Să aleg în viața asta. Asta am făcut, am ales, conștient sau nu, eu simt că mai mult nu până acum, ce aveam nevoie să trăiesc, nu neapărat ce voiam să trăiesc. Ca să ajung omul care sunt astăzi și, cel mai important, să am ce să dau mai departe oamenilor. Pe multe, dacă nu le-aș fi trăit, dragostea necondiționată a mamei mele, suferințele în relația cu tata, dezamăgirile, n-aș fi putut primi și însoți așa cum merită puiul de om. Să apreciez forța cu care a venit el pe lume. Să fiu pregătită să înțeleg ce are să mă învețe el.
Cred cu tărie că Dumnezeu există, dar nu undeva în afara noastră, ci în fiecare dintre noi. Mai cred cu tărie că totul are un sens pe care, cândva, l-am sau îl vom înțelege.
Nu e întâmplător că eu sunt mama lui Rareș și că el e copilul meu! E special, ca toți copiii, de altfel. Dar are acel ceva special pe care numai eu puteam să-l îmbrățișez cu atâta răbdare și cu atâta iubire. Iar eu aveam niște frici pe care numai el putea să mă ajute să le vindec.
Am trăit împreună multe episoade medicale ale lui. Primul, convulsii febrile la 10 luni jumate. Șoc, urmat de alte câteva zile de febră mare acasă, cu împachetări, două administrări de solutie rectală împotriva convulsiei. La 1 an și 3 luni, computer tomograf și, apoi, intervenție chirurgicală, cu anestezie generală, de extirpare a unui chist în zona presternală. La 2 ani, infecție cu toxocara canis, cu tratament toxic. Multe episoade de febră mare, cu frison la limita convulsiei. Plonjon din canapea în masă, cu plagă frontală. Os de pește în gât. Arsură profundă la mână. Și cred că mai sunt și altele. Ne-au unit. M-au dărâmat. Am conștientizat. M-am apucat de scris. M-au făcut mai puternică. M-au apropiat de mine.
Rareș a fost un bebeluș nu energic, teleghidat. Până pe la 2 ani și jumătate, n-a dormit mai mult de două ore legate noaptea. Reușeam să-l adorm pe la 22:30, cel mai devreme, și se trezea de tot la 6:30-7:00, cu mai multe pauze decât reprize de somn. Si nici ziua nu prea recupera. Nu cunosc termenul de perioadă de bebelușeală. Și nu se trezea ca să mănânce, ci să se joace. N-a fost interesat de mâncare, cum nici de somn. Mi-a fost greu. Am zis greu?! Nu, foarte greu uneori, dar, oricât mi-aș fi dorit să fie mai liniștit, nu l-am cenzurat. Avea încă de pe atunci o vigoare aparte de alți bebeluși. La 3 luni și jumătate, voia să stea în funduleț, la 6 luni, se ridica pe marginea pătuțului și, la aproape 10 luni, făcea primii pași. Azi, la aproape 7 ani, deși slăbuț, e un sportiv. Face tenis și o face bine. Ieri, l-am înscris la karate. Antrenorul ne-a vorbit în particular: „Are o forță mare, are un spirit de luptător în el, ceva ce rar mi-a fost dat să întâlnesc la vârsta lui. Nu renunțați!”
Pe cât de energic este, pe atât de multă energie creatoare are. Este foarte talentat la desen și în domeniile unde este nevoie de creativitate. Dar nu o face cu migală, atenție, ci tot în forță, cu linii mari. Primul desen al lui a fost executat rapid, pe pat, din picioare. Voia să-mi spună ceva și nu înțelegeam ce vrea. După câteva linii pe hârtie, am înțeles perfect, voia afară cu sania. N-avea încă 2 ani. Face rime, inventează glume, povești, dar sărind prin casă. Când pictează, nu stă numai pe scaun. Ai zice că dansează.
Rareș este un copil care, la prima vedere și cunoaștere, poate părea superficial, neatent, indolent chiar. Încăpățânat. Dar, dacă ai răbdare să îl descoperi, este un copil cu un raționament și o profunzime de care puțini adulți sunt în stare. Replicile lui te obligă la un dialog de la egal la egal. Și e capabil de multă iubire. Iar eu am simțit asta încă de când, în primele luni de viață, s-a oprit deodată din agitația lui și m-a mângâiat într-un anumit fel. Eram epuizată, frustrată, neputincioasă.
A avut perioada lui de agresivitate. L-a ținut mult, dar mult. Până am înțeles că, prin asta, avea sa-mi transmită că ceva nu era în regulă. Cu mine, cu el, cu starea noastră, cu locul în care îl lăsam fără mine. Dar, chiar și în crizele lui de furie, deși nu știam exact ce să fac, ce vrea de la mine, l-am iubit. Și toate crizele astea m-au ajutat, într-un fel sau altul, să vindec copilul meu interior. Apoi, ele au încetat ca printr-o minune.
Doamne, îți mulțumesc pentru ce mi-ai dat! Pentru toate, pentru mine, pentru familia mea, pentru minunea care este copilul meu, n-aș schimba nimic. Doar că, de acum, am să aleg conștientă de Dumnezeul din mine.
