Era convingerea lor că-i ajută, credința sau, poate, speranța că-l vor considera un impuls și vor învăța măcar pentru a demonstra că merită nota, punctajul, admiterea, funcția primită în dar, nu obținută. Sau nu era nici una, nici cealaltă, doar puterea pe care le-o dădeau banii. Falsa putere. Alta n-aveau și se foloseau de ea.
Dar intenția lor, a părinților cumpărători de merite pentru copiii lor, că despre ei vorbesc, nu a fost să facă rău. Nici altor copii, pe care-i frustrau indirect și fără să-și dea seama, cu atât mai puțin propriilor copii. Sunt convinsă că o făceau cu toată dragostea pentru aceștia din urmă, cu tot ce știau ei atunci despre dragostea pentru copii. Și știau puține.
Erau formele fără fond ale lui Titu Maiorescu.
Veneau din comunism, din dictatură, cenzură, lipsă. Simțiseră lipsa acut. În goana lor după a avea și a avea rapid, nu s-au mai preocupat de a asimila. Au dat din coate. Nu ca să-i dărâme pe alții, nu cred, ci ca să obțină ei. Unii au avut doar norocul de a fi la momentul și locul potrivit și au mers împinși de cei care dădeau din coate. Ajunși sus, s-au convertit și ei, având dovada că asta e calea.
Și au început să-și ridice și copiii la fel. Repet, cu cele mai bune intenții. Neștiind că-i handicapează pentru viață, că acești copii nu vor ști niciodată cine sunt și ce pot ei singuri. E vorba de ce simțeau ei cu adevărat în interiorul lor când mama și tata intervineau cu bani și cu relații. Mama și tata le lipeau pe frunte eticheta că sunt mici, neputincioși, slabi și că atâta pot, dar, cel mai grav pentru ei și societate, le transmiteau că așa se face. Așa au crescut, nu stiu altfel cum. De-aia nici nu-i judec, nu sunt vinovați, e normalitatea lor.
Normalitatea mea e alta și mă bucur să constat că e și a altor sute de mii de oameni, poate chiar milioane.
În prima teză la matematică, am luat -10. În clasa a VI-a, profesoara de matematică i-a pus mamei în vedere că am nevoie să lucrez mai mult în particular, că nu fac față altfel. Așa am ajuns eu la meditație la matematică, cu mare efort financiar, foarte mare. De fiecare dată, după meditație, eram scoasă la tablă si laudată pentru exercițiul perfect. Desigur că era perfect, doar îl lucrasem la meditație. A treia oară, am primit și un 10 în dar, cu un zâmbet larg și multe aprecieri din partea profesoarei. Nu puteam să mă bucur. Mi-aduc aminte că m-a felicitat colega mea de bancă si, imediat după, m-a întrebat ce am. Am ajuns acasă plângând. Nu puteam duce impostura. Nu mă puteam bucura de ceva ce nu-mi aparținea si ce nu obținusem cu mintea mea. 10-le ăla mi-a spus despre mine că sunt mică, neputincioasă, slabă și că atâta pot și sentimentul mi-era atât de străin... Urât sentiment! Și am renunțat la meditații. Atunci, mi-am luat adio, din păcate, și de la matematică. Dar am regăsit-o în gramatica limbii române, pe care am iubit-o și-o iubesc. Și-am ajuns aici.
Eu trăiesc în continuare în normalitatea mea, nu văd să fac lucrurile altfel. Și mă simt atât de bine cu mine și cu ceea ce sunt eu, că am să dau și celorlalți care se simt încă mici, neputincioși, slabi, cu părinți cumpărători de merite pentru ei. Și vreau să le transmit că pot și singuri și că niciodată nu este târziu pentru schimbare.
Sursa foto aici.
