăiește fericirea aia care încarcă și care el vrea să nu se termine. Nu vrea s-o piardă.

 

După meciul de handbal România-Israel, la care au stat în tribună, Rareș și soțul meu joacă un meci de handbal în fiecare seară, un fel de, că se termină distracția când ajunge primul la 10 goluri înscrise în canapea (poarta lor, unică). Dar o fac autentic. Meciul e meci, cu faulturi, cu mingi furate, cu tachinări, intimidări, dar cu energie din aia vie, cu râs de bucurie și emoție. Cu fericire! Pe care, Rareș, ca să o prelungească, ratează intenționat!

 

Fericirea asta, vă jur, nu i-am văzut-o cu nicio jucărie, deși are jumătate din cameră plină de jucării.

 

Copiii noștri vor ce vrem și noi. Caută sentimentul de bucurie neprefăcută, pură, vor să se simtă iubiți. Cer jucării, dar n-au nevoie de ele. Ei vor să simtă, ca să fie fericiți, nu doar să primească lucruri. Dar n-au vocabularul emoțiilor. Dacă ar fi să și știe să exprime ceea ce le cere sufletul, ne-ar spune în cuvinte că au nevoie de gesturi, de lucruri simple, mici, care costă puțin, dar valorează mult. Au nevoie de noi cu ei. Și noi ne dăm peste cap să facem bani ca să-i bucurăm....

 

]]>
Iubitule, uite, plânge băiețelul! Spune-i că-ți pare rău că l-ai împins! Thu, 14 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/445/Iubitule,-uite,-plânge-băiețelul!-Spune-i-că-ți-pare-rău-că-l-ai-împins!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/445/Iubitule,-uite,-plânge-băiețelul!-Spune-i-că-ți-pare-rău-că-l-ai-împins!/ - Da' mie nu-mi pare rău!

 

La momentul acela, simțeam să-mi cresc copilul pentru el și o făceam în mediul nostru intim cu toată convingerea, dar nu eram în stare în public. Nu aveam toate instrumentele atunci. Și ce simțeam eu era în contradicție cu ce gândeau despre educație cei mai mulți dintre părinți.

 

Copilul meu, la 3 ani, împinsese alt copil mai mic și nici nu-i părea rău. Nu-l învățasem că nu împingem, nu lovim, ci comunicăm. Nu-l învățasem empatia. Asta am văzut în privirea celeilalte mămici, care s-a simțit în măsură să îmi și arate cum se face educația și a pornit un dialog cu Rareș al meu:

 

- Nu e frumos să împingi. Puteai să-i ceri jucăria, ți-o dădea.

 

- I-am cerut-o, dar n-a vrut să mi-o dea înapoi.

 

- El e mic și nu știe. Nu trebuia să-l împingi.

 

- Ba trebuia să-i fac mai rău!

 

L-am luat de mână și am plecat din parc. Știam de ce îi dăduse Rareș ultima replică doamnei. Se simțise încolțit, amenințat și eu, cea de care avea nevoie să-l susțină, tăcusem. A făcut, atunci, ce a știut el mai bine cu resursele pe care le avea...

 

Tot drumul spre casă am vorbit. În primul rând, i-am spus copilului meu că-mi pare rău că l-am lăsat singur. Mi-a și explicat tot ce s-a întâmplat și n-a fost pic de răutate în intenția lui. Am ajuns acasă și am început să caut despre educația cu dragoste, astfel încât să pot să mi-o asum ca metodă de creștere și educare și în public. Pot să vă mărturisesc că ce a urmat a fost un drum lung către mine.

 

Mi-am adus aminte de acest episod ascultând-o pe Monica Reu vorbind despre comunicarea nonviolentă.  Cu atâta convingere și blândețe, în același timp, a subliniat:  "Conectare, apoi, corectare!"

 

Să vă spun acum, cu tot ce știu despre educația democratică și comunicarea nonviolentă, care ar fi fost intervenția mea atunci:

 

- Iubitule, văd că ești furios. L-ai împins pe băiețel. Ție ți-a fost cumva frică să nu rămâi fără mașinuță?

 

- Da, mi-a luat mașinuța. I-am zis că e a mea și să mi-o dea înapoi. I-am lăsat-o, dar el voia să plece cu ea. Și mama lui nu a zis nimic.

