Lumea exterioară, cu oamenii care ne înconjoară, cu experiențele pe care le trăim, este doar o oglindă a ceea ce simțim. Iar ceea ce simțim noi despre lumea exterioară are legătură adâncă și directă cu sentimentele noastre pentru noi înșine.
Am scris mai multe fraze când pot să rezum ideea într-o propoziție simplă: Lumea exterioară este doar o reflexie a lumii nostre interioare. Dar eu nu sunt o persoană simplă! Și tu, care mă citești, mă înțelegi, sigur.
În plus, drumul ca să ajung la credința asta nu a fost simplu deloc. I-am găsit pe mulți vinovați de suferința mea, mai ales pe mine, până să trăiesc fumusețea iubirii mele pentru mine. Frumusețea asta nu este altceva decât o armonie a mea cu mine. Nu mă mai mint, nu-mi mai doresc nimic de la nimeni, nu datorez nimănui nimic, nu mă mai compar, nu mă mai judec, doar încerc să observ. Caut în mine și când se face potrivirea, să-i zic așa, suferința dispare. Nu înseamnă că trăiesc zen, ci că trăiesc emoțiile toate și nu mă mai simt cea mai rea mamă de pe pământ după ce țip la copilul meu. Observ ce anume a declanșat și îi mărturisesc și-i explic și lui Rareș mecanismul după.
Apoi, m-am împăcat cu defectele pe care le vedeam atât de evidente odată. O nebunie! Ca să înțelegi, sunt minionă, am fost cea mai mică de statură de peste tot. La primul meu concurs sportiv, la atletism, nu m-au crezut că sunt născută în ’82 și mi-au dat diplomă pentru cel mai mic participant, deși nu eram. Am plâns tot drumul până acasă. Și e doar un mic exemplu. M-a urmărit toată copilăria și adolescența mea neajunsul înălțimii mele. N-am purtat încălțăminte joasă, un alt mic exemplu. Nu mai. A dispărut.
Mi-am dat jos de pe mine toate etichetele, m-am eliberat de tipare de gândire religioase, sociale, familiale, am început să-mi eliberez instinctul. Puțin câte putin.
Experiențele pe care le-am trăit de când sunt mamă, și sunt multe, ele m-au făcut să văd limpede cât de importantă sunt eu în economia propriei vieți și în relația cu copilul meu, puiul de om pe care îl inspir zi de zi. Nu m-am mai temut de convulsii febrile, copilul meu nu le-a mai manifestat. Asta după 3 ani în care mă chinuiam să ascund frica obsesivă că aș putea ... să-l pierd. Și cred că n-a afectat atât de mult frica mea, firească după un astfel de șoc, cât prefacerea că n-am nimic.
Am ajuns la credința că nu trebuie nimic pe lumea asta și, mai ales, nu trebuie să fac nimic ca să fie bine în relația cu partenerul, cu copilul, cu nimeni, numai să trăiesc în armonie cu cine sunt eu. Sunt eu bine cu mine, dar cu adevărat, nu declarativ, și copilul meu e bine. Nu știu dacă s-o numesc legea atracției, mai degrabă o manifestare, un efect. Ies prune numai dacă plantezi un prun, nimic mai simplu.
Experiența mea. Tot pentru copilul meu, dar despre mine.
