"Sunteți primul părinte, din toată experiența mea, care îmi discută metodele. Întodeauna, am colaborat foarte bine cu părinții și am obținut un feedback frumos la sfârșit!" mi-a răspuns, odată, o educatoare.

Feedback-ul acesta frumos este o finalitate care îi face mândri, la momentul respectiv, deopotrivă pe educatori și învățători și pe părinți, deși copilul nu este neapărat fericit. Copilul este cuminte, ascultă și îndeplinește sarcinile, urmează comenzile, desenează în chenar, scrie îngrijit, citește foarte bine, socotește, este un munte de informație. Acestea sunt competențele care compun feedback-ul frumos. Nimic despre creativitate, imaginație, inventivitate, conexiune între informații, coerență în exprimare, argumentare, inițiativă, curiozitate, asociere, curajul de a-și exprima propriile idei, empatie, originalitate, entuziasm, talent, însuflețire!

- Mami, știi cât fac 6+6?

- Cât?

- 12.

- Da, chiar atât înseamnă. Cum ai făcut?

- Păi, e simplu. Uite, 5+5 fac 10 (și îmi arată ambele mâini, cu degetele răsfirate). Apoi, mai pun câte un deget de la fiecare mână, adică încă 2,  și înseamnă 12.

Știți ce mă face pe mine mândră? Nu că știe cât fac 6+6, ci raționamentul pe care l-a aplicat, cum și-a simplificat operația matematică. Și asta, pentru că eu am apreciat la copilul meu efortul, nu rezultatul!

Copilul meu, la aproape 6 ani, nu știe tot alfabetul pe de rost, nu scrie perfect, nu citește cursiv, nu dă răspunsuri clipind la adunări și scăderi. Nu lucrez cu el acasă, nu facem fișe. Noi ne-am jucat de-a numerele și literele, am scris felicitări, liste de cumpărături, bilețele cu mesaje haioase pentru tati, am jucat jocuri de asociere și grupare, de caracterizare, de vorbire fără cuvinte. Nu vreau un copil Robingo, ci unul care să gândească!

Știți ce mă face pe mine mândră? Că, la vârsta lui, face conexiuni, aplică ceea ce învață, nu memorează, ci înțelege. Mă face mândră că pune în context cuvinte noi, că mă contrazice cu argumente, că face asocieri de idei și vine cu deducții logice, că știe să caracterizeze, că vorbește frazat și corect, că are inițiativă, că pune la îndoială, că este curios, că nu îi este frică să greșească etc. Pentru că, în loc să fac fișe acasă, i-am povestit despre emoțiile lui, l-am lăsat să mă vadă pe mine și să mă audă povestind cu însuflețire. I-am argumentat și, dacă am greșit, nu mi-am ascuns greșeala, ci mi-am asumat-o și am vorbit cu voce tare depre experiențele din care eu am avut de învățat.

Cât despre disciplină, ea nu se face cu suferință. Eu m-am arătat și mă arăt lui autentică, cu toate ale mele, și bune, și rele. În consecință, dacă spun că îmi rescpect copilul și îl iubesc necondiționat, de ce nu-l accept pe el cu toate ale lui? Am învățat asta. Și, când l-am acceptat așa cum este, n-a mai fost nevoie să-l desciplinez!

Sursa foto aici.