Vreau să vă spun povestea noastră, nu știu dacă seamănă cu povestea voastră, dar sper să vă ajute. Ce vreau să transmit este că am învățat să-mi ascult instinctul și să-l urmez. Fără frică! Am făcut echipă cu copilul meu și am mers împreună mai departe.
Rareș, vreme de mai bine de jumătate de an, m-a lovit, mi-a strigat cuvinte urâte, m-a pedepsit cu respingere și refuz, cu frecvente (aproape zilnice!) crize de furie, frustrare, plâns. Cred că știți ce sentimente și gânduri mă încercau. Mi-am pus o sumedenie de întrebări, toate din seria "cum să fac să...?", am apelat la specialiști, cerându-le soluții, m-am documentat, am încercat diverse strategii, am pus în practică multe metode de corectare a comportamentului, toate blânde. Dar tot am ajuns la război. Și suferința creștea. Apoi, am început să simt vina, vina că undeva am greșit și greșesc. Dar unde?
Zilele semănau între ele. Toate începeau cu trezit greoi, plâns, rugăminți ale lui să nu-l mai duc la grădiniță, promisiuni că mă va lăsa să lucrez, numai să stea și el acasă. Refuza să se îmbrace, nu voia să mănânce, să se spele pe dinți și pe față. Eu mă trezeam înainte, cât să apuc să-mi beau cafeaua și să mă gândesc la noi povești despre ce înseamnă grădinița și cum ea este un loc al prieteniei cu alți copii, dar și al învățării de lucruri folositoare. Trebuie să mă credeți, fiecare zi era o provocare.
Pleca la grădiniță, uneori, plângând și spunându-mi "Mami, o să-mi fie dor de tine. Te iubesc!", alteori, cu țipete pe scări. De cele mai multe ori, îl ducea soțul. Când zicea că nu mai poate el, că nu mai suportă să-l lase suferind, preluam eu ștafeta.
La întoarcerea de la grădi, intra pe ușă și începea să plângă, să mă lovească. Căuta motive de furtună. Câteodata, chiar se producea. Neputința, epuizarea făceau din mine un adversar al copilului meu. Dar, cel mai adesea, îi ascultam plânsul, îl luam în brațe, ne jucam și reușeam (fără ca el să conștientizeze, pentru că nu-mi povestea voluntar) să scot de la el ce l-a supărat. Resimțea stresul competiției cu ceilalți copii și frustrarea că unii știu mai multe și mai bine ca el, simțea presiunea lui "trebuie!", nu era acceptat așa iute cum este, nu se simțea apreciat pentru ce face bine, dar apostrofat pentru ce face rău. Nu-l bătea nimeni, nu se foloseau cuvinte urâte, dar el nu se simțea în siguranță și parte din mediul respectiv și reacționa răzvrătindu-se.
Ziele se încheiau cu noi trei îmbrățișați, declarându-ne iubirea și părerea de rău că ne-am făcut să suferim unul pe celălalt. Apoi, o luam de la capăt.
Vreau să fac o paranteză, o să fie cam lungă, dar este necesar să o fac. Am ascultat-o, de curând, pe Oana Moraru (consultant educațional în domeniul învățământului privat preuniversitar, cu 20 de ani de experiență) vorbind despre educația care dă rezultate și am aflat ce au nevoie copiii ca să își pornească motoarele la grădi, la școală, acasă. Este atât de necomplicat să le stârnești atenția, curiozitatea, interesul pentru ceea ce le spui! Este vorba despre satisfacerea a 3 nevoi:
1. Nevoia de a fi văzuți. Oana a împărtășit un experiement al ei la clasă. Le-a dat dictare copiilor fiind implicată cu totul și privindu-i pe ei cum scriu. Rezultatul a fost unul aproape de excelență. Apoi, le-a dat dictare copiilor vorbind cu aceeași intonație, același ton, aceeași fluență, dar neimplicată, privind pe geam, frunzărind o carte sau butonând telefonul. Rezultatul a fost că trei sferturi din colectivul de elevi au greșit. Copiii au nevoie, ca toți indivizii, să fie văzuți, să se simtă conectați.
2. Nevoia de a avea un rol, statut, loc în colectiv sau familie. Depinde de adultul de la catedră sau de acasă ca acești copii să-și însușească rolul potrivit lor. Unul este glumețul, altul este cel care vine cu o imaginație bogată, unul este cântărețul grupului, altul fotograful, unul, cu ideile cele mai bune, altul, cu punerea lor în practică, unul este organizatorul, celălalt, inițiatorul și tot așa. Grădinița și școala nu sunt despre acumulare de cunoștințe și atât, ci și despre descoperirea a ceea ce vor să facă mai târziu în viață copiii. Apoi, dacă nu sunt puși în diverse situații, ca să experimenteze, să-și găsească rolul, copiii și-l însușesc, de cele mai multe ori, greșit.
3. Nevoia de nou. Copiii au nevoie să experimenteze, să exploreze, să se aventureze, au nevoie de nou în orice formă a lui. Și, dacă nu le este satisfăcută această nevoie, ajung să se simtă plictisiți, nemotivați, frustrați. Copiii noștri au un soft mai nou ca al nostru, că acesta este firescul evoluției, iar noi suntem datori să ne upgradăm softul, nu să-i ținem pe ei pe loc.
Înainte să facem educație în grădiniță și în școală (și acasă), este ideal să le hrănim emoționalul copiilor. Așa vor învăța cu plăcere literele și cifrele, mai târziu, și gramatică, și matematică, și fizică și chiar vor avea rezultate.
Ei bine, am înțeles că mediul este unul nepotrivit pentru copilul meu și am luat decizia să-l retrag atunci când Rareș mi-a spus, într-un joc de rol, în care el era unul dintre colegi și eu eram Rareș: "Nu mă mai joc cu tine, nu mai ești prietenul meu, că tu ești mereu obraznic și nimeni nu te place. Mi-a zis și mama să nu mă mai joc cu tine." Rareș al meu chiar credea despre el că este obraznic, rău, rol pe care și-l însușise, dar care îl frustra și îl facea să sufere.
Povestea noastră continuă, dar fericiți, într-un mediu potrivit.
Sursa foto aici.
