Iubitule, uite, eu cred că ne-am panicat amândoi atunci pentru că nu știam ce e de făcut în cazul în care ne depărtăm unul de celălalt și nu ne mai vedem. Hai să vorbim despre asta și să stabilim niște pași de urmat. Fără panică!
Uite, să presupunem că suntem în parc sau la plajă sau într-un magazin mare și tu nu mă mai vezi. Presupunem, nu înseamnă că se va întâmpla asta vreodată. Doar este bine să știm ce e de făcut. Asta, ca să nu ne mai panicăm.
1. În primul rând, nu pleci tu să mă cauți. Rămâi pe loc. Eu, cel mai probabil, te văd și vin spre tine. Dacă tu, speriat, o iei la fugă, este posibil chiar să te pierd și eu din vedere. Adică să nu te mai văd.
2. Apoi, mă strigi pe nume, tot numele, nu "mami!", pentru că, dacă suntem într-un loc cu multe "mami!", s-ar putea să nu răspund imediat. Care este numele meu?
- Aura Angheliu. Și pe tati îl cheamă Alexandru Angheliu.
- Perfect!
3. Dacă, după 30 de secunde, adică atât cât ți-ar lua ție să numeri cam până la 40, nu sunt lângă tine, te uiți în jurul tău și cauți un adult cu un copil. Zic să fie părinte ori bunic, pentru că ei știu mai bine ce este de făcut în astfel de situații, mai bine decât un adult fără copil. (Eu m-am gândit și că un adult care însoțește un copil înțelege altfel urgența și complexitatea situației și este și o variantă sigură de ajutor pentru un copil dezorientat.)
4. Îi spui că nu o mai vezi pe mami și rogi frumos să mă sune. Mai știi care este numărul meu de telefon?
- XXXX?
- Nu, iubitule, acesta este codul de acces de la telefon. Uite, este foarte important să știi numărul meu de telefon. Ne ajută mult în situații de genul acesta.
5. Nu pleci cu nimeni de mână. Mă aștepți în locul în care m-ai pierdut din vedere. Cine vrea să ne ajute înțelege că este foarte important să nu ne depărtăm prea mult unul de celălalt.
Iubitule, știind toate astea, nu există posibilitatea să ne pierdem, niciodată. Doar să nu mă mai ai în raza ta vizuală pentru cel mult un minut. Dar nu ne pierdem! Nu ne speriem, nu ne panicăm, pentru că știm ce avem de făcut!
Dialogul acesta a fost prilejuit chiar de Rareș zilele trecute și m-am bucurat că am ajuns să vorbim despre emoția asta a lui. S-a liniștit el, m-am liniștit și eu.
- Mami, știi de ce te verific eu mereu prin casă?! (Da, mă verifică. Dacă nu sunt în raza lui vizuală și se aude un zgomot, mă strigă. Și dialogul este foarte scurt:
-Da, Rareș. Ce e?
- Nimic.
Apoi, simte nevoia să se asigure că sunt încă prezentă și când mergem în parc sau la un loc de joacă. La fel se întâmplă și dacă este însoțit de tatăl lui.)
- De ce, iubire?!
- Păi, am așa o frică. Simt... așa... ceva. Nu știu cum să te fac să înțelegi. Mami, eu cred că este de când ne-am pierdut unul de celălalt. Mai știi în mall?! Când să-i cumpărăm lui tati cămașă? Nu te mai găseam.
- Da, mai știu. Te înțeleg. Recunosc, și eu m-am panicat pentru câteva secunde. Nu trebuia să mă fi speriat.
(S-a întâmplat acum 3 ani, Rareș nu împlinise încă trei anișori ai lui. Pe vremea aceea, nu mergeam niciodată singură cu el la cumpărături și cred că părinții de copii iuți înțeleg foarte bine ce vreau să spun. Numai că, atunci, am vrut să-i facem lui tati o surpriză. Și a fost așa: am luat cămașa cu mâna stângă, pentru că dreapta ținea copilul, nu de mână, ci de încheietură. A fost neapărat nevoie și de mâna dreaptă să pun produsul înapoi pe rastel. Deci, în două secunde, că atât mi-am mutat și privirea, l-am pierdut pe Rareș. L-am găsit după alte 20, lângă domnul de la pază, vizibil speriat. Fugise. Mi-a zis că și el căuta cadou pentru tati!)
Și nu m-aș fi speriat atât de tare dacă aș fi stabilit, înainte de întâmplare, cu Rareș niște pași de urmat în cazul în care nu ne mai vedem unul pe celălalt.
Sper să vă fie de folos!
Sursa foto aici.