 

- Te înțeleg. Nici mie nu mi se pare corect. Dar, uite, eu  nu mă simt bine când împingi pe cineva și cred că putem să rezolvăm altfel. Hai să vorbim cu băiețelul și, eventual, dacă ești și tu de acord, să îi propunem un schimb de jucării.

 

(Și mămicii i-aș fi replicat: Mulțumesc, mă descurc eu cu copilul meu.)

 

Orice comportament al copilului, care nouă nu ne place, are în spatele lui o nevoie neîmplinită, o emoție puternică sau lipsa de informații și resurse. Dacă vrem să corectăm comportamentul, este necesar să ne conectăm la copil.

 

Conectarea se face prin coborâre la nivelul de înălțime al copilului, empatie față de ceea ce simte el, înțelegere a comportamentului lui ca un semnal, ca un "țipăt de iubire" (Rareș, 3 ani și puțin). Conectarea nu se face neapărat în cuvinte. Deja, când vorbim și copilul ne ascultă, începem să și corectăm. Întotdeauna, încercăm să-i identificăm copilului nevoia din spatele comportamentului. Dacă o știm, o punctăm, dacă nu, încercăm să aflăm întrebându-l. Tot întotdeauna, vorbim personal, folosind persoana I, despre ceea ce simțim noi în raport cu comportamentul copilului. "Nu este voie!", "Nu-i frumos!, "E rușine!" nu-l învață nimic pe copil.

 

Iar 'Spune-i că-ți pare rău!' al meu, la fel ca oricare 'Cere-i scuze!', 'Spune iartă-mă!', pe care le-am tot auzit la educatoare, învățătoare și părinți, nu pune bazele conștiinței copilului, nu-l învață nimic din ceea ce intenționez eu. Mai mult, se poate traduce și așa: 'Nu mă interesează ce simți tu, ci ce simte celălalt. Ai greșit! Tu ești vinovatul! Vreau să închei conflictul, nu să-l și rezolv. E mai ușor să ocolești decât să înfrunți. Este suficient să spui că-ți pare rău ori de câte ori greșești.' Dacă vreau să-l învăț empatia și repararea greșelii, mă conectez și, apoi, corectez!

 

Sursa foto aici.

]]>
Copiii nu vor ciocolată mereu. Ei vor bucurie și iubire! Wed, 13 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/444/Copiii-nu-vor-ciocolată-mereu.-Ei-vor-bucurie-și-iubire!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/444/Copiii-nu-vor-ciocolată-mereu.-Ei-vor-bucurie-și-iubire!/ - Iubitule, eu propun să luăm toată familia de figurine de ciocolată. Ce zici?

 

-Mami, atâta ciocolată?!

 

Până la 2 ani și jumătate, nu i-am dat deloc lui Rareș ciocolată, apoi, odată ce a gustat, a mai vrut. El venea cu dorința lui continuă și eu îl întâmpinam cu povești despre măsură. Și am vorbit atât de mult și în așa de multe feluri, dar cu atâta încrâncenare și frică ale mele, încât am auzit de multe ori de la copilul meu replici de genul: 'Mami, știu că am mai mâncat azi ciocolată, știu că, dacă mănânc multă ciocolată, o să mă doară burtica, dar tot mai vreau! Și, mami, e burtica mea, nu a ta!' 'Mami, adică vrei să spui că eu am mâncat atâta mâncare degeaba, că tu tot nu-mi dai ciocolată?!' 'Mami, să facem o excepție azi cu ciocolata asta.' 'Mami, tu, când aveai poftă de ceva și mimi (mama mea) te refuza, cum te simțeai?! Acum, mi-e și mie poftă!' 'Ești cea mai rea mamă! Nu-ți pasă de ce vreau eu, contează doar ce vrei tu!'

 

Apoi, am învățat că NU-ul meu cu teamă nu-l ajuta deloc. Nici poveștile mele despre excese nu-i alungau dorința de a mânca ciocolată. Pentru că el îmi vorbea despre o nevoie a lui, nu despre ciocolată, iar eu, refuzându-l, i-o negam. Asta nu înseamnă că nu-l mai refuz, ci că, atunci când cere ciocolată peste măsură, îl întreb ce vrea el, de fapt. Și îi pun o limită blândă și el plânge că eu nu mă joc destul cu el. Am înșeles că cerea exagerată a copilului meu de dulce ascunde nevoia lui de conectare, de joacă, de iubire. Nu vrea ciocolată mereu!

