- Da' mie nu-mi pare rău!
La momentul acela, simțeam să-mi cresc copilul pentru el și o făceam în mediul nostru intim cu toată convingerea, dar nu eram în stare în public. Nu aveam toate instrumentele atunci. Și ce simțeam eu era în contradicție cu ce gândeau despre educație cei mai mulți dintre părinți.
Copilul meu, la 3 ani, împinsese alt copil mai mic și nici nu-i părea rău. Nu-l învățasem că nu împingem, nu lovim, ci comunicăm. Nu-l învățasem empatia. Asta am văzut în privirea celeilalte mămici, care s-a simțit în măsură să îmi și arate cum se face educația și a pornit un dialog cu Rareș al meu:
- Nu e frumos să împingi. Puteai să-i ceri jucăria, ți-o dădea.
- I-am cerut-o, dar n-a vrut să mi-o dea înapoi.
- El e mic și nu știe. Nu trebuia să-l împingi.
- Ba trebuia să-i fac mai rău!
L-am luat de mână și am plecat din parc. Știam de ce îi dăduse Rareș ultima replică doamnei. Se simțise încolțit, amenințat și eu, cea de care avea nevoie să-l susțină, tăcusem. A făcut, atunci, ce a știut el mai bine cu resursele pe care le avea...
Tot drumul spre casă am vorbit. În primul rând, i-am spus copilului meu că-mi pare rău că l-am lăsat singur. Mi-a și explicat tot ce s-a întâmplat și n-a fost pic de răutate în intenția lui. Am ajuns acasă și am început să caut despre educația cu dragoste, astfel încât să pot să mi-o asum ca metodă de creștere și educare și în public. Pot să vă mărturisesc că ce a urmat a fost un drum lung către mine.
Mi-am adus aminte de acest episod ascultând-o pe Monica Reu vorbind despre comunicarea nonviolentă. Cu atâta convingere și blândețe, în același timp, a subliniat: "Conectare, apoi, corectare!"
Să vă spun acum, cu tot ce știu despre educația democratică și comunicarea nonviolentă, care ar fi fost intervenția mea atunci:
- Iubitule, văd că ești furios. L-ai împins pe băiețel. Ție ți-a fost cumva frică să nu rămâi fără mașinuță?
- Da, mi-a luat mașinuța. I-am zis că e a mea și să mi-o dea înapoi. I-am lăsat-o, dar el voia să plece cu ea. Și mama lui nu a zis nimic.
- Te înțeleg. Nici mie nu mi se pare corect. Dar, uite, eu nu mă simt bine când împingi pe cineva și cred că putem să rezolvăm altfel. Hai să vorbim cu băiețelul și, eventual, dacă ești și tu de acord, să îi propunem un schimb de jucării.
(Și mămicii i-aș fi replicat: Mulțumesc, mă descurc eu cu copilul meu.)
Orice comportament al copilului, care nouă nu ne place, are în spatele lui o nevoie neîmplinită, o emoție puternică sau lipsa de informații și resurse. Dacă vrem să corectăm comportamentul, este necesar să ne conectăm la copil.
Conectarea se face prin coborâre la nivelul de înălțime al copilului, empatie față de ceea ce simte el, înțelegere a comportamentului lui ca un semnal, ca un "țipăt de iubire" (Rareș, 3 ani și puțin). Conectarea nu se face neapărat în cuvinte. Deja, când vorbim și copilul ne ascultă, începem să și corectăm. Întotdeauna, încercăm să-i identificăm copilului nevoia din spatele comportamentului. Dacă o știm, o punctăm, dacă nu, încercăm să aflăm întrebându-l. Tot întotdeauna, vorbim personal, folosind persoana I, despre ceea ce simțim noi în raport cu comportamentul copilului. "Nu este voie!", "Nu-i frumos!, "E rușine!" nu-l învață nimic pe copil.
Iar 'Spune-i că-ți pare rău!' al meu, la fel ca oricare 'Cere-i scuze!', 'Spune iartă-mă!', pe care le-am tot auzit la educatoare, învățătoare și părinți, nu pune bazele conștiinței copilului, nu-l învață nimic din ceea ce intenționez eu. Mai mult, se poate traduce și așa: 'Nu mă interesează ce simți tu, ci ce simte celălalt. Ai greșit! Tu ești vinovatul! Vreau să închei conflictul, nu să-l și rezolv. E mai ușor să ocolești decât să înfrunți. Este suficient să spui că-ți pare rău ori de câte ori greșești.' Dacă vreau să-l învăț empatia și repararea greșelii, mă conectez și, apoi, corectez!
Sursa foto aici.
