Mama avea o vorbă, ‚Viața e o luptă!’, cu care ne îndrepta umerii ori de câte ori ni-i vedea un pic aplecați. N-o gândea ad litteram. Însoțea lupta de viață cu sensul de nerenunțare. Era, ca să zic așa, răgetul de forță al leoaicei care își simțea puii temători, altfel, iubitoare și blândă. Numai că eu, copil fiind, auzeam două cuvinte, viață și luptă, și le cunoșteam sensul propriu foarte bine. Drept urmare, am început să mă lupt. Cel mai greu mi-a fost să mă lupt cu mine ca să nu-i dau tatălui meu motive să se înfurie.
M-am întors din Thailanda, dintr-o altă lume, practic, cu gândul ăsta: Viața nu e o luptă!
Nu mai e! Cred că a fost! Și asta a ajutat. Într-un fel. Spre exemplu, am învățat într-un mod avid, am citit mult, luptându-mă pentru șansa mea, a copilului care, ca să obțină nota maximă, trebuia să știe tot, dar tot.
Și mai cred ceva: am avut nevoie să cunosc ce înseamnă lupta, ca să mă bucur cu totul de lipsa ei.
Lupta înseamnă frică. Iar frica nu e rea în sine, ba produce substanțe care salvează viața. Numai că frica asta ajunge să se insinueze în toate ungherele minții. E ca focul, necontrolată, mistuie. Consumă atât de multă energie!
Dacă ne luptăm cu viața, n-o mai trăim. Ori, viața nu e făcută să fie supraviețuită, ci ca să ajungem la finalul ei cu șansa de a vorbi despre cât de pline momente am trăit, despre cum am crescut și cât de multe am învățat. Viața nu e despre urât și frumos sau despre bine și rău. Viața nu se numără în momente trecute și viitoare. Rămânem cu momente trăite în prezent, simțite.
Iar noi ne luptăm în fiecare zi. Să avem dreptate, să fim mai sus, să demonstrăm, să câștigăm bani, merite, atenție. Până și în iubire ne folosim mai mult creierul, ceea ce e tot o luptă, când iubirea înseamnă simțire.
M-am întors mai puternică și mai în contact cu mine și cu ce pot să obtin eu fără frică. Dacă-mi doresc ceva și trebuie să mă lupt pentru acel ceva, din partea mea e ‚Nu, mulțumesc, nu e pentru mine!’ Nu mai dau din energia mea nimănui.