 

Am citit asta la Haim Ginott, psiholog și psihoterapeut specializat în probleme ale copilului și în relațiile dintre părinți/ profesori și copii: “Când un copil îți cere un lucru pe care trebuie să i-l refuzi, poți cel puțin să-i dai satisfacția dorinței de a-l avea. Dăruiește-i măcar în imaginație ceea ce nu-i poți oferi în realitate. Este un fel mai puțin dureros de a spune NU.”

 

Așa încât noi nu mai fugim de mult timp de magazinele și raioanele cu jucării, nu mai ocolim rafturile cu ciocolată. Mai mult, zilele trecute, când am întrat într-un hypermarket, am dat nas în nas cu niște drăguțenii de ciocolată de la Heidi, pictate manual special pentru a bucura de Paște, și n-am rezistat:

 

 

- Rareș, vino! Uite! Ce figurine simpatice!

 

- Daaa. Ce drăguți sunt! Mami, uite-l p-ăsta, rățuștelul ăsta, uite, doar ce a ieșit din ou. Aaa, și oița asta.

 

- Ce drăguți sunt toți! Și ăsta, uite-l ce timid e!

 

- Mami, vreau să facem o poză cu ele, să le vadă și mimi!

 

- Iubitule, eu propun să luăm toată familia de figurine de ciocolată. Ce zici?

 

-Mami, atâta ciocolată?!

 

 

(P)   Da, atâta ciocolată! Am luat acasă atâta ciocolată! Pe care încă n-am mâncat-o. Bucuria cu care m-am apropiat de raftul de ciocolată și faptul că eu l-am invitat pe el să vadă figurinele l-au făcut să nu le mai ceară. Acasă, ne-am distrat și cu aplicația www.familiaheidi.ro. Nu pot să vă spun ce glume ne-am zis în scris, că nu-s de zis, dar am râs copios.

 

Mâine, ne ducem să cumpărăm familia de figurine de ciocolată Heidi și pentru mimi, că prea i-au plăcut în poze! 

 

]]>
Un nou sindrom face ravagii printre copii. ATCP. Fri, 08 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/443/Un-nou-sindrom-face-ravagii-printre-copii.-ATCP./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/443/Un-nou-sindrom-face-ravagii-printre-copii.-ATCP./ Întâi de toate, ce este ATCP? ATCP este denumirea generică pentru Angered Temper with Choleric Progression, un sindrom tot mai des întâlnit la copiii cu vârste cuprinse între 1 și 12 ani, cu manifestări extreme, ce includ comportamente dezadaptive. Copiii cu ATCP pot fie să dezvolte o timiditate exagerată, cu tendință de izolare, fie un comportament agresiv și o stare de nervozitate excesivă. Prezența a 3-4 simptome indicate de specialiști (agresivitate, nervozitate excesivă, violență verbală sau și fizică de tip "bullying", cerințe excesive față de părinți, timiditate, minciună, tendința de izolare, însingurare sau refugiere în consum tehnologic) este suficientă pentru ca un astfel de copil să poată fi considerat ca având comportament dezadaptiv.

 

Sindomul ATCP este considerat fenomenul secolului. În România, o echipă de specialiști psihologi, împreună cu Itsy Bitsy FM, Asociația Părinților Isteți, susținută de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, și-a propus să vină în sprijinul părinților și persoanelor interesate cu informații și consultanță, deschizând canale de comunicare www.sindromatcp.ro  și Facebook.com/Stop ATCP.

 

Sindomul ATCP, avertizează specialiști, este un efect asupra copiilor al lipsei părinților din viața lor. Și nu este vorba numai depre copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate. Datele arată că sunt 80 000 de astfel de copii, un sfert dintre aceștia rămânând chiar singuri acasă, în grija altor persoane. Îngrijorător este, însă, numărul în creștere al copiilor care se simt neglijați de părinții prezenți fizic, cu care locuiesc, dar cu care nu comunică. 1-ul din 10 copii de școală generală declară că stă de vorbă cu părinții lui doar câteva minute într-o zi lucrătoare. E trist!

