Oricât ne-am dori să îi protejăm, să nu sufere, copiii au nevoie să experimenteze. Mai devreme sau mai târziu, vor trăi ceea ce am vrea să trăim noi în locul lor. Ferindu-i, noi amânăm doar. Iar amânarea asta îi costă pe ei. Nu vor ști singuri, vor cădea de la o înălțime mai mare mai târziu. În plus, punem în ei frică, o emoție care le taie curajul de a crede că pot și nici nu mai încearcă. Și, în timp, uită cine sunt și că au în ei tot ce au nevoie ca să reușească. Și-ncep să caute la alții. Ori, nu asta e ce ne dorim, nu?
Eu am trăit atâtea situații în care credeam ca l-am salvat pe el, copilul meu, încât pot să spun cu convingere că n-am făcut-o, de fapt. E doar o iluzie. L-am salvat, da, dar nu când l-am distras de la suferință cu „uite ce floricică mică și drăguță!”, nici când îl hrăneam fără ca el să știe că mănâncă, nici când îl verificam obsesiv de febră și acționam cu medicamente, lichide, aerosoli, orice. Apropo de febră, odată, după ce îi administrasem tot ce aveam, transpirase, febra cedase de 15 minute și copilul meu adormise epuizat, a început să tremure atât de tare, că l-am luat pe sus și, în disperare, l-am băgat îmbrăcat sub duș. Deși așa credeam atunci, nu l-am salvat. Nici măcar atunci. Nu așa. Abia când am renunțat la frica compulsivă că aș putea să-l pierd. Și l-am văzut așa cum era, un copil perfect sănătos, un pui de om care are o imunitate de dezvoltat, o lume întreagă de luat la picior.
Oricât ne-am dori să îi protejăm, să nu sufere, copiii au nevoie să experimenteze. Mai devreme sau mai târziu, vor trăi ceea ce am vrea să trăim noi în locul lor. Nu asta e ideea. Nu depinde de noi.
Ideea e să nu suferim pentru ei, nici să nu ne fie frică, ci să fim cu ei cu energia noastră bună, cu siguranța noastră ca va fi bine orice s-ar întâmpla. Eu sunt aici lângă tine orice ar fi și te țin de mână dacă ai nevoie. Vorbim despre ce vrei tu, iți povestesc despre viață, despre mine, despre tine și tu vei știi ce ai de făcut, nu eu. Și se întâmplă! Pe cuvânt!
Fără să ne dăm seama, îi iubim cu frică pentru ei și viitorul lor, de parcă noi am fi siguri de acest viitor, nu cum au ei nevoie să fie iubiți. Ei vor să se uite la noi și să vadă în ochi siguranță. Mă iubește și acum, cănd plâng, țip, sunt tristă. Mă iubește și când e obosită mama. Mă iubește și dacă am luat o notă proastă sau nu-mi place matematica. Asta-mi dă confortul care-mi trebuie să pot să caut mai departe, să descopăr despre ce-mi place să învăț. Mă iubește deși simte că o mint, că m-am îndrăgostit de persoana nepotrivită, dar știe, și nu știu de unde știe, că am nevoie să trăiesc asta., am văzut eu în ochii, gesturile și cuvintele mamei mele. Siguranța asta a fost și reperul meu în ceea ce e între mine și copilul meu și amintirea ei a ajutat mult la motivația de a vindeca frica. Am trăit libertatea aia cu credit, la fel, siguranța că va fi bine orice s-ar întâmpla.
