Bine ai venit în club! Pun pariu că suntem mulți astfel de părinți și merită să ne întâlnim măcar așa, virtual, să ne susținem unii pe ceilalți. Privită din afară, ar fi un fel de întâlnire a alcoolicilor anonimi, pentru că, priviți din afară, noi suntem părinții care nu au știut să se impună, iar copiii noștri, priviți din afară, sunt acei copii care, nealiniați urgent, vor ajunge acei paria ai societății.
Nu e deloc așa. Și tu, care ești părintele unui astfel de copil, știi exact despre ce vorbesc. Asta dacă ai încetat lupta cu el și, mai mult decât să-l iubești așa cum e, îi apreciezi încăpățânarea, convins că ea îi va fi prieten de nădejde în adolescență și mai târziu, în viață. Știi că nu trebuie să i-o înăbuși, pentru că un copil care nesocotește indicațiile și cerințele tale este acel adolescent care va nesocoti indicațiile și cerințele anturajului. Cu alte cuvinte, nu se va arunca să copieze comportamente doar pentru a fi parte din grup. Ascultă de nimeni altcineva decât de propria voință, ceea ce, dacă i-ai fost model de urmat, este tot ce poți să speri.
Și am și o veste bună din partea specialistilor. Rezultatele studiului MAGRIP, publicat în Development Psychology journal, întins pe o durată de 40 de ani, relevă: Copiii care manifestă încăpățânare la vârstă fragedă au mai multe șanse de a deveni oameni de succes.
Cercetările au început în anul 1968, iar subiecții au fost 745 de copii din Luxembourg, în vârstă de 12 ani. Indicatorii urmăriți de echipa de experți au fost, în primă fază, IQ-ul copiilor și tipul socio-economic al familiilor lor, tiparul familial. Apoi, copiii au completat ei înșiși chestionare despre emoțiile lor, obiceiuri, comportamente, gânduri atât în relația cu școala, cât și în viața de dincolo de școală. Totodată, profesorii acestor copii au raportat feedback pentru fiecare în parte, analizând atenția, conștiinciozitatea, motivația, voința și apetitul pentru învățare, comportamentul la școală.
În 2008, 40 de ani mai târziu, o altă echipă de cercetători, condusă de Marion Spengler de la Universitatea din Tuebingen, a reluat studiul si a examinat din nou cei 745 de subiecți, acum adulți în vârstă de 52 de ani. A analizat indicatorii care caracterizau copiii în 1968 și i-a comparat cu rezultanții lor de după 40 de ani.
Datele statistice finale merg în mai multe direcții, dar ceea ce au găsit specialiștii cu adevărat surprinzător, după ce au socotit influența IQ-ului, a statutului socio-economic al părinților si a nivelului de studii, a fost că cel mai puternic predictor noncognitiv pentru o viață de succes este tiparul copilului care obișnuiește să nu respecte regulile si să sfideze autoritatea parentală.
Copiii de 12 ani descriși ca încăpățânați, rebeli, răzvrătiți, neascultători s-au transformat în studenți responsabili, motivați și în adulti care au reușit, spune studiul, să ocupe funcțiile cele mai importante și mai bine plătite.
Acest rezultat i-a surprins până și pe specialiști, care au încercat să și găsească explicații. Una dintre ele ar fi că „indivizii cu aceste trăsături de personalitate sunt mai dispuși și mai hotărâți, au mai multă anduranță în situații de tensiune precum negocierile salariale sau promovările în funcție.” „Altă explicație ar fi că indivizii cu scor mare în a nerespecta regulile și a sfida autoritatea părinților au o ambiție la fel de mare în a-și cere drepturile și a-și atinge obiectivele.”
Ce am înțeles eu din acest studiu este că acesti copii, directionați corect și cu blândețe, susținuți și iubiți necondiționat, au foarte mari șanse de reușită în viață, mai mari chiar decât copiii care nu pun probleme acasă și la școală.
Știu, e dificil să gestionezi încăpățânarea la fiecare pas, răzvrătirea împotriva oricărei indicații care i s-ar părea copilului că sună a impunere. Inconfortabil să primești feedback negativ de la grădiniță, de la școală. Un astfel de copil are toleranță scăzută la nedreptate, minciună, frustrare. La teorie ia premiul de excelență, practica îl pune în dificultate, tocmai pentru că emoțiile vin mai repede peste el și sufocă partea creierului responsabilă cu gestionarea lor și luarea deciziilor. Dar lupta cu el NU este o soluție, nici încercarea de a-l schimba!
Dacă nu ai descoperit ce funcționează în relația cu un copil rebel, sper să te ajute ce am aflat eu. Uneori, îmi pare că Rareș al meu abia așteaptă să-i spun ce să facă, este încă o ocazie pentru el să mă combată și să-mi arate cine-i șeful. De multe ori, nici nu așteaptă sa termin o indicație și spune Nu!, ori se face că nu mă aude, sau îndeplinește sarcina cât de încet poate. Rareș, încalță-te, ne grăbim!, de exemplu.
Cu un copil rebel nu este la fel de simplu cum este cu un copil orientat spre îndeplinirea sarcinilor. Pur și simplu, este nevoie de mai mult. Este nevoie să simtă că el e în control, nu tu. Și, în loc să-i spui ce să facă, încearcă o întrebare, dar mereu blând și cu zâmbetul pe chip. În loc de Îmbracă-te, spală-te, încalță-te, că întârziem!, la noi funcționează foarte bine întrebările, Ce am stabilit că facem când ne trezim? La ce oră începi orele la școală? Cât este ceasul? Ba îl provoc și la concurs. În loc de Nu mânca desert înainte de masă!, doar îl întreb Când am zis că se mănâncă desertul? sau Ce ți-am zis că înseamnă desertul înainte de masă pentru stomăcelul tău?
Întrebările funcționează pentru că stimulează gândirea, îi fac pe acesti copii să preia responsabilitatea acțiunilor lor. Și cu cât au mai mult de cântărit, cu atât devin mai puțin opozanți. De asemenea, faptul că-i întrebăm pe ei le transmite Ești atât de isteț! Sigur te descurci cu asta! Ori, nici măcar un adult nu opune rezistență unei astfel de abordări.
Cam asta e cu acești copii răzvrătiți, gata să nesocotească indicațiile, rebeli, opozanți. Nu e confortabil, te consumă până înveți cum să relaționezi cu ei. Asta când sunt mici și nestăpâni pe emoțiile lor. Adolescenți, apoi adulți, ei vor alege, nu vor copia. Vor combate, negocia, cântări si alege ce este mai bine pentru ei. O dovedesc specialiștii.
Sursa foto aici.
