Când am încetat să mă victimizez pentru nopțile nedormite, pentru lungile zile în care făceam același lucru, pentru eșecurile în a-mi adormi copilul, în a-l liniști. La început, mi-a fost teribil de greu. Nu eram relaxată, mă copleșea gândul că de acțiunile mele depinde o viață. Mi se părea că nu știu suficient despre copii, ori, niciodată până atunci nu fusesem atât de descoperită ca informație. Și am început să mă victimizez. Așa mi-am pierdut ceva timp, prețios timp...
Când am încetat să-mi mai fie frică. Frica a fost stăpâna mea în primii trei ani de viață ai copilului meu și eu nici n-am conștientizat-o. Frica să nu se sufoce a fost prima. Îl verificam constant. Frica să nu cadă din pat, să nu se accidenteze, să nu se lovească, că nu mănâncă suficient, că nu intră în grilele de creștere. După episodul cu convulsii febrile, s-a instalat frica de febră. Cea mai nocivă dintre frici. După infectarea cu toxocara canis, mi-era frică până și de scamele de pe îmbrăcăminte că l-ar putea îmbolnăvi. Apoi, frica de separare, că metode mele de creștere și educare nu sunt potrivite.
Când am reușit să văd dincolo de următoarea zi. Rămâneam adesea în gândul că vine o zi geamănă cu cea în care mă aflam, că iar n-o să dorm, iar n-o să reușesc să mă spăl pe cap, iar, iar... Am ieșit din cercul vicios când am început să-mi fac planuri.
Când am înțeles că fiecare copil are propriul ritm de creștere și dezvoltare.
Când am renunțat la a-l educa pe el și am început să mă educ pe mine însămi.
Când am început să mă raportez la lume altfel. Unica mea responsabilitate, in calitate de mamă, este să dau copilului meu ce îi trebuie pentru a fi un adult echilibrat, mulțumit cu el, fericit, relaxat, pasionat, implinit... Ce zice lumea despre cum îmi cresc copilul este foarte puțin important pentru misiunea mea. Eu îmi cunosc foarte bine copilul, el mă cunoaște foarte bine pe mine, îl simt, mă simte. Știu unde am greșit imediat după o experiență, știe unde a greșit imediat după o experiență. Experimentăm și învățam.
Când n-am mai avut îndoieli. Și n-am mai avut îndoieli când mi-am ascultat cu adevărat copilul, dincolo de gura lumii, cărți, articole. S-a sudat o relație trainică între mine și copilul meu. Ne bazăm unul pe celălalt.
Când am înțeles că plânsul copilului meu nu înseamnă sfârșitul lumii. Și am învățat să i-l ascult fără să-l mai interpretez ca o suferință.
Când am început să fac și din dorințele și nevoile mele o prioritate. Când am găsit timp pentru mine a fost ca și cum mi-am încărcat bateriile. Eu încărcată pozitiv egal copil fericit.
Când am avut primele dovezi clare că educația pozitivă dă roade.
Când am înțeles că încăpățânarea copilului este bună.
Când am reușit să-i pun limite copilului. Eu credeam că limitele îi fac rău, îl frustrează, dar nu e deloc așa. Limitele sunt necesare. Copilul are nevoie de părinți puternici, adică hotărâți, fermi, constanți, dar, în același timp, blânzi. Puterea nu trebuie să fie sinonimă cu autoritatea, ci cu echilibrul, colaborarea. Am învățat să spun "nu" ferm, dar cu blândețe în privire, ton, gesturi, astfel încât copilul meu să nu se simtă neiubit.
Când am renunțat la a atinge idealul. Nu există mama perfectă. Nu există nici rețete de urmat în pași. nici calități pe care este musai să le aibă o mamă. Orice mamă este perfectă atunci când copilul ei se simte iubit.
Completați voi lista, vă rog, cu propriile experiențe.
Sursa foto aici.