 

Dar eu nu cred că există părinți care-și neglijează copiii conștienți fiind de efectele lipsei lor. (Veți spune că sunt, dar eu nu-i încadrez pe aceștia în categoria părinților.) Toți părinții vor binele copilului, așa cum îl înțeleg ei. Intenția nu e vicioasă, își iubesc copiii, dar nu știu cum să-i facă să și simtă asta. Mulți dintre ei pornesc de la premisa că știu mai bine decât copiii lor ce le face bine. Și se opresc la asta, la lipsa de informații și experiență a copiilor. Îi sfătuiesc să treacă bariera, să-i asculte pe copii. Chiar dacă nu sunt pregătiți să-i lase să ia decizii, măcar să-i asculte. Măcar să le afle nevoile.

 

Dar când? Nu au timp părinții. Muncesc pentru copii. Trebuie să facă bani pentru haine, bani pentru jucării, bani pentru activități, bani pentru bone, bani pentru grădiniță, școală, after-school, meditații, cursuri, bani pentru o viață mai bună decât au avut ei.

 

 "Pentru societatea în care trăim, timpul a devenit o resursă critică, care afectează echilibrul dintre viața de familie și cea profesională. Primele victime ale acestei situații pot fi, uneori, copiii. Ocupați sau prea grăbiți, părinții nu realizează că, deși cred că le oferă copiilor lor o viață extraordinară, uneori acestora le lipsește ceva sau au o problemă (…)”, declară Gabriela Coman, Președintele Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție.

 

Oare, timpul este problema? Neglijența nu este, de fapt, fuga părinților în tipare de control? Un tipar de control este o modalitate de liniștire aparentă, care ascunde reprimarea emoțiilor. Le face bine părinților să se piardă în fața televizorului, de exemplu, pentru că uită, astfel, de probleme. Unii dintre ei ajung chiar să fie simpli colegi de apartament cu copiii lor, care, cel mai adesea, dezvoltă și ei tipare de control, având propriul lor televizor în cameră, propriul calculator, acces nelimitat la internet și tot ce înseamnă tehnologie.

 

Vreau să vă povestesc ceva. Intram, acum doi ani, cu Rareș în parc. Abia așteptam să mă așez pe o bancă și să încep să butonez telefonul. Eram obosită, cu gândul în mii de direcții și voiam să le pierd. Când a venit propunerea lui Rareș, cu mult entuziasm: 'Mami, să mergem cu bicicleta aia cu două locuri! Hai, mami!' I-am dat câteva argumente pentru refuzul meu, dar m-a rugat. Ei bine, am închiriat bicicleta (care are patru roți, nu două) și, vreme de jumătate de oră, efectiv ne-am încărcat cu energie. Ne-am hlizit, am și râs în hohote, am vorbit câte-n lună și-n stele. Într-un astfel de vehicul, copilul are locul lui, separat, cu centură. La noi, nu. Am condus împreună, eu pedalam, el ținea cârma și claxona. Ne-am aventurat și în off-road.

 

M-am simțit bine. Atât de bine, încât am ținut să-i și mulțumesc copilului meu pentru că a insistat la început. Era fericit! Altfel de fericire avea în ochișori decât cea pe care i-o vedeam de pe bancă, în timp ce se juca.

 

Ce-am vrut să spun cu asta? Că ne neglijăm copiii când fugim în tipare de control. Și ne neglijăm și pe noi. Numai că ei, copiii noștri, suferă mai mult și chiar pot să dezvolte sindromul ATCP. Dar totul se repară!

 

Sursa foto aici.

]]>
"Una dintre șansele autorităților a fost aceea că, până acum, au vorbit în public tații." Colectiv. Thu, 07 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/442/Una-dintre-șansele-autorităților-a-fost-aceea-că,-până-acum,-au-vorbit-în-public-tații.-Colectiv./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/442/Una-dintre-șansele-autorităților-a-fost-aceea-că,-până-acum,-au-vorbit-în-public-tații.-Colectiv./ Azi, 7 aprilie, este Ziua Mondială a Sănătății. Azi, am citit articolul despre copiii morți în Colectiv, scris de Mirela Neag și Cătălin Tolontan, Bacteristan - 13 dosare ale morților de la Colectiv. Sunt dovezi că în toate cazurile prezentate au apărut bacterii extrem de periculoase. Mai mult, directorul spitalului din Bruxelles, Serge Jennes a spus că "bacterii atât de agresive precum cele din România nu le vin cu pacienți din Europa, ci din alte continente."

