venit după avalanșa de gânduri de la 5 dimineața. Când am luat telefonul de pe noptieră și am scris în notițe, cu ochii întredeschiși de nevoia de a-mi aminti, aproape închiși de teama că o să fugă și ultimul fir de somn, fără punct și virgulă, cu s tastat în loc de a. Am scris ca după dictare, fără filtru. Azi, le-am pus în mai multe cuvinte.
Am adormit cu un vers al lui Smiley în minte, Iubirea nu doare decât când dispare. Sau, pur și simplu, când nu apare. Profund. De când am ascultat prima dată melodia la radio, m-a intrigat. Altă perspectivă. Clar. Dar era mai mult de atât. Și gândul ăsta a început să caute.
Iubirea e cea mai mare forță. Se simte cu sufletul, nu cu mintea. Și ce poate să facă sufletul din iubire e de neînțeles chiar și pentru o minte plină de hărți. Nimic nou până aici pentru mine. Introduc o paranteză: cine gândește exclusiv cu mintea nu va înțelege comportamentul blând al unui părinte când copilul lui greșește, nici pe al iubitului care, supărat pe ea, înfrigurată, o acoperă cu jacheta lui. Cam asta e iubirea.
Ce e nou e că fața cealaltă a iubirii nu e ura/furia/răzbunarea, așa cum eram tentată să cred până acum. Nu spun credeam, doar pentru că nu m-am gândit la asta. Dar, da. Astea sunt sentimente puternice, aproape la fel de puternice ca iubirea. Distrugătoare aproape în aceeași măsură cât e iubirea de împlinitoare. Dar tot vii, cumva. Tot energie. Furia doare, dar se repară. Un părinte care, copleșit de propriile răni, se comportă urât cu copilul lui are șansa să explice după și să-i ceară iertare. Poate chiar să folosească experiența ca pe o lecție.
Tata m-a rănit. Nu-i fac un proces de intenție. Doar observ și scriu. Știu că m-a iubit și mă iubește. M-am întors ca adult si l-am înțeles. L-am iertat. Îl iubesc. N-a venit niciodată după ce m-a rănit să-mi explice nimic. Pentru asta am avut-o pe mama. Tot a durut, nu zic nu. Dar au fost experiențe care, revizuite, m-au crescut.
Mama a compensat cât a putut manifestările necontrolate ale tatălui meu. Ce n-a putut să compenseze, și aici este miezul, a fost nu manifestarea suferinței lui, ci absența manifestării iubirii lui. Lipsa lui. Lipsa conexiunii de tip masculin de care are nevoie o fetiță, prințesa lui tati. Lipsa gesturilor tandre de tată, care învață o viitoare femeie să o primească, peste ani, firesc de la un bărbat. Lipsa respectului pentru fragilitatea fetiței care are să îmbrace feminitatea. Lipsa sentimentului de siguranță al fetiței, cuprinsă de niște brațe mari, protectoare, ferme, de bărbat. Nu le-am avut. N-am spus niciodată „Te spun lui tata!”, nici n-am gândit. Și-am avut nevoie de multe ori. Până a devenit un fel de normalitate.
Nu eram încă la școală când m-a lovit cu picioarele în spate un băiat de la scara vecină. Am ajuns până la etajul 3 în mijlocul unui atac de panică. Respiram puțin și creierul meu a crezut că e sfârșitul. Abia în hol am scos primul urlet. În casă aveam ambii părinți. Din bucătarie a ieșit disperată mama. M-a liniștit și s-a dus val-vârtej la mama băiatului. Dar eu de tata aveam nevoie. Putea să-mi spună orice, să țipe, să mă certe, orice, dar să-mi țină spatele. Tata s-a dus în dormitorul lui.
Nu e dramă, am scris doar paragraful dinainte cu stomacul strâns, dar nu e dramă. E o poveste ca multe povești de atunci, ale multor copii. Doar am înțeles, după atâția ani, de ce nu știu să cer iubirea așa cum o vreau.
