Era jumătatea lui iunie ’92, serbare de sfârșit de clasa a IV.
Domnișoara învățătoare organiza serbări foarte frumoase, adevărate evenimente, apreciate de întreg corpul profesoral, la care participa cu plăcere și onoare doamna director a școlii. Făcea și scenete. Eu niciodată nu am avut rolul principal, deși știam toate rolurile și le-aș fi interpretat cu dăruire. Nici măcar rol secundar. Cel mai adesea, făceam parte din decor... În Dumbrava Minunată, am avut cel mai frumos costum de copac din pădure. În Domnul Goe, nu am încăput. La o altă serbare, am fost una dintre păpușile prințesei. Îmi motiva că sunt mică de înălțime, apoi, când m-a tuns mama, pentru că îi era prea milă să ne mai trezească cu noaptea-n cap ca să ne împletească, cât să nu răzbească nici cel mai mic fir din coadă, părul înainte să intre schimbul unu, a făcut observația că prințesele au părul lung, ba că am părul prea bogat, că am vocea prea puternică. În clasa a patra, domnișoara învățătoare a considerat că este foarte potrivit să organizam un carnaval și un concurs de dans.
La carnaval, am ales să fiu prințesă, dar erau deja prea multe și domnișoara mi-a sugerat să încerc costumul de țigancă. Atunci, mama s-a întrecut pe ea pentru ca eu să strălucesc în rolul "vieții mele". Tataia mi-a confecționat o salbă de bani, matușile mi-au oferit mărgele și brățări, mama a cumpărat (cu greutate cu care găseai materiale pe atunci) un material darnic în culoare, din care mi-a croit mamaia o fustă lungă și cloșată. O prietenă a mamei și-a stricat o cămașă frumoasă, galbenă, din pânză topită, pe care mama a taiat-o pentru mine. O cunoștință de-ale mamei de la țară mi-a oferit un batic înflorat, specific etniei. Mi-a cumpărat dres roșu, pantofi colorați și mi i-a murdărit de parf. Mi-a pictat o aluniță. Am avut părul, cel prea bogat, liber și rebel, doar o codiță împletită cu planglică roșie și... atitudine!
Nu am fost o copilă îmbrăcată în țigancă, ci o țigancă. Am ajuns în fața clasei, am dansat țigănește, apoi, m-am așezat pe jos, în capul oaselor, am scos din sân un pachet de cărți de tarot și mi-am interpretat rolul memorabil:
"Haideți la baba, să vă zică baba unde o să mergeți în vacanță..."
Priviri, aplauze și felicitări!
A urmat concursul de dans.
În ziua în care colegul meu de bancă m-a ridicat până la dumnezeu cu întrebarea dacă vreau să-i fiu parteneră, învățătoarea a reușit să mă dărâme cu decizia de a mi-l lua. Se potrivea mai bine la înălțime, zicea, cu o altă colegă. Nu aveam de ce să mă supăr, mai zicea, era o nimica toată. Și mi-a oferit, în schimb, ca partener, un coleg nou venit la noi în clasă, un băiat, în aparență, retras, timid și ușor împleticit, Tudor. Mă durea gâtul de la nod, dar nu m-am împotrivit. Acasă, i-am sărit în brațe mamei mele și am plâns cu o suferință care credeam că n-o să treacă niciodată.
Mama a făcut rost de numărul de telefon al părinților colegului Tudor și le-a cerut permisiunea de a-l învăța pe băiatul lor să danseze. Nu ea. O rugase pe o vecină, elevă la liceu, să ne ajute să ne mișcăm în ritm de dans ca o pereche. Eu și Tudor am repetat la mine acasă.
Eram șase perechi. Aveam un tricou alb simplu și o fustă roz, cloș, cât palma, dar pentru care mama și-a sacrificat o rochie.
Și adrenalina care-mi ardea obrajii. Parcă-i simt. Parcă mă și văd. Și pe Tudor. Era atât de sigur pe el. Nu mai era Tudor pe care toată lumea îl știa ca băiatul cu ochelari, conștiincios și rigid. Eram atât de o pereche! Doar doi copii, dar care-și găsiseră forța aia din interior, aia care-i făcea, ea singură, să iasă din mulțime. Eram până și pentru noi o mare surpriză. Numai așa pot să-mi explic cum putea corpul nostru să audă indicațiile coregrafice ale minții în bufniturile inimii. Știu că-ți par mari cuvintele pe care le-am ales aici, dar nu-s ale mele, sunt ale copilului. Eu doar am încercat să traduc, așa cum m-am priceput, un tumult al unui copil.
Am câștigat concursul de dans. Și-mi vine aici o vorbă care spune că poți avea totul neavând nimic (exterior), sub auspicii chiar.
Mama putea să se ducă peste ea și avea tot dreptul. Era un act de nedreptate care i se făcuse copilului ei. Și nu primul. Cu urme care ar fi putut să rămână pe veci în sufletul minionei. N-a făcut-o. Iar urmele ascuțite de tocuri ale învățătoarei s-au simțit mulți ani, dar n-au rămas pe veci, pentru că în ele a răsărit un copac de curând. Unde aș mai fi plantat eu convingerea că am tot ce-mi trebuie în mine? Poate că aș fi plantat-o și singură la un moment dat, dar crezi că ar fi prins rădăcini atât de viguroase, care să-i permită copacului să rămână în picioare după fiecare furtună?
Mă uitam în jur și nu știam de unde am nebunia că pot orice îmi doresc, pentru că nu-i curaj, e mai mult de atât. Pur și simplu, pe mine teama nu mă oprește pe loc. O simt, nu e că nu o simt, dar mă duc înspre ea știind, nu știu cu ce parte a minții știu asta, că sunt mai puternică. Acum știu. Și sunt recunoscătoare vieții că mi-a dat o mamă care a intuit asta.
Nu vă feriți copiii de frustrări! Le simt până în măduva oaselor, e adevărat. Dar vă au pe voi, ca să le arătați că se au pe ei și au totul!
P.S. Mulțumesc, Ioana, pentru ajutor. N-aș fi reușit să spun povestea la fel fără fotografia originală și fără imaginea cu fusta pe care mama a păstrat-o cu sfințenie.