 

Dar cel mai mult m-a emoționat și m-a cutremurat asta:

 

"Apropo de mame. Una dintre șansele autorităților a fost aceea că, până acum, au vorbit în public tații. Mărturiile mamelor sînt devastatoare."

 

Și n-am rezistat să nu scriu. Sunt mamă și am simțit jumătate din cât simt mamele astea și m-am prăbușit. Știu de ce n-au vorbit mamele! Știu de ce n-au făcut-o pe holurile spitalelor. Nu știu, dar pot să înțeleg și de ce n-au făcut-o până acum, după ce și-au îngropat copilașii!

 

Când ești mamă și viața copilului tău depinde de altcineva decât tine și acel altcineva te sfidează, îți măsori cuvintele, îți îndulcești glasul, îți ții în frâu reacțiile, pentru că, altfel, ai zbiera, l-ai insulta cu cele mai grotești cuvinte, ai sări la gâtul lui, l-ai sfâșia! Și te abții, mai mult, ești umil. Nu ți-e frică de omul din fața ta, nu ți-e rușine, nu ți-e teamă de ce s-ar putea întâmpla, după, cu tine, ți-e groază de ce s-ar putea întâmpla, după, cu copilul tău. Dacă omul ăsta e în stare să te sfideze pe tine, adult, la fel de în putere ca și el, te gândești cum ar putea să actioneze, după, în privința vieții copilului tău. Vrei măcar să nu pună ură în actul medical!

 

Așa gândește o mamă. De-aia nu taie și spânzură, așa cum ar simți să facă, pentru că vrea să-și protejeze, cu armele ei înțelepte, puiul! De-aia am tăcut și eu în fața ignoranței asistentei medicale de la Constanța când bebelușul meu convulsiona în brațele mele. De-aia am tăcut și eu când copilul meu, la 1 an și 3 luni, după 3 ore de la computerul tomograf cu substanță de contrast (care substanță nu apare în acte), nu se trezea, era vânăt tot. În ambele situații, eu doar am crezut că aș putea să-l pierd pe Rareș. Era frica mea. În cazul Colectiv, nu era doar frica mamelor, era un risc permanent, confirmat medical.

 

Imediat după, nu poți să zici nimic în public. Te macină că n-ai sărit la gâtul lor, că știi că ar fi meritat! Ești atât de furios, rănit, te simți atît de umilit, neputincios, că nici n-ai putea spune fără să urli. Și nu s-ar înțelege cuvintele... În cazul mamelor din Colectiv, cred că este infinit mai mult, dar nu-mi pot permite nici măcar să pretind că aș ști ce simt, darămite să vorbesc în numele lor. Dar înțeleg!

 

Și, dacă cei vinovați cred că mamele n-au vorbit în public pentru că nu au ce să spună, îi asigur eu de contrariu.

 

În final, vreau să le transmit mamele copiilor morți în Colectiv că le înțeleg tăcerea în public și le voi susține cuvintele, atunci când vor fi pregătite să le spună cu portavocea!

 

Sursa articolului și a citatelor: Bacteristan - 13 dosare ale morților de la Colectiv

Sursa foto aici.

]]>
Așa că, dragi părinți, ascultați-vă copiii! Wed, 06 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/441/Așa-că,-dragi-părinți,-ascultați-vă-copiii!/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/441/Așa-că,-dragi-părinți,-ascultați-vă-copiii!/ După  24 de ore reținere, Ioana Neagu, patroana "grădiniței" Flipper, surprinsă de camerele de filmare bătând copii, a fost eliberată sub control judiciar. Judecătoria Sectorului 5 a respins propunerea parchetului de arestare preventivă pentru 30 de zile, motivând că "aplicarea unei corecții izolate, determinată de o greșeală a minorului, așa cum inculpata a justificat în cazul minorilor, și care nu îi pune în pericol dezvoltarea fizică, psihică sau morală, nu constituie infracțiune prevăzută de articolul 197 Cod Penal."

 

Mai mult, pentru că nu s-a putut stabili calitatea acesteia în relația cu copiii din grădiniță, "... în aceste condiții, părinții copiilor devin direct responsabili pentru evenimentele ce pot surveni pe parcursul lor în această unitate."

