Domnu Trandafir, de Mihail Sadoveanu. Acum am recitit-o, acum-acum. Mi-a picat sub ochi pe laptop, după o căutare pe temă. Și n-am rezistat să nu o reînvii și în memoria ta.

Parcă am citit-o întâia oară. În copilărie, am parcurs-o ca pe o plăsmuire a autorului și nimic mai mult. Nu mi-a ajuns la suflet. Nu i-am deschis. N-avea cum să fie real Domnu ăsta, Trandafir. Era simplu și clar gândul că nu există asemenea învățător, atât de vie era încă pe sufletul meu ștampila rece și contondentă a învățătoarei mele. Dacă nu mă înșel, a fost prima scriere pentru care am făcut un comentariu literar. Cam atât.

Azi, acum, am găsit-o atât de reală și de grăitoare în locul elevului de primară care am fost și care ar fi avut nevoie de ochii Domnului Trandafir, de zâmbetul lui blând și de însuflețirea cu care le povestea copiilor.

„Și dintr-odată, dintre chipurile trecutului, care mă cercau unul după altul, unul rămase mai deslușit și-i zâmbii cu dragoste în piroteala care mă copleșea.

Era Domnu, Domnu Trandafir, învățătorul meu.

(...)

Uite, și acum mi se pare că Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scânteiau privirile și era și el mișcat când ne spunea despre mărirea strămoșilor. Când făcea un semn cu mâna, așa, într-o parte, parcă ridica o perdea de pe trecut  și eu vedeam tot ce spunea glasul lui... Și, când mă gândesc bine, când judec cu mintea de-acum, când caut să adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, găsesc cu mirare că Domnu era un om foarte năcăjit, hărțuit de administrație, că cu greu își ducea gospodăria lui, că venea de multe ori amărât, ca să ne dea cu dragoste învățătura de toate zilele...

(...)

Ne-a învățat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au rămas în fundul sufletului ca semințe bune ce au înflorit bogat mai târziu...

(..)

Tu bagi de seamă că nu-ți vorbesc de gramatică și aritmetică. Și nici nu-ți voi vorbi. Acestea se făceau bine; băieții învățau după puterile lor; dar sunt niște lucruri așa de neînsemnate când le pui față în față cu învățătura cealaltă, sufletească, ce ne-o da Domnu! Și ne-o da această învățătură nu pentru că trebuia și pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate în el și pentru că în acest suflet era ceva din credința și curățenia unui apostol.”

(fragmente din Domnu Trandafir, Mihail Sadoveanu)

Ei, cum e?!

Sursa foto aici.