Ce te deranjează cel mai tare din comportamentul copilului tău? Că plânge din orice? Că lovește? Că țipă? Că se tăvălește? Că refuză? Că te ignoră? Că e prea moale? Că este dependent de tine? Că nu este empatic? Știu că toate sunt comportamente greu de acceptat, dar unul e mai mult decât altul pentru tine. Am dreptate? Adică, e în regulă pentru tine dacă face o criză de plâns, dar ți-e greu, aproape de imposibil, să îi accepți o criză de furie. Nu ai o problemă să te combată copilul, dar nu suporți să te ignore. Poți să faci față refuzurilor și răzvrătirii lui, dar suferi foarte tare când este ținta loviturilor altui copil și el nu reacționează. Sau te lupți cu un copil care nu vrea să se supună. Înțelegi ce spun? Te-ai gândit vreodată că nu e întâmplător comportamentul copilului tău? Că al tău copil te-a ales pe tine să-i fii părinte? Că te ajută să te vezi mai bine? Că te pune în situațiile din care ai nevoie tu să înveți? Că te trimite la emoțiile cu care ai nevoie tu să faci pace?
Te-ai întrebat vreodată de ce copilul tău îți apasă pe butoane, fix pe acelea care fac cea mai mare dezordine în tine? Eu, da. Și am făcut-o cu adevărat abia după ce am greșit. Dintre comportamentele lui Rareș, cel mai greu mi-a fost să răspund conștient reacțiilor lui agresive. Când amigdala lui se umplea și emoțiile dădeau să iasă pe afară, el nu plângea (mie mi-ar fi fost foarte la îndemână să-i ascult plânsul chiar și ore întregi), nu se tăvălea (la fel, nu m-ar fi afectat peste măsură), ci mă lovea. Și, când mă lovea, pur și simplu, simțeam cum inima mi-o ia din loc și primul impuls era să contraatac. Nu mai eram eu. Mâna mea dădea să plece din loc singură, sau cu o comandă automată a inconștientului. O opream, dar cu mare efort, cu suferință, cu furie îngropată. Mai mult, eram o neputincioasă și o rănită. Și, cel mai adesea, plângeam. Nimic din ce-i spuneam copilului meu în starea aia nu funcționa. Rareș, care este un copil minunat, după ce reușeam eu să mă adun și mă conectam cu el, îmi spunea sincer și din tot sufletul că-i pare rău! Dar povestea se repeta, după același scenariu mereu.
Până în ziua în care l-am lovit și eu. Nu sunt mândră de mine, dar, deși poate părea cinic, experiența aceasta m-a ajutat, pentru că, după, m-am retras cu mine. Mă dezamăgisem. Și am plâns, am plâns mult și zdravăn. Până am ajuns să-mi plâng o experiență similară din copilărie. Da, asta am făcut. Când eram foarte mică, am fost lovită de tata. Și nu m-a durut fizic, ci emoțional. Nu aveam resursele să ripostez, dar nici să gestionez umilința, nedreptatea, neputința, furia, dezgustul care veniseră ca o viitură. Și le-am închis în mine.
Nu-i fac proces de intenție tatălui meu, atât a știut el despre cum se cresc copiii. Apoi, el a crescut într-o familie în care emoțiile erau pentru oamenii slabi și manifestarea lor a fost înabușită din fașă, plânsul era pentru muieri, îmbrățișările, pupăturile trădau vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea era antonimul curajului. Mi-aduc aminte cum, odată, bunicul meu, tatăl lui, a răspuns pornirii mele de a-l îmbrățișa cu un refuz categoric și cât se poate de vocal: Nu, nu, mie nu-mi trebuie. Eu nu sunt cu de-astea! La fel, handicapul emoțional nu era al bunicului, ci al bunicilor, străbunicilor lui, el doar îl moștenise și îl transmitea mai departe, ca virtute, că asta fusese învățat că este. Ei bine, la mine s-a terminat cu moștenirea asta.
Rareș n-a făcut decât să descuie cămăruța aia veche și să elibereze monștrii deveniți peste ani. Aveam nevoie să fac pace cu emoțiile alea dezgropate. Comportamentul copilului meu m-a ajutat. Vina a produs în mine un declic și, deodată, nu l-am mai întrebat pe el de ce se comportă așa, ci m-am întrebat pe mine: Crezi că a avut în intenție să-ți facă rău? Ce ai simțit când te-a lovit? Ce a trezit în tine reacția lui? De unde vin trăirile astea? Și discuția cu mine a ajutat. Mult. Dacă îți spun că, odată ce am eliberat o suferință a mea veche, am reușit să gestionez foarte bine furia copilului meu, mă crezi?
Copiii noștri ne ajută, de fapt, când au comportamente în fața cărora noi ne pierdem controlul. Poate că o fac pentru că au venit să ne ajute. Sau au nevoie de noi întregi, echilibrați, ca să se simtă ei iubiți cu totul. Ce zici?
Sursa foto aici.