 

Așa că, dragi părinți, ascultați-vă copiii! Nu cuvintele lor, pentru că ele pot să ascundă teamă, ci comportamentele lor. Copiii vă transmit dacă la grădiniță se întâmplă ceva ce le face rău. Ei plâng zgomotos și vă roagă să nu-i mai duceți acolo, se trezesc noaptea plângând, se feresc, au reacții de teamă, noi, pe care nu le-ați mai văzut până acum, își astupă urechile dacă cineva ridică tonul, devin retrași, refuză să mai vorbească, se izolează, țipă, au comportamente agresive sau, dimpotrivă, de resemnare, interiorizează etichete, devin obedienți. Și nu mă refer la perioada de acomodare, care poate să fie dificilă chiar și pentru părinți, darămite pentru copii.

 

În spatele fiecărui comportament care nu ne place se află fie o emoție puternică, fie o nevoie neîmplinită, fie informația insuficientă datorată vârstei fragede. Dar cred că noi, părinții, ne cunoaștem copiii și ne putem da seama, dacă ne lăsăm să o simțim, când și de ce copiii noștri plâng sau fac o criză și dacă acel comportament are în spatele lui frică, frustrare, furie. Dacă are legătură cu mediul de acasă sau de la grădiniță.

 

Faceți echipă cu ei, cu copiii voștri, în orice mediu străin, chiar și dacă vi se spune că au greșit. Nu înseamnă că aprobați comportamentul, ci că vă respectați și iubiți copiii necondiționat. Iar ei se vor simți în siguranță să vă spună, apoi, în intimitatea voastră, dacă în mediul acela străin este ceva ce le face rău.

 

Sursa articolului aici.

Sursa foto aici.

 

 

]]>
Bărcuțe din vinete, umplute cu legume. Altfel de zacuscă. Wed, 06 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/440/Bărcuțe-din-vinete,-umplute-cu-legume.-Altfel-de-zacuscă./ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/440/Bărcuțe-din-vinete,-umplute-cu-legume.-Altfel-de-zacuscă./ Am mâncat ieri din bărcuțele de vinete cu legume și toți patru am dat votul pentru repetare meniului.

 

Pentru această rețetă, avem nevoie de

  • 3 vinete potrivite
  • 1 legătură de ceapă verde
  • 1 legătură de usturoi verde
  • 1 ardei gras sau 1 ardei kapia
  • 250 de gr. de ciuperci champignon
  • 1 legătură de pătrunjel
  • ulei presat la rece
  • 2 roșii
  • sare
  • piper

 

Spălăm vinetele, le ștergem, le tăiem pe jumătate și scobim miezul, obținând forma unei bărcuțe. Presărăm bărcuțele cu sare și le rumenim în tigaia cu 100 de ml de ulei pe o parte și pe cealaltă, atât cât să nu se înmoaie. Apoi, le scurgem pe un șervețel. Între timp, călim ceapa și usturoiul în foarte puțin ulei. Adaugăm miezul de la vinete, ardeiul și ciupercile, toate tăiate cubulețe și menținem tigaia pe foc încă 3-4 minute. Acum este momentul să tocăm mărunt roșiile și pătrunjelul verde, le adăugăm, presărăm sare și piper după gust și le mai lăsăm pe toate pe plită încă 1 minut, și asta ca să se combine aromele. Umplem cele 3 bărcuțe din vinete cu compoziția de legume obținută și le dăm la cuptor, la foc mediu, timp de 30 de minute.

 

Poftă bună!

]]>
Vrei un copil independent, dar îi oferi autonomie? Tue, 05 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/439/Vrei-un-copil-independent,-dar-îi-oferi-autonomie/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/439/Vrei-un-copil-independent,-dar-îi-oferi-autonomie/ Eu, da, vreau un copil independent. Și, mai mult decât atât, vreau ca Rareș să ajungă un adult fericit. Iar fericirea, așa cum o înțeleg eu, conține independența, dar și iubire necondiționată, echilibru, experimentare, unicitate, responsabilitate, optimism, autenticitate, un fel de a trăi viața din plin cu toate ale ei.

