din felul meu naiv si copilăros de a privi lumea, cu ochi buni și speranță, cu dragoste și acceptare a diferențelor dintre oameni. Eu asta sunt. Altfel. Altfel decât mă vrea societatea. Și mă încăpățânez să cresc un copil altfel. Liber. Incomod. Profund. Sincer. Ca mine, cu un prea plin emoțional.
Multă vreme, m-am luptat cu mine să cenzurez entuziasmul și inocența. Și generozitatea. Și emotivitatea. Nu păreau să fie atuuri. N-am reușit aproape niciodată. N-am făcut decât să mă consum inutil. Când am renunțat, am început să mă simt fericită. Și se vede în ochi emoția, emoție pe care o surprinde și aparatul foto, dar ceilalți oameni.
Fericirea e în noi. Și n-are mare legătură cu ce ni se-ntâmplă, cu ce avem, ci cu ce suntem noi cu adevărat. Când acceptăm că suntem frumoși așa cum suntem, fără măști, atunci putem spera la fericire. Nu există om fără calități și defecte. Nimeni nu e mai presus decât nimeni. Fiecare are locul și rolul lui în lumea asta.
Toți oamenii sunt buni și frumoși din cel puțin o perspectivă. Că sunt multe și nebănuite căi de a vedea oamenii. Eu m-am văzut urâtă, deși mama îmi tot spunea că sunt frumoasă. N-am nicio poză cu mine din școala generală. Eram mică, mereu cea mai mică din clasă, aveam părul prea mult si prea creț, n-aveam pic de farmec. Eram complexată și pozele nu-mi ascundeau ochii triști. Le-am rupt pe cele câteva pe care le aveam. Și am evitat să mai fac poze.
Acum, sunt tot mică, tot creață, cu același păr mult, dar mă văd frumoasă. Pentru că nu mă mai rușinez cu cine sunt eu, nu mă mai simt defectă pentru că simt prea mult, mult mai mult decât un om obișnuit, și plâng des și mă emoționez, sau pentru că dau prea mult din mine. Am și calităti, și defecte. Am o familie frumoasă, un copil care m-a învățat muulte despre autenticitate, dreptate, adevăr, dragoste necondiționată. Am un soț și cu minusuri, dar cu plusuri pe care rar le întâlnești la un bărbat. Ne certăm și ne iubim în aceeași zi. Am o familie maaare, gălăgioasă, dar foarte unită.
Sunt și tristă, și bucuroasă, și îngrijorată, și puternică.
O fi și magia Crăciunului, dar mi-e bine. Ne e bine. Sper să se vadă asta în prima noastră ședință foto. Sunt primele fotografii cărora nu le-am găsit cusururi, nu le-am căutat, pentru că nu-mi mai pasă.
Ne-am simțit minunat în decorul cald și primitor de Crăciun și vrem să repetăm cât de curând experiența. De poveste. Nu că ne e prieten, dar Mircea Marinescu e cu adevărat un profesionist. Surprinde emoția. Nu mă mai satur să mă uit la fotografii. Și vreau și un album pe hârtie, să-l răsfoiesc și să mă bucur.
Faceți-vă cadou o astfel de experiență, e unul de suflet! Merită și meritați.
