Cum ești?, te întreb. Bine!, te întorci șoptind. Sunt bine!, te grăbești să repeți. Nu vrei să citesc paranteza dintre cele două cuvinte. Și întărești și cu un zâmbet. E acel zâmbet pe care-l afișezi de când esti mamă. Înainte, n-o făceai, nu părea să concureze nimeni pentru titlul de cea mai bună soție.
Nici n-ai timp să vorbești cu mine. Îți pui repede de cafea și alergi prin casă pe vârfuri, umplându-ți poala cu jucării și te rogi să nu-ți cadă vreuna. Mai mult cu ochii-nchiși. Sunt luni de când nu dormi mai mult de 3 ore pe noapte, niciodată legate. Calci pe ceva și doare. Nu te uiți. O coajă de pâine uscată. Și tragi o înjurătură zdravănă, în gând. Te trezești de-a-binelea izbindu-te de tine, în oglinda din hol. Nu te-ai învățat minte să nu te mai uiți! Te rușinezi pentru pentru fuga rapidă în amintirile cu tine de dinainte să fii mamă. Păr proaspăt spălat, nu mai zic coafat, picioare epilate, ten întreținut, siluetă, LIBERTATE! Le vrei înapoi! Dar n-ai timp de lamentări. Nu azi. Arunci o privire generală în casă. E ok. Un pic de ordine. Te uiți la ceas. E fără un sfert. Mai ai 15 minute, doar știi, dar speri mereu la încă 15. Vezi firimiturile de pe jos, dar le ignori cu o ușurință care nici nu te mai surprinde. Vasele în chiuvetă?! Prea mult zgomot!, îți zici. În realitate, vrei și tu un pic de timp pentru tine. Și îl furi. Pui cafeaua în ceașcă, tragi măsuța aproape și te așezi. Acoperi cu o pernă petele de pe canapea. Gest aproape mecanic. Iei telefonul. Uneori, apuci să citești trei articole. Azi, nu. Plânge. Fugi. Of, ai fugi de tot! Simți că te sufoci. Dar ești bine. Pentru ceilalți, ești bine.
Ajungi la el și-l iei în brațe. S-a linistit. Încerci să-l adormi la loc. Are ochii mari. Mai vrei un pic, un pic doar. Insiști cu legănatul. Nu e chip. Începe să plângă din nou. E iar una din diminețile în care simți că nu mai poți încă o zi. Nu stie nimeni ce e în sufletul tău, n-o spui. E tabu! Mama ta e departe, iar soacra ta ți-a aruncat: Acum, ești MAMĂ!. Apoi, nu vrei să afle ceilalți ce mamă rea ești tu. Cu zeci de gânduri urâte, cu tot atâtea emoții puternice de respingere, de frică, neputință. Furie! Și, plânge el, plângi și tu.
Deodată, se oprește din plâns. De unde a știut că e capătul?! Acum, puiul tău gângurește și dă din mânuțe. Te înseninezi. Și-ți aruncă un zâmbet ștrengar. E abracadabra. Ți-a suflat praf magic. Ai energie să muți munții azi. Te uiți la puiul tău și îl iubești cu o dragoste unică și infinită. E mai mult chiar decât mirosul îmbrățișărilor mamei, decât căldura și aroma năvalnică a cozonacilor în zorii de ajun, răsuflarea tăiată la venirea lui Moș Gerilă. Mult mai mult. Dragostea de mamă e conținere. Și n-are nevoie de cuvinte. Dar tu simți să o exprimi tare: Îngerașul meu! Da, tu ești puiul meu mic și drag, comoara mea! Te iubește mami mult, pâna la cer și înapoi. Ești cu mami. Da. Și-ți înmoi fața în burtica lui. Și el râde. Râde cu tot corpul. E magie, nu?
Și te simți copleșită. Doar nu ești din povești. Ești reală. Și e firesc tot ce simți.
Nu te mai ascunde. Scoate la lumină. Nu, nu ești bine. Nici eu și nici o altă mamă nu e doar bine. De fapt, „bine” ar trebui șters din vocabularul mamelor. Suntem cu mult mai mult și cu mult mai puțin decât bine. În majoritatea zilelor. Trăim pe culmi. Împlinire fără margini și frustrare nebună. Suntem sus și jos. Și e cât se poate de firesc. Hei, puii noștri descoperă lumea și noi îi însoțim în marea lor descoperire. Ăsta e marele adevăr!
Spune-mi, Cum ești cu adevărat?
Nu e doar un articol. E suflet pus pe tavă. Simțeam demult să-ți scriu asta și cursul Prințesei Urbane (Mulțumesc!), #parentingpesteașteptări de la #ȘcoalaFlanco, mi-a dat avânt să o fac.
Sursa foto aici.