 

Asta m-a motivat să spun 'Da!' experimentării de către copilul meu, deși presupunea ca eu să curăț pereți, să spăl tot mai multe hăinuțe, să găsesc făină și în dormitor, să cumpăr ingrediente cât pentru două, chiar trei compoziții, să-mi sperii soțul cu look-ul Cruelei, să cad răpusă de o piesă lego insinuată în curbura tălpii, să săpăm cu mâinile goale după râme, să ne tăvălim pe iarbă, să alergăm prin băltoace. Am spus 'Da!' emoțiilor copilului meu, tuturor. Le-am acceptat și l-am iubit pe Rareș chiar și când ele, emoțiile, îl copleșeau și se comporta urât, sau mai ales atunci.

 

Și, unde n-am știut, am învățat, la un moment dat. Ca în cazul îmbrăcatului. Copilul meu, la 4 ani, nu se îmbrăca singur. Și, dacă m-ar fi întrebat cineva, atunci, de ce copilul meu nu se îmbracă singur, aș fi răspuns că nu vrea. Că eu îl las, dar el refuză. Realitatea era alta. (Este și în cazul tău?) Cred că-mi era mult mai comod, fizic și psihic. Era deja o rutină ca eu să-l îmbrac pe năzdrăvanul Rareș.

 

Apoi, am citit exact asta undeva: 'Vrei ca adolescentul tău să aibă simț estetic. Dar i l-ai cultivat? Vrei să nu fie oaia din turmă și să aibă un stil vestimentar propriu, care să-l și definească. Dar l-ai lăsat pe el să aleagă cu ce să se îmbrace la grădiniță?'. Răpunzându-mi mie însămi la întrebările astea, cel mai important pas fusese deja făcut. Ce a urmat, și mă refer la a-l determina pe Rareș să și vrea să se îmbrace singur, a fost o joacă de copii. Și nu exagerez deloc, chiar ne-am jucat de-a:

 

Cine se îmbracă primul?

 

Tu îmi alegi mie hainele și eu îți aleg ție hainele. (Și îl provocam cu: "Numai, te rog, nu-mi da rochia albastră, că nu se potrivește cu machiajul de azi!", dacă voiam să mă îmbrac cu rochia albastră)

 

Concursul de moda. Având pile în juriu, la tati, el câștiga întotdeauna.

 

Obligata 1. Eu aleg un obiect vestimentar pe care tu ești obligat să-l introduci în ținuta de azi și invers, dar să se asorteze.

 

Obligata 2. Eu aleg pentru tine o culoare pe care este musai să o porți azi, tu alegi o culoare pentru mine.

 

Obligata 3. Eu aleg pentru tine stilul, tu alegi pentru mine stilul.

 

Așa am ajuns, la aproape 6 ani ai copilului meu, să-l consult eu pe el în alegerea ținutei. Și îl întreb cu toată încrederea că are simț estetic: 'Rareș, merg pantofii ăștia la rochia asta?'

 

Bine, nu ascund că am ieșit, de câteva ori, pe ușă, spre grădiniță, cu Rareș ostentativ încălțat cu pantofi diferiți, cu pantoful stâng în piciorul drept și invers, cu bluza pe dos, cu pantalonii cu fața-n spate. Dar mi-am asumat-o ca făcând parte din procesul de învățare.

 

Spune și tu 'Da!' autonomiei, dacă vrei un copil independent. Lasă-ți copilul să se îmbrace singur, imortalizează momentul într-o poză și, apoi, înscrieți-vă împreună la concursul Danonino pentru copiii autonomi - Spune Da. Puteți câștiga un voucher de reducere în valoare de 150 lei pe care să il folosiți pentru a cumpăra hăinuțe. Noi ne-am înscris cu poza de mai jos!

 

 

]]>
Copiii vor continua să ne apese pe butoane până când vor obține ce vor Tue, 05 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/438/Copiii-vor-continua-să-ne-apese-pe-butoane-până-când-vor-obține-ce-vor/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/438/Copiii-vor-continua-să-ne-apese-pe-butoane-până-când-vor-obține-ce-vor/ Ați avut vreodată sentimentul că ai vostri copii vă pun oglinda în față? Că tot ce fac și spun "vorbește" despre voi? Eu am avut de când l-am născut. Parcă voia să ne vindece, să ne dea jos pietrele pe care le tot căram după noi. Vă amintiți de bulgărele de zăpadă mai mare decât fetița Aura din articolul de ieri? Ei bine, copilul meu parcă voia să-l topească. Și m-a obligat, într-un fel sau altul, să ajung la punctul din care s-a format bulgărele și să înțeleg că plânsul nu implică suferință. Rareș avea nevoie să-l las să plângă.

