Suferința să fie doar o măsură pentru ce mai ai de învățat! De aici a pornit totul.
Sunt Aura și, la aproape 35, nu mă mai lupt cu suferința. Am plâns atât de mult la viața mea...
De fapt, nu mă mai lupt cu nimic. Nu mai cred demult că viața e o luptă, ci un drum. Privind-o ca pe o luptă, îți spun, pierzi timp să te antrenezi, echipezi, înarmezi și n-o mai trăiești. E chestiune de perspectivă, în definitiv, de alegere. Vezi provocarea sau dincolo de ea.
La fel e și cu suferința, acel sentimentul de durere, ori tristețe, lipsă cu care nu mă mai lupt. Asta nu înseamnă ca nu mai sufăr. Uneori, mă afund și-mi place, parcă. Cred că am nevoie să plâng. Atunci, revin la vechile obiceiuri, mă las să mă simt tristă, dezamăgită, neîmplinită, neapreciată, cea mai din lume, și plâng. Îmi amintesc și ce n-am știut vreodată că m-a durut sau n-am știut că n-o să treacă uitând. Dar parcă e altfel ca altădată. Nu mai e plâns cu sughițuri, semn că sunt în plin proces de vindecare, ca să zic așa.
Știu deja că urmează să înțeleg ceva dacă rămân la mine și nu mă pierd judecând sau învinovățind pe altcineva. Nimeni nu mă poate face să sufar, decât dacă atinge un punct dureros. Caut ce din mine a provocat suferința, ce gânduri inconștiente că atât merit sau că atâta pot s-au tot perindat prin mintea mea, ce limite sunt ștanțate în mine. Și-mi dau seama că, de exemplu, n-am îndrăznit să visez. Ori, dacă eu n-am îndrăznit, viața, universul, Dumnezeu mă tot provoacă să o fac. Într-un fel sau altul. Prin experiențe, oameni. Uite, asta și atât ți-ai dorit! Gândurile tale se materializează, par să-mi arate.
Atunci, îmi repet: Limita e doar cerul! Și, poate, nici cerul...
Nu știu, poate-ți pare prea mult, mie nu și îndrăznesc să scriu despre asta. Nu mă mai lupt cu suferința sau cu cel care m-a făcut să sufăr. N-ajută. Nici mai fac eforturi să nu mai sufăr. Dar fac eforturi să-mi schimb gândurile și perspectiva, iar suferința, astfel, dispare de la sine. Chiar așa e!
Suferi că ți-a zis așa, că a făcut sau că n-a făcut. Și plângi în mâini. Și te consumi. Și-ți trece prin gând să renunți. Ei bine, nu. Nu asta e calea. Nu e despre celălalt, ci despre tine. Suferința nu va înceta până ce tu nu vei vedea ce e de văzut la tine, până ce nu vei învăța lecția. Asta să fie suferința pentru tine, o măsură pentru ce mai ai de învățat., mi-a spus cineva. Mi-au trebuit zeci de paradigme de schimbat, ca să înțeleg cu adevărat ce a vrut să spună. Au trecut doi ani de atunci.
Sursa foto aici.
