Copilul meu simte și trăiește fiecare emoție la intensitatea ei maximă. Încă nu gestionează singur, pentru că, realmente, nu are cu ce. Dar n-am nicio îndoială că o va face. Pentru asta sunt eu lângă el, să îl învăț cum să-și recunoască emoțiile, să le accepte ca fiind parte din el, fără să se considere nepotrivit ori defect doar pentru că simte, cum să se iubească pe el cu tot cu emoțiile care-l zdruncină și cum să le gestioneze astfel încât să nu se rănească pe le ori ce cei din jur.
De la bun început, am vrut să nu țină nimic ascuns în el, mi-am dorit să fie liber, să nu interiorizeze experiențe care îl afectează, să nu ajungă un adult care reacționează împotriva lui. Să nu-și creeze masca socială, aia pe care oamenii o plac. Să fie el. Să spună un nu sincer, decât un da care îl consumă. Am vrut să știe ce se întâmplă în interiorul lui, să-și cunoască la fel sufletul, precum corpul.
Cu emoțiile ne naștem, la fel ca și cu inima, creierul, plămânii. L-am învățat ce sunt emoțiile și ce rol au ele în viața noastră. Și, cum nu se rușinează când inima îi bate mai tare, la fel să nu se rușineze când simte furie sau când simte tristețe și plânge. Cum a avut nevoie de timp și multe experiențe pentru a-i coordona membrele, așa are nevoie de timp și multe experiențe creierul lui pentru a-i gestiona emoțiile.
Cum să-i cer să-și gestioneze singur emoțiile, cu ce să o facă? Cortexul prefrontal, responsabil cu asta, încă nu este suficient dezvoltat. Mai are nevoie de experiențe care să-l ajute să deseneze noi și noi conexiuni neuronale. De experiențe care să-i formeze o conștiință, o rațiune sănătoasă pentru când nu voi fi eu lângă el. Nu înfricoșarea sau rușinarea sau retragerea iubirii sau șantajul emoțional îl învață, acestea nu fac decât să-i producă stres.
Ori eu, nu știu voi cum sunteți, dar eu am uitat tot ce mi-a fost servit sub presiune. Experiența cu totul am ascuns-o și, cel mai grav, emoția a rămas sub cheie în sistemul meu limbic din creier și a crescut ca o cocă. Rușinarea m-a făcut să nu pot să leg două cuvinte în fața unei mulțimi, numai gândul îmi dă fiori. Înfricoșarea mi-a transformat nopțile în ore de panică. Șantajul emoțional m-a făcut să consider mai importante sentimentele celuilalt. Retragerea iubirii mi-a indus convingerea că trebuie să demonstrez că merit să fiu iubită.
Nu vreau asta pentru copilul meu. De aceea, sunt mama lui Rareș necondiționat, 24 din 24. Indiferent de comportamentul lui, eu sunt lângă el cu tot suportul emoțional pentru dezvoltarea sănătoasă a tuturor capacităților lui, mai ales non-cognitive, pe care le consider baza pentru orice va vrea să construiască el în viitor.
Eu sunt modelul lui, cartea cu imagini din care învață în primii ani de viață. Într-o situație de criză, comportamentul meu este înregistrat plastic de creierul lui în dezvoltare. Iar, dacă nu reușesc eu să-l liniștesc, problema este la mine, nu la el. Și am rezolvat multe din ale mele. Încă mă mai surprind reacționând sub impulul emoțiilor neeliberate de copil, dar am la îndemână toate instrumentele necesare să revin în prezent și să conștientizez că sunt mamă și că, dacă îmi doresc un copil sănătos emoțional, sunt datoare să-i ofer experiențele cele mai sănătoase.
Ieri, înainte de meciul de fotbal România-Elveția, s-a produs o furtună în sufetul lui Rareș, din motive, desigur, foarte întemeiate pentru el. Era atât de furios, că fățuca i se înroșise toată. Căuta bezmetic să strice ceva, să dărâme, să arunce. Voia să o scoată afară. Eu l-am ținut și el m-a lovit, apoi, a scos un țipăt. Era un țipăt de suferință că mă lovise. Eu am rămas pe loc, iar el a fugit în dormitor și îl auzeam cum plânge.
Îl auzeam. Suferea atât de tare. Nu-și dorise să mă rănească și nu se așteptase să o facă. Se simțea speriat, rușinat, îngrijorat. Și plângea atât de tare! Mi-era atât de milă de el...
Am respirat adânc de câteva ori și mi-am zis: Suflețelul lui mic și fragil are nevoie de tine acum. Du-te la el. Are nevoie de reasigurarea ta că încă îl iubești. Spune-i-o cât de blând poți tu și ține-l în brațe. Povestește-i încă o dată despre furie. Hai, du-te!
Am deschis ușa dormitorului cu ochii plini de iubire și înțelegere și asta am făcut. I-am zis: 'Vino la mami!' Și el mi-a sărit în brațe. 'Te iubesc mult, puiul meu. Nu sunt supărată pe tine, să știi. Așa, iubitule, plângi. Știu ce simți. Te înțeleg. Mami e cu tine. O să treacă.' 'Mami, îmi pare rău. N-am vrut să te lovesc!', mi-a spus printre lacrimi. 'Da, iubitule, știu. Furia este o emoție foarte puternică, dar este a ta. Nu e nimic în neregulă că o simți. Doar că sunt și alte moduri în care poți să o descarci. Dar suntem împreună, eu sunt lângă tine să te ajut. Nu ești singur. Le învățăm pe toate împreună. Te iubesc!'
Furtuni se mai întâmplă și se vor mai isca în sufletul lui Rareș. Pentru ca el să învețe să le gestioneze, nu este important de ce se iscă, ci cum îi răspund eu. Nu este despre cum trebuie și cum nu trebuie, ci despre cum este el bine cu el și cu cei pe care îi iubește. Nu este despre cum să-l pedepsesc mai dureros sau despre cum să-l rușinez mai tare sau cum să-l înfricoșez mai mult, ca să nu mai facă, ci despre cum să-l învăț cu iubire. Știi că iubirea este forța cea mai mare, nu?
Sursa foto aici.