 

Copiii noștri ne apasă niște butoane, tocmai pe acelea care produc reacțiile cele mai răvășitoare. Nu vi se pare ciudat că, oricât continuați să le explicați, comportamentul lor se repetă? Vor continua să o facă până când vor obține ce vor.

 

Și nu vor, ei, copiii noștri, să ne facă rău, nu vor să ne rușineze, nu vor să ne manipuleze. Ne vor părinți mai buni pentru ei. Ne vor în echipă cu ei, autentic, sincer, necondiționat. Până să aibă un vocabular al emoțiilor lor, ne-o  cer prin comportamente care nu ne plac. Apoi, chiar în cuvinte. Așa cum s-a întâmplat la noi azi, dis de dimineață, într-o discuție tată-fiu:

 

- Lasă-mă, tati. Nu vreau să stai lângă mine. Să pleci! O vreau pe mami. Nu te iubesc pe tine.

 

- Iubitule, te iubesc așa de mult! Așa de mult, c-am să te mănânc. Și-o să încep cu gura, ca să nu mai poți să-mi zici să plec. Apoi, picioarele, ca să nu mai ai cu ce să mă împingi. Și mâinile!

 

După un râs zdravăn și, pentru că tati nu s-a supărat pe el că l-a respins, Rareș a continuat în brațe la tati:

 

Tati, nu mi-a plăcut ieri, în parc, cum te-ai comportat cu mine. Eu chiar nu voiam să mă joc cu băiețelul ăla și tu trebuia să mă înțelegi pe mine, nu pe el. Tu trebuia să-mi iei mie apărarea, nu să zici ca mama lui, 'căăă să mă joc cu el, căăă să fiu și eu mai prietenos, căăă nu e frumos să fac așa...'. Știi?! Parcă erai o jucărie cu cheie!

 

- Cum jucărie cu cheie?

 

- Păi, da. Îți întorcea cheia băiețelul. Că tu aveai grijă să nu se supere el și mama lui.

 

- Acum, că mi-ai explicat, chiar ai dreptate și chiar îmi pare rău. Știi?! Cred că mi-era rușine că n-ai fost tu prietenos cu băiețelul. Și m-am simțit rușinat, pentru că eu, când eram și eu mic, eram certat dacă nu eram prietenos... Mulțumesc, iubitule, că mi-ai spus tot ce mi-ai spus!

 

Sursa foto aici.

]]>
Supă cremă de broccoli cu crutoane făcută de Ioana Tue, 05 Apr 2016 00:00:00 EDT http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/437/Supă-cremă-de-broccoli-cu-crutoane-făcută-de-Ioana/ http://www.jurnaluluneimame.ro/articol/437/Supă-cremă-de-broccoli-cu-crutoane-făcută-de-Ioana/ Noi facem supă cremă de broccoli pentru 4, 5 persoane și ne place s-o mâncăm cu crutoane preparate tot de noi.

 

Pentru supa cremă avem nevoie de:

  • 1 broccoli crud sau o pungă de broccoli congelat
  • 2 cepe
  • 3 cartofi
  • 2 morcovi
  • ulei de măsline
  • sare

 

Într-o oală, punem cartofii curățați și tăiați bucățele, cepele tăiate în patru, morcovii curățați și tăiați cubulețe și apăcât să treacă un pic peste legume. Dacă preferați supa mai puțin consistentă, puneți mai multă apă la fiert. O lăsăm pe foc până ce se fierbe cartoful, apoi, adăugăm broccoli. Dăm oala de pe argaz după nu mai mult de 2, 3 clocote și blenduim. Adăugăm, la sfârșit, sare și ulei de măsline.

 

Pentru crutoane, pe care le băgăm la cuptor, după ce punem legumele din supă la fiert, avem nevoie de:

  • jumătate de pâine
  • 3 căței de usturoi
  • boia de ardei dulce
  • turmeric
  • cimbru
  • sare

 

Tăiem pâinea cubulețe, le așezăm într-o tavă, le stropim cu ulei de măsline, adăugăm boia dulce, sare, cimbru, turmeric și usturoi pisat și dăm la cuptor până ce devin aurii.

 

Poftă bună!

]]>