Du-te sus! Și privește în jos scena. Nu ești în poveste. Ce vezi? Doi oameni, să zicem, părinte-copil, soț-soție, care se ceartă. Nu poartă un dialog. Niciunul nu ascultă ce are de spus celălalt. Doar aude și izbucnește. Ba izbucnește din prima, pentru că anticipează poziția celuilalt, sau pentru că îl cunoaște atât de bine, că știe ce îi spun ochii, schimonoseala feței, până și mișcarea corpului. Nu-i așa?!
Fiecare vorbește despre el. Amândoi au de eliberat ceva. Sau de vindecat.
Întoarce-te la tine. Respiră. Suntem atât de subiectivi cu tot ce ni se întâmplă... Ne afectează anumite cuvinte, anumite comportamente și nu e întâmplător. Ceea ce simțim vizavi de cuvintele și comportamentele celuilalt au legătură cu noi. Mi-a spus cineva odată că suferința mea are legătură cu mine și doar eu o pot controla. Nimeni nu e responsabil de ceeea ce simt eu. Mai mult, suferința mea trebuie să fie o măsură pentru ceea ce mai am de vindecat în mine, de învățat despre mine. Și, când suferința mea nu va mai fi, experiențele care m-au făcut să sufăr vor înceta. Și așa a fost. Concentrează-te pe ceea ce simți tu când celălalt spune sau face. Ce simți? Unde simți? Când ai mai simțit asta? Nu are legătură cu momentul prezent, ai să afli. Respiră. Creierul tău se va liniști. Și poți merge mai departe.
Oprește-te și ascultă. Când nu doar auzi, ci și asculți, îl și vezi pe celălalt. Șuferă. Nu vrea să te rănească, doar să împartă vina, regretul, neajunsul. Furia lui/ei are în spatele ei o emotie care e foarte puternică, copleșitoare de-a dreptul, frica. El/ea nu știe asta. N-a intrat înăuntru să găsească rădăcina ei. E complicat, dureros. Mai simplu e să dea afară prea-plinul. Nu și eficient, dar mai puțin dureros. În plus, cel care țipă are o nevoie, Rareș al meu m-a învățat asta acum vreo 3 ani. Mami, tati țipă după iubire! Și chiar cred că așa e.
Dacă ai ajuns până aici, intră în papucii lui/ei. Se cheamă empatie și este o comoară pentru orice fel de relație. Are alte experiențe decât ai tu, altă normalitate. Trăieste după o schemă implementată în copilărie. Are propria poveste de viață. Știi că reacțiile noastre la o experiență se bazează pe experiențe vechi, uneori, atât de vechi, că nu ni le amintim conștient? Dar simțim și ne afectează. Și izbucnim, că nu stim altceva ce să facem. Dacă vorbim despre conflictul cu propriul copil, adaugă și că el e un tot emoțional și că nu are dezvoltată acea parte a creierului care să-l ajute să gestioneze ce simte. Și are mare nevoie de tine. Atunci, cea mai mare.
Mai ești? Vrei să mergi mai departe de atât? Mecanismul ăsta e singurul pe care îl cunoaște. Nu-l pedepsi pentru că nu stie. Învață-l tu altul. Nu, nu-i vorbi despre cum știi tu că este bine să se poarte. Arată-i prin exemplul personal. Și ai răbdare!
Sursa foto aici.