A fost întrebarea cu care și-a încheiat Gașpar Gyorgy discursul la Social Media for Parents. Și cred că nu am fost singura care a lăcrimat...
Iar gândul meu a zburat la mama, mama care n-a trăit într-un context prietenos și a făcut ce a știut ea mai bine pentru copiii ei. A greșit și mama, desigur, dar mama ne-a purtat pe fiecare dintre noi, cele trei fiice ale ei, în suflet. Și nu este un concept pretențios, este realitate. Realitatea mea. Nu mi-a fost niciodată frică de mama, nu am simțit nici cea mai mică reținere în a recunoaște ceva, nu mi-a fost rușine, nu mi-am înghițit trăirile, nu am simțit niciodată că am dezamăgit-o, deși am făcut greșeli. Mama a fost permanent cu brațele deschise. Știi ce cred că mi-a adus asta? Avânt. De fiecare dată când am greșit, energia mea mergea spre cum aș putea să îndrept, să repar sau cum să fac lucrurile altfel data viitoare. De mică, am început să construiesc pentru mine cu siguranța că pot. Exact ca puii care-și defac aripile doar pentru că e mama acolo. Și zboară!
Mi-aduc aminte că, în clasa a II-a, cred, după ce ne-a învățat parantezele, domnișoara învățătoare ne-a dat extemporal și am luat nota 2. La fel, și colegul meu de bancă, cu care copilărisem toată ora respectivă. Învățătoarea ne-a rușinat pe amândoi. Ei, colegul meu plângea că o să afle mama lui și ar fi acceptat orice pedeapsă numai să nu fie pârât, iar eu plângeam că fusesem arătată cu degetul, scoasă în fața clasei ca exemplu negativ și aș fi dat orice să fie mama acolo, pentru mine. Și am fugit până acasă și m-am aruncat în brațele ei... Și m-a primit. Ar fi putut să mă certe măcar pentru că nu am fost atentă, dar ea a preferat să mă motiveze: Aura, mamă, dă-o-ncolo de notă, ea nu reflectă ce ești tu, doar neatenția ta de azi. S-a întâmplat. Hai să vedem care-i treaba cu parantezele!
Toți copiii au nevoie ca părinții să le transmită: Eu sunt aici indiferent de ce faci. Dacă o să cazi, eu te voi prinde. Ești în sufletul meu fără condiții! Iar copilul, având asta, se împrietenește mai ușor cu fricile, depășește mai ușor obstacolele, zboară mai sus, pentru că n-are lupte de dat pentru a merita iubirea, nu are de demonstrat nimic, nici de pierdut. Învață despre el că e valoros și crește. Vrea. Și poate!
Și acum, mamă și eu, tot la mama plâng atunci când se umple paharul. Este omul care îmi ușurează conștiința, îmi curăță sufletul. Și plânsul la ea e zgomotos, nu-mi ascund fața în mâini, nu mă sfiesc să spun tot ce-mi trece prin cap, chiar dacă e dureros sau de neacceptat. E ca și cum m-aș lăsa să cad fiind sigură că mă prinde mama. Și, știi ce?! Nu mai cad!
Sigur ai și tu o astfel de persoană și cred că ți-ar prinde bine (și copilului tău) să te gândești la ea și la ce simțeai, copil fiind, când petreceai timp cu ea. Poate nu e mama, poate e tata, poate un bunic sau o bunică, sau un frate mai mare. Mi-ar plăcea să știu de tine, de aceea, spune-mi, te rog, pe tine cine te-a purtat în suflet?
Sursa foto aici.
