Am ajuns într-un moment al vieții mele când am înțeles niște mici, dar semnificative diferențe. Una dintre ele e asta: corpul viețuiește, mintea supraviețuiește, doar ființa poate să trăiască. Și poate să trăiască mult!
Până să înțeleg asta, mă auzeai bravând că eu nu-mi doresc să trăiesc mult. Mă uitam în jur la bătrânețea care mă înconjura și o vedeam schimonosită și cocârjată. Mă înfiora gândul la o viață întemnițată într-un corp greoi și neputincios, sugrumată într-o minte din ce în ce mai mică, atât de dependentă, dar atât de solitară.
Declicul s-a produs într-o secundă. Conduceam. Pe trotuar, un bătrânel îmboșcănat pentru o zi de toamnă blândă, cu tălpile băgate doar jumate în niște gumari care nu-i putuseră cuprinde cipicii de lână deja, sau poate că ei ar fi putut dacă bătrânul mai avea forța să împingă, cu o geacă de trening groasă de pe la vreun nepot, peste care își trăsese un ilic împletit de baba lui, dar care nu mai părea să-I fie alături, ori era mai bătrână și mai bolnavă ca el, că era descusută ici-colo și vechea ei peticeală, cu niște pantaloni de tercot gros, de pe vremea când era gras și în putere, ținuți pe talie cu un cordon care mi-a amintit de șnurul de la coarda de sărit. Bătrânul era în fața curții lui și se certa cu copiii care uitaseră să-i aducă măcar o cană cu apă, cu hoții țării, cu huliganii care nu-i lasă să guverneze pe ăia de la putere care vor să le mărească pensiile, cu vecinii, cu dumnezeu, mărunțind din gură și târșind cu gumarii frunzele uscate în lături, doar să nu mai fie în poarta lui. Ascuțenia feței îi arăta mânia și ura pe toți și pe toate, parcă și pe propriul corp, că încă mai trage de el. Grimasa era a omului orbit, dar nu de soare, care fusese înșelat în cea mai mare credință a lui: că, dacă muncești o viață, ții de femeie și de copii, nu furi, nu dai în cap, ăia de i-am enumerat mai sus o să-ți asigure o bătrânețe liniștită. Ceilalți sunt de vină pentru ce i se întâmplă, numai el nu. Hoții, huliganii, copiii, vecinii, dumnezeu, el nu.
Totul s-a derulat ca o secvență de film, doar că era realitatea pură desfășurată în ochii mei și care avea să mă trezească.
Unde alergăm zi de zi? Spre ce? Cu ce așteptări pentru bătrânețile noastre? Sub ce pretext amânăm să trăim?
Acum, nu-mi doresc să ajung nici la 80 viețuind sau supraviețuind, dar zău că nimic nu mi-ar face ființa mai împlinită decât să trăiesc peste 100 de ani.
Când am dat peste filmulețul de mai jos, din care am să iau doar ce-mi trebuie pentru a explica mai pe larg ce înțeleg eu prin a trăi mai mult de 100 de ani, mi-am amintit de bătrânel și ce m-a trezit atunci.
Dacă vă întrebați, ca și mine, care este secretul longevității și ce-i face pe unii să trăiască mai mult decât alții, o să fiți uimiți că nu o alimentație sănătoasă, nici faptul că au făcut mulți copii, sau că au dus o viață activă, sau că s-au îngrijit de sănătatea corpului lor, sau că n-au avut ori au renunțat la vicii, nici măcar o gândire pozitivă. Iată care spune un studiu că sunt cei mai importanți doi predictor pentru o viață lungă:
- Integrare socială (social integration)
- Legătura cu familia și prietenii apropiați (close relationships)
Vreau să încep cu al doilea predictor. De când mă știu, las intenționat la final ce-mi place. Copil, dacă aveam două cupe de înghețată, una de caco, alta de vanilie, o mâncam pe cea de cacao întâi, că-mi plăcea mai puțin, dar o mâncam cu bucuria că ce e mai bun urmează încă.
Deci, close relationships. Cred că acesta este cercul nostru intim, de confort și siguranță. Sunt relațiile cu oamenii care ne iubesc așa cum suntem, cărora putem să le arătăm temeri, slăbiciuni, greșeli, visuri care pot părea de nerealizat, iar ei nu ne întorc spatele, nu ne judecă, nu se grăbesc să pună o etichetă, nu ne critică constructiv, care ne ascultă, se bucură cu noi și sărbătoresc existența noastră în viața lor, ne îmbrățișează chiar și numai cu o privire. Sunt oamenii care ne iubesc, și punct! Dacă-i avem în viața noastră, trăim mai mult. Și-i avem nu pentru că suntem norocoși, din noroc îi putem avea alături doar pentru o vreme, ci pentru că ei au găsit la noi întâi toate astea.
Acum, despre cel mai important predictor, o surpiză pentru cei mai mulți dintre noi, pentru longevitate, social integration. Se referă, spune studiul, la cum și cât de mult interacționăm cu oamenii pe care îi întâlnim în fiecare zi.
Am înțeles că facem parte din lume. Iar, pentru ca lumea să ni se deschidă chiar și cu oportunități la bătrânețe, nu e suficient să ținem de nevastă și de copii, să nu furăm și să nu-i dăm în cap. Adică, corpului și minții noastre poate le este de ajuns cât să supraviețuiască, dar ființei noastre nu. Și vine vremea când ființa noastră încă vrea și poate, dar n-o mai ajută nici corpul și nici mintea.
Cred că e foarte important să ne înconjurăm de oameni, să fim cât de prezenți putem noi în viața de zi cu zi, să zâmbim un “bună dimineața!” femeii de serviciu pe scară, să facem schimb de păreri cu doamna de la magazin, dar nu din politețe (politețea mi se pare o normă socială care, deși pare că ne apropie, ne îndepărtează unii de ceilalți), ci pentru că am înțeles că toți suntem parte dintr-un întreg. Nimeni nu e mai presus ca nimeni, fiecare dintre noi are de învățat pe cineva ceva și are de învățat de la acel cineva altceva.
E un schimb natural care ne ține ființa vie.
Să fim deschiși, să acceptăm diversitatea oamenilor, să râdem, dansăm, glumim mai mult, chiar dacă asta înseamnă să dormim mai puțin. Să renunțăm la cum trebuie să fie oamenii din jurul nostru și să îi plăcem pentru ce sunt ei.
Și vom trăi mai mult. Altfel, doar supraviețuim până când ajungem doar să viețuim, întocmai ca bătrânelul de pe Baba Novac.
Sursa foto aici.
